Ma tot gandesc de ceva timp ce sa fac cu Blogul. Astazi se implinesc patru ani de la primul lui articol. El tot “striga” dupa mine, eu tot ma lupt cu imposibilitatea de a relua scrisul. Eu scriu sincer, din suflet, nu stiu altfel. Nu stiu cu jumatati de masura. Iar experienta ultimilor ani, si mai ales a ultimului an, m-a impins catre nevoia de intimidate. Ni s-au intamplat atat de multe lucruri, atata viata a venit peste noi, incat pur si simplu ritmul, intensitatea, tavalugul asta, toate au fost prea mari. Si nu am putut scrie. Am simtit nevoia sa revin catre mine, catre interior. Sa ma regasesc. Sa ma repozitionez. Sa vad unde este locul meu in viata mea. Si sa-mi aleg o pozitie confortabila pentru mine si pentru copilul meu. Dar sa pot exista si eu cumva, pe undeva.

A fost un proces lung, au fost multe descoperiri, iertari, neiertari, amintiri, vise. Mi-am retrait copilaria, adolescenta, viata de tanara femeie. Viata ultimilor ani ca parinte singur. N-a fost deloc usor sa ma urmaresc. Sa rememorez lucruri pe care nici nu mai stiam ca le-am trait. Este greu sa-ti diseci copilaria. Sa-ti retraiesti abandonul si singuratatea. Dar trebuia sa fac asta pentru a intelege de ce sunt cine sunt astazi A fost un proces terapeutic uneori spectaculos, alteori epuizant. Mi-a fost teama, am fost nostalgica, am fost fericita, am plans, am ras. Este un proces in lucru pentru ca unele rani sunt atat de departe ingropate incat nu pot ajunge la ele inca. Iar toata aceasta descoperire de sine te face fragil. Pana cand o sa fii iar puternic, intai esti fragil. Ti-e teama ca orice te va frange. Si ai nevoie sa fii tu cu tine si cat mai putin in afara ta. Asa ca am abandonat Blogul, scrisul. Aveam nevoie de timp pentru mine si l-am luat de unde am putut. Am luat de la scris. Scris pe care il iubeam. Blogul asta il iubeam. Insa viata mea avea cateva locuri mari care-mi ocupau timpul: copilul, serviciul, oamenii dragi, casa si blogul. Si, paradoxal, singurul lucru care era despre mine- blogul- el a fost sacrificat. Sau castigat. Orele pe care le-as fi petrecut scriind public, le-am petrecut cu mine, in suflet.

Au fost multe momente cand am vrut sa scriu. Am inceput, apoi am renuntat. Ma simteam ca si cum as ajunge la un bal in mijlocul lui. Cand toti au baut vreo 2-3 pahare de vin, toti se cunosc, si… apare unul. Treaz, strain. Acum, cand ma uit in urma, cred ca a fost sanatos ca nu am scris despre ce ni se intampla. A fost si asta un exercitiu. Era usor sa pun mana pe laptop si sa-mi torn sentimentele, problemele, sa-mi torn viata aici si sa am impresia ca asa s-au rezolvat toate. Sa ma simt usurata de ele. Insa, adevaratele probleme si ganduri ti le rezolvi numai atunci cand esti tu cu tine. In intimitate. Cand capeti curajul sa-ti privesti viata in ochi. Am inceput sa fac asta acum un an, cam in aceasta perioada. Atinsesem cel mai jos fund de viata si stiam ca de acolo nu mai exista drum decat in sus. Pentru ca in jos… nu mai era mai jos de atat. Eram extrem de obosita, epuizata, extrem de conflictuala in ce simteam si ce imi doream. In ceea ce vroiam sa fac si sa fiu si ceea ce fusesem invatata sa fiu. Parintele pe care-l doream se lupta cu modelul pe care-l avusese. Anagjatul care am fost se lupta cu angajatul care eram acum. Femeia se lupta cu mama. Prietana care isi sacrifica si ultima farama de sine se lupta cu ratiuna care spunea stop. Unele inca mai negociaza intre ele, dar ma simt acum un om linistit. Poate asa cum n-am fost niciodata. Am parte de mine in viata mea. Pentru prima data de cand ma stiu.

Mi-a trebuit timp. Si l-am luat de aici. Dar m-am intors, Am fost putin cu mine.

Bine v-am regasit!

 

9 răspunsuri la Unde am fost?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>