Despre viata

Cunosc acest barbat. Este musulman. Prin nastere, prin asumare, prin credinta, prin traire si prin fapte.

Cunosc acest musulman care isi iubeste semenii, indiferent de religia lor, vede frumosul si binele in fiecare. Suntem cu totii oameni, ce conteaza religia?

Cunosc acest musulman plin de compasiune fata de suferinta celor din jur. I-am vazut ochii plini de lacrimi in fata unui copil al strazii, i-a oferit ajutor si sufletul lui a ramas mult timp dupa alaturi de acel copil.

Cunosc acest musulman revoltat pe faptul ca semenii lui isi scot femeile din casa acoperindu-le fiecare centimetru de piele. El e mandru ca femeia de langa el e frumoasa. Da, e gelos ca orice barbat. Dar respectul pentru fiinta datatoare de viata este mai mare.

Cunosc acest musulman care s-a revoltat atunci cand am facut o gluma misogina. Cum adica fiica lui nu ar putea sa fie orice si-ar dori in viata?

Cunosc acest musulman care atunci cand a fost casatorit cu o crestina si-a botezat copilul si crestineste. Copilul va alege ce religie va dori el atunci cand va fi adult. Daca va alege una.

Cunosc acest musulman care se opreste din ceea ce facea si atunci cand aude chemarea lui la rugaciune, dar si atunci cand bate clopotul bisericii mele. Respectul pentru credinta celuilalt este la fel de mare.

Cunosc acest musulman furios si trist pentru faptele semenilor lui radicali, ale teroristilor, criminalilor si extremistilor care omoara oameni nevinovati aproape zilnic atat in tara lui cast si oriunde in lume.

Cunosc acest musulman caruia i s-a taiat respiratia cand i-am spus ca eu am un copil fara tata. In religia si in legea lor asa ceva nu este permis. Orice barbat este obligat sa-si recunoasca si sa-si ingrijeasca copiii pe care i-a conceput.

Cunosc acest barbat si este unul dintre cei mai buni, blanzi, rabdatori, intelepti, iubitori si deschisi la minte oameni pe care-i cunosc. Bunatatea lui m-a facut sa fiu si eu un om mai bun. Puterea lui de intelegere m-a facut sa gandesc mai departe, mai mult, mai profund. Rabdarea lui m-a facut sa dau timp lucrurilor pentru a le intelege mai bine. Felul in care ma vede el m-a facut si pe mine sa ma vad asa cum sunt. Dragostea lui pentru copii m-a facut sa fiu o mama mai buna. Iubirea pe care a varsat-o asupra mea m-a facut sa cred ca se poate sa fii iubit asa. Acest barbat este iubitul meu! Singurul barbat pe care l-am vazut potrivit pentru a fi tatal copilului meu. Si nu-l vad asa pentru ca-l iubesc. Il iubesc pentru ca el este asa!

In lume exista 1,6 miliarde de musulmani. Aproape 24% din populatia Pamantului. Dintre ei cati sunt criminali nebuni? Si cati sunt oameni ca omul meu?

11838908_917366174991128_3441725581343025968_o

Mozaic, Hagia Sofia, Istanbul

Vad si acum fetita cu parul cret si ochii mari atarnata sus pe poarta verde din fier. Este cald, vara. Ea e mica, sa aiba vreo 4-5 ani. Mica si foarte neagra de la statul afara toata ziua. O prinde bunica ei numai seara la culcare. In rest alearga, face papusi din flori- cel mai mult ii plac craitele, au rochiile elegante, par niste dansatoare-, taie iarba de pe langa poarta, isi loveste degetele cu sapa, sta in vie la umbra si mananca muraturi, se suie in gutuiul cel mare si viseaza. Acum e duminica tarziu si ea sta sus pe poarta. Se suie acolo cu greu, poarta are niste rotocoale din fier, nu-i sustin talpile. Se uita in stanga pe drum. Drumul e lung pana in raspantie, dar vede pana la crucea de piatra de la scoala. Sta acolo de mult timp. Spera. Mai coboara ochii pentru ca a obosit sa priveasca. Undeva departe se aude o masina. Isi incordeaza auzul cat poate de mult. Intoarce capul spre cainele lup legat in fundul curtii. Codita nu latra. Daca nu latra inseamna ca nu este  motorul masinii asteptate. Fetita e amortita de atata nemiscare. Fierul portii ii intra in coaste, mainile au intepenit pe grilaj. In fata soarele se duce la culcare peste curtea batranei Polixenia. Ochii o ustura si o dor de atata sperat. Sunt inundati de lacrimi pe care le inghite. O doare in gat de cat de multe lacrimi a inghitit toata ziua. Si ieri. Duminica a trecut si ei nu au venit. Oare au patit ceva? S-a stricat masina? E duminica in care trebuie sa ia masina de la nasi si nu au putut? Au aflat ca a facut prostii si de asta nu vin? Oare mai vin? Mai sunt? Cand or sa vina? N-au venit iar fetita nu stie daca or sa mai vina.

O cunosc atat de bine pe fetita cu parul cret si pielea maslinie. Locuieste inca in sufletul meu si isi inghite lacrimile cu durere in gat de fiecare data cand oamenii asteptati nu vin. Au trecut 30 de ani de atunci. De cand astepta cu disperare ca dacia crem sa apara in capatul drumului aducand cu ea o mama si un tata de dorul carora o durea sufletul. Au trecut toti anii astia dar sentimentul de gol si de parasire este inca viu, nu pleaca. Ba chiar are un gust al lui. Gustul amar al lacrimilor pe care le inghiti pentru ca nu ai voie sa plangi. A crescut fara ei si a durut-o fiecare zi. Parasirea acolo. Asa s-a trezit pe lume: parasita dincolo de portile verzi din fier. Acolo se termina lumea ei. Iar dincolo de poarta lumea cea mare se termina in raspantie. La curtea laptaresei, tanti Fana, cu nucul mare de la poarta si banca de sub el. Uneori- nu stie de ce asa, poate numai atunci cand merita, cand era cuminte- o luau cu masina pana acolo. Apoi o lasau sa coboare si ea ramanea la poarta la tanti Fana. Femeia era buna si blanda, o alina. Apoi mergea incet pe langa cele cinci curti pana la poarta verde. Trecea pe langa fantana mare de care-i era frica. Foarte frica. Iar frica aia o facea pentru o clipa sa uite de dor. Atunci a invatat sa alunge dorul cu frica. Au trecut toti anii astia, bunica nu mai este, tanti Fana la fel, tanti Ioana, Marcela. Nici poarta nu cred ca mai este verde. Dar copilul ranit de parasire traieste in mine si azi.

Vara asta, dupa mult timp, m-au durut iar ochii de cat am privit spre punctul de unde trebuia sa vina cineva. Cineva care a promis. Pentru a inutil de multa oara a promis si nu a facut. Iar eu am crezut si am asteptat. Apoi m-am ingrijorat. Am cautat scuze. Apoi iar am asteptat pana n-am mai avut ochi sa privesc spre capatul plajei. Am chemat frica in ajutor. Dar de data asta fetia ranita s-a infuriat. A decis. A facut. Nu si-a mai inghitit lacrimile. A plans. Si i-a zis celui ca nu-si tinuse cuvantul ca nu mai are ce cauta in viata ei. Iar ei si-a jurat ca nu o sa mai lase fetita din ea sa astepte pana ii amortesc mainile tinandu-se de un gard. Doua zile mai tarziu asteptarea sa repeta. Un alt om drag intindea de sufletul ei. Si gustul amar de lacrimi s-a intors. Amestecat cu furie si ciuda ca iar simte asta. Fetita ajunsa acum femeie vroia sa o ia iar pe drumul cunoscut si a chemat frica pentru a alunga gustul promisiunii incalcate. Tata era foarte bolnav si m-am “hranit” cu frica de faptul ca ar putea muri. De data asta constienta de mecanism, de ceea ce fac. De ceea ce faceam de atatia ani. De cum alungam dorul cu griji, cu spaime. De cum preferam sa-mi fie frica mai repede decat dor. Decat sa simt parasirea, inselarea increderii, cuvantul dat si nerespecat mai bine imi era frica. Frica de ceva, de orice. Frica tinea sufletul atent la ea pana cand gustul amar se ducea. Am inteles in cateva zile ce faceam de o viata. Si de ce am ajuns sa am atat de multe temeri. de ce frica a fost prietena mea tot timpul asta. De ce am lasat-o sa aiba asa o putere asupra mea, uneori sa fie mai puternica decat mine. A fost incredibil sa inteleg, A fost incredibil sa las fetita ranita sa-si planga lacrimile. Pentru prima data nodul din gat n-a mai existat.

Acum 4 luni intindeam o mana, aveam nevoie de ajutor. Ma simteam coplesita de tot ce era in jurul meu iar frica-prietena nu ma mai tinea vie, ma sufoca. Ma supusese cu totul, ma scufundam intr-o mare de anxietate. Imi era atat de rau incat nu mai aveam aroganta omului cu psihologia in buzunar ca stiu eu mai bine, ce sa-mi spuna mie “aia”, eu sunt mai desteapta si eu stiu mai bine. Poate ca eram si poate ca stiam, dar nu ma puteam ajuta singura. Dupa 3 luni de psihoterapie am ajuns in niste locuri din sufletul meu pe care nici nu stiam ca le am. Am vorbit si m-am ascultat, m-am omorat si m-am inviat, am tinut copilul ranit in brate, l-am ascultat si pe el, am plans cum nu credeam ca o sa o fac, am luat mai multe decizii bune pentru mine cat nu luasem in 30 de ani. Am reusit pentru prima data in viata sa spun “nu” celorlalti, am reusit sa pun distanta intre mine si parazitii din viata mea, sa exist si eu si sa nu ma simt vinovata pentru asta. Am reusit sa ma despart fara sa-mi fie frica de oamenii care ma incarcau si ma faceau nefericita. Am invatat sa nu mai astept oamenii care nu isi tin cuvantul fata de mine. Ba chiar am inceput sa cred ca merit lucrurile si oamenii buni pe care mi-i doresc langa mine. Este drum lung pana departe. Drum lung sa vindec toti anii astia de lacrimi inghitite si de alergat cu biciul dupa propria persoana. A fost un timp magic al descoperirii de sine pe care am dorit sa-l traiesc in intimitate. Fara confesiuni, fara blog, fara multi oameni. E mult bine in viata mea acum. Bine pe care la sfarsitul iernii nici nu visam sa-l simt. Fac pasi mici, uneori ma ma intorc, alteori stau pe loc. Dar e minunat sa cunosc in sfarsit omul asta alaturi de care traiesc de o viata.

11393140_878450168882729_2608345869243287547_n

Multi avem nevoie de vindecare si de cunoastere, cautati un om alaturi de care sa simtiti ca puteti vorbi si asculta si porniti cu sufletul deschis pe drumul asta. O sa va bucurati sa dati mana zambind cu voi insiva.

 

Acum doua saptamani am impartit cu prietenii mei, Monica si Iustin, privilegiul si onoarea de o vedea pe Anna. Anna este fetita lor in drum spre lumea noastra, este inca la adapostul oferit de corpul mamei, este micuta, delicata, dar foarte puternica. O jumatate de kilogram de iubire, vise si sperante. Mai are inca vreo 3 luni si ceva de drum spre noi, dar “magia” tehnologie ne-a permis sa ii spionam pentru cateva minute micuta si intima lume in care ea creste. Bine, de fapt medicul avea ceva treaba cu morfologia ei acolo, sa-i numere membre, batai de inimioara, lungimi de segmente, insa, noi, astia trei indragostiti deja de ea, stateam acolo cu respiratia taiata pandind fiecare miscare si asteptand sa-si intoarca fetisoara pentru o clipa. Inca prea mica pentru a semana cu cineva, si prea vioaie pentru a sta o clipa pe loc, insa privirile umbrite de lacrimi cautau un nasuc, o gurita, un obrajor rotund. La fiecare ecografie a Matildei am plans, am plans de emotie si de recunostinta ca e bine si ca o pot vedea. Acum mi s-au umplut iar ochii de lacrimi simtind ce privilegiu mi s-a acordat sa fiu acolo in acest moment de magie si frumustete. Ca pot fi o minuscula parte din aceasta magie care este aparitia unei noi vieti. Multumesc, dragii mei!

11354961_10205263476841310_404078758_n

imagine publicata cu acordul parintilor :)

Insa a fost si altceva. In ultimul timp mi se ofera ocazia sa vindec lucruri. Se pare ca atunci cand demarezi un proces de vindecare incep sa apara si ocaziile sa faci asta. Sau incepi sa imbratisezi cu mintea deschisa ocaziile care iti ies in cale. Am simtit ca se ridica o umbra grea de pe experienta ecografiilor Matildei. Ecografii unde am fost mereu singura. Singura, speriata, sufocata de griji. De la prima ecografie cand medicul nici nu a vrut sa o realizeze convins fiind ca nu o sa gaseasca nimic viabil. La a doua cand mi s-a recomandat insistent sa intrerup sarcina pentru ca va iesi un copil cu handicap major. La a treia cand dupa doua ore de asteptare a aparut un medic obosit care s-a oferit sa imi faca avort urgent pentru ca produsul va fi unul fara maini, picioare, ochi. La a patra cand cineva ii dadea intr-un final sanse la viata. La toate singura, ingrozita, plansa, trista. Apoi a inceput treptat sa iasa soarele pe drumul ecografiilor noastre, insa gustul amar al fricii n-a disparut niciodata. La a treia morfologie facuta in trimestrul doi am luat-o si pe mama. Dublul test indicase risc de Sindrom Down ridicat si recomandau amniocenteza. Am preferat sa refac morfologia la un medic mai bun. Copilul era in perfecta stare, niciun marker de Down, dar am simtit nevoia sa mai fie cineva acolo. Apoi a reluat drumul meu singura.

Fiind alaturi de prietenii mei, de famila lor in care m-au primit cu drag, am simtit cum lucruri din trecut se vindeca incet. Normalul si  iubirea lor ma ajuta sa vindec ceea ce eu nu am avut. Bucuria pe care o simt atunci cand ii vad fericiti, cand ii vad impreuna, cand vad acesta burtica rotunjindu-se si stiind ca acolo creste copilul lor dorit si iubit. Un copil la fel de asteptat asa cum a fost si Matilda, chemat de mama lui de ani de zile, venit atunci cand a fost momentul lui. Un copil venit ca un dar pentru sufletul mamei. Si cum le aseaza uneori viata asta, eu sa am norocul sa ii fiu alaturi chiar acum, sa stie ca o inteleg si atunci cand se bucura si atunci cand ii e teama. Pentru ca e mare lucru sa ai langa tine o prietena care te intelege si care iti respecta starile. Care e acolo cand ai nevoie sa plangi, tot acolo sa-ti spulbere grijile, acolo si cand razi cu lacrimi, dar care vine si cu o salopeta inflorata in dar atunci cand te paste depresia ca nu mai incapi in nimic. Si atat de bine s-au gasit sufletele noastre incat  Anna imi va fi finuta. O sa am onoarea sa fiu paritele spiritual al acestei fapturi iubite. Iar toata bucuria pe care o aduce in viata mea vindeca parti ascunse de suflet.

Multumesc, micuta Anna! Multumesc, frumoasa mea Matilda pentru tot binele pe care il aduceti in viata noastra! Copii iubiti si asteptati!

Acum o suta doisprezece ani, in fix ziua aceasta, de Buna Vestire, se nastea ea- cealalta Matilda. De fapt, prima Matilda. Bunica mea. Mama mamei mele. Matilda pe care eu n-am mai apucat sa o cunosc. Om pe care-l stiu numai din povestile cu lacrimi in ochi ale mamei mele. Om care s-a stins inainte ca cineva sa o cunoasca cu adevarat. Om chinuit si indarjit, om care n-a mai lasat sa iasa emotiile si durerea la suprafata. Om al carui nume am simtit ca trebuie sa-l poarte copilul meu. Alaturi de numele celuilalt Om care m-a facut mare- mamaie Maritza mea. Si, printr-o coincidenta cum numai viata stie sa faca, toate trei berbecute de primavara.

De cand eram mica mi-am dorit sa am acest copil de-l am. O fetita. Am stiut mereu ca o sa fie o fetita.  Si am vrut sa o cheme Eva. Fetita mea Eva era atat de mult visata incat aproape ca-i puteam vorbi, iar ea imi raspundea, atat de reala era pentru mine. Apoi s-a intampla prima sarcina. Atunci fetita mea s-a intors din drum. Cumva stiu ca era o fetita si ar fi chemat-o Melania. Asa am simtit, am simtit ca ar fi fost o Melanie, deci… poate de asta nici n-a mai venit, nu era Eva mea. Doua luni mai tarziu avea sa-si gaseasca totusi drumul inapoi si tot atunci s-a intors si visul cu Eva mea frumoasa. Bruneta, cu pielea alba, cu ochii oglinda, cu nasul carn si o gropita in obraz. Eva avea mereu parul valuri negre. Era lunga si subtire. Avea ceva fin si diafan de balerina plutitoare peste tot si toate. Eva mea avea sa vina si sa ne cunoastem. Sa-i spun vise, sa-i spun ganduri, sa ma joc in parul ei lung si negru, avea sa fie.

Trecuse jumatate de sarcina, deja aveam confirmarea ca este o fetita, insa nu era o Eva. Ma gandeam la numele asta si chipul ei imi disparea din minte. Nu-I mai vedeam ochii ei inchisi la culoare in care sa se oglindeasca lumea. Nici trupul ei delicat. Imi disparea cu totul din ganduri si asta ma speria de moarte. Teama ca nu va reusi sa isi duca tot drumul pana la mine, miile de “daca”, daca se intampla iar ceva. De ce isi ascundea Eva chipul ei, de ce nu-I mai placea sa rada in gandurile mele? Pana cand mi-a “spus”. M-am trezit intr-o dimineata stiind ca fiinta ce-o purtam nu se va numi Eva, ea avea deja alt nume, il alesese, si o chema Matilda Maria. Si i-am zambit cu sufletul si am stiut ca “alesese” bine.

Un nume nu e un simplu nume. E o viata. O definire. O istorie. Numele are suflet, povesti de spus, e o mantie ce ni se aseaza pe umeri si ne protejeaza. Copilul meu si-a ales istoria, radacinile. Poate si pentru ca este un “copac” cu jumatate de coroana. A ales sa aiba radacini puternice. Si si-a ales femeile astea darze de au trecut prin incredibil si au supravietuit. Au trecut prin moarte, chin, razboi, pierderi, dar au trait si au luptat. Numele ei este o forta si de fiecare data cand si-l spune cu mandrie stiu ca de undeva din cer doua suflete zambesc. Iar in ochii mei vin lacrimi de dragoste pentru istoria noastra, pentru familia noastra mica, pentru forta mamelor care si-au crescut pruncii cu tot sacrificiul lor.

Asa cum numele ei m-a facut pe mine o mama mai buna si mai puternica pentru ca vad in ea bunatatea Mariei care m-a crescut, vad blandetea ei, vad incapatanarea si mersul leganat. Vad intelepciunea aceea pe care numai mamaie a avut-o si care m-a uimit mereu. Si asa stiu ca si-a ales bine numele asta, Maria. Ma uit la ea si vad femeia inalta si puternica, cu ochi patrunzatori, cu forta si rezistenta, cu darzenie, o vad pe Matilda din povestirile mamei mele. Vad silueta eleganta si dreapta, mereu cu privirea sus. Si asa stiu ca si-a ales bine numele asta, Matilda. Maria inseamna “copil dorit”. Matilda inseamna “puternic in lupta”. Si exact asa este ea. Matilda Maria mea.

Fiecare copil isi alege un nume, lasati-l sa-i fie mantie, istorie si sens.

Mati

Cu drag pentru Anna, copil iubit, chemat si venit pentru a videca sufltete si vieti!

 31 Decembrie 2013, ora 23,30. Ultimele bagaje erau urcate in casa. Frig de crapau pietrele iar noi caram bagaje dintr-o casa in cealalta. Reusisem! Urma sa incepem noul in an in apartamentul pentru care muncisem atat. Eram franta intr-o mie de feluri. Nu-mi mai simteam bratele, spatele nu mai stia cum este sa stea drept, avem rani la degete si bataturi in palme. Reusisem sa terminam renovarea asta infernala. Facusem curat, montasem camionul de mobila, stransesem cei sapte ani de viata de dincolo si ii pusesem in cutii, genti, saci si pungi. Carasem dincoace tot ce mi se paruse important. Inghesuisem la mine in camera toate bagajele nedesfacute, balconul era plin pana sus de cutii. O senzatie de normal si de bine incepuse sa se aseze. Eram mutate! Reusisem! O facusem si pe asta! Un om singur, dar motivat! Totul mirosea a nou si a frumos! Matilda facea curse pe holul cel lung. Ai mei venisera sa ne ajute cu ultimele  bagaje. Si cu mancarea- ca in frigiderul nostru batea vantul. Mai erau cateva minute si treceam in 2014. M-am retras pentru cateva clipe in baia mea frumoasa. Baia cu pisici si faianta neagra. Era frumoasa si goala si a mea! Cateva clipe pentru un dus si pentru a “spala” din minte anul 2013, prea greu si prea lung. Starea de bine si de multumire isi facea loc in sufletul meu. Chiar esti o forta, mai, femeie! Am iesit de sub dus aproape fericita, am gasit o rochie, un dres, cand… reality check: nu-i cutia cu lenjeria intima! Nu e nicaieri in casa! E dincolo! Mi-am uitat chilotii! Ai mei strigau din sufragerie ca pierd numaratoarea inversa. Trei, doi, unu, zerooo! 2014! Un an nou, un an nou in care eu am intrat in fundul gol! Si “in fundul gol” a fost 2014 asta!

Ca daca ar fi fost si el un an normal, nu de exceptie, frumos, minunat, nu, frate, un an normal, acum as fi povestit despre frumoasa si amuzanta excrusie la Sinaia. Despre cum am hotarat pe 28 ca pe 29 plecam la munte. Despre bucuria Matildei care-i nascuta in zodia plimbarelii si care ma intreaba in fiecare seara la culcarea cand ne trezim, unde mergem. Despre cum am gasit eu ultima camera dubla la Hotel Stavilar- dupa ce am ajuns am inteles si de ce mai avea camere acel hotel. Despre zapada, rasete, oameni de zapada, plimbare, bulgareala. Despre cum ne beam noi “cafeaua” in locul ei preferat. Despre cum ne umple de fiecare data de bucurie sederea acolo si despre cum ne reconecteaza una cu cealalta. Da, daca 2014 nu ar fi fost anul durerii si al bolilor, as fi povestit despre toate astea. Insa, nu! Anul asta nu putea sa-si insele reputatia si mi-a dat un final asa ca nu cumva sa uit in vecii vecilor cat ne-a chinuit “minunatul” 2014.

20141229_163022 20141229_143830 20141229_143753 20141229_134123

Ieri, pe cand planuiam o noua zi de plimbare, de mers la Peles si facut om de zapada, cand planuiam ce caciula sa-i punem si morcovul oferit de doamnele de la bucatarie in loc de nas, ieri, asa, pe un soare superb si cu o priveliste de vis, spatele meu a facut parrr! Am ajutat-o pe Matilda la toaleta, s-a atarnat de mine, o clipa de neatentie, o clipa in care n-am mai incordat spatele si parr. Intr-o clipa, de la rasete si planuri, in genunchi! Nu cred ca o sa-mi iasa curand din urechi sunetul ala de pepene copt care paraie la taiat. Numai ca nu era niciun pepene, erau vertebrele mele care au parait cu ecou. Durerea din creier pana in talpi spunea clar ca vacanta noastra a luat sfarsit si ca va trebui sa fac vreo scamatorie ca sa ma ridic de acolo, sa strang bagajele si sa prindem primul tren spre Bucuresti. In timp ce stateam pe gresia din baie si imi faceam proiectii in minte despre cum o sa reusesc sa ajung acasa… mi-a aparut in fata ochilor paghina infofer.ro, ce tren, era aproape 10, iar la trenul de 10,30 erau zero sanse sa ajungem, urmatorul abia pe la 14,30 si sigur e cel care vine din Austria cu vesnicele lui intarzieri. Recules picioarele, ridicat- noroc ca au astia chiuvete noi si solide- macar puteam sa stau in picioare. Daca nu ma aplecam, rasuceam, clipeam sau respiram mai tare, puteam sa misc. Strans bagaje, imbracat copil. Copil incaltat si ajutat la imbracat mama. Tarat la receptive, rugat sa aduca bagajele jos. Chemat taxi. Plecat la gara. La gara constat ca nu ma mai puteam da jos din taxi. Imposibil de ajuns acasa cu trenul. Asa ca… ajuns acasa cu taxiul. Din Sinaia. Cu taxiul. Din Sinaia. Cu taxiul. V-am zis deja ca din Sinaia cu taxiul? Extravaganta de mine :)).

Acum stau si zac bine drogata cu analgezice si antiinflamatoare. Asteptam sa pot sta la RMN si sa vedem ce s-a mai intamplat. In urma cu 3 luni, la ultima criza, am reusit sa “fentam” operatia la milimetru. Si asta pentru ca am zis ca mai pot, ca fac fata durerii si sa mai incercam si alte metode pana la asta radicala care oricum nu-mi garanteaza nimic. Acum a facut par.  Un par copt si sanatos asa cum numai oasele pot sa faca. Cunosc sunetul asta de cand am cazut pe scari si mi-a prait osul de la picior. Senzatia ca s-a intamplat ceva foarte rau pluteste in aer. Pot totusi sa ma bucur ca sunt pe sfarsitul virozei de 10 zile, cele mai tusite 10 zile din viata mea, si ca nu mai tusesc din 5 in 5 secunde. Sau ca nu mai am traheita de acum 3 saptamani care ma lesina de rau. Sau laringita de acum 5 saptamani care m-a dus la urgente. Sau bronsita. Sau amigdalita de acum doua luni, si aia tot cu spital. Sau ca nu sunt atat de rau ca acum trei luni cand nu ma puteam ridica din pat. Sau ca nu am o criza de ulcer. Sau una de bila asa cum am avut din 3 in 3 saptamani toata vara. Sau alta raceala ca aia de doua saptamani pe care am avut-o in minunatul concediu de la mare. Sau una din cele 20 de boli si bolejnite aduse de Matilda de la gradinita. Si e bine ca suntem in vacanta si nu trebuie sa-mi tarasc fizicul si la munca. Si ca Mati acum e bine cu gradinita cea noua si nu mai e in suferinta crancena in care a fost, bine, ca si ea este acum in vacanta nu e la fel de simpatic. Ca ea vrea cu mami, pe mami, sub mami, in capul lu’ mami! Deci sunt bine, nu-mi prea simt picioarele, dar macar nu mai tusesc!

Ah, si e excelent ca Matilda si-a revenit dupa 10 zile de bronsita cu antibiotic si aerosoli. Nu mai tuseste. Nu mai are febra. Bronsita care s-a instalat rapadi dupa laringita de cosmar pe care a luat-o cu ea drept amintire de la fosta gradinita si care a lasat-o cu o sensibilitate urata. Ca, nu, o mie de raceli oribile nu iti intaresc cu nimic imunitatea contrar mitului, ci fix pe dos. Iti slabesc corpul si lasa sechele. Iar cele 20 de chestii pe care le-a luat Matilda in cele patru luni de gradinita pro sanatate- ca asa se lauda si cu numele si cu vorba- au zapacit copilul asta. N-am avut doua weekenduri in patru luni in care sa nu faca febra spre 39. In care sa nu fie nevoie sa-i dau medicamente, a avut patru infectii bacterie oribile in care a trebuit sa-i dam cate 10 zile de antibiotic pentru ca nu mai treceau. De fapt, din patru luni, jumatate din timp a fost acasa zacand de bolile pe care le tot incasa de acolo. Ca prin farmec, cum am schimbat gradinita- gradinita cu alta politica fata de copiii bolnavi, Matilda nu a mai facut nicio boala in aproape 3 luni. Bronsita asta i-am adus-o eu de la munca unde am alti cetateni crescuti in spiritul lui “sa murim la munca de bolnavi ca sa aratam cat suntem noi de devotati”. Da, chinul meu de anul asta a fost nimic pe langa al ei. A inceput cu prima viroza pe 9 ianuarie luata de la vecini, a continuat cu bronsita de la verisor, cu indigestia, cu rotavirusul neurotoxic luat din spitalizarea cu indigestia, cu herpangina si apoi cu gradinita care ne-a terminat si psihic si fizic. A suferit copilasul asta intr-un an cat pentru 10. Asa ca 2014, sa te duci invartindu-te cu bolile tale, cu suferintele tale, cu tot chinul prin care ne-ai trecut!

Acum, cum sa sper ca va fi un an pe care-l incepi zacand? Daca asta fara chiloti a fost asa? :)) Nici nu mai indraznesc sa zic. Cand s-a terminat 2013 am zis hai ca mai rau de atat… na, ca se poate mai rau. Si sunt sigura ca raul are ataaatea resurse incat n-as vrea sa-l provoc. Insa, tare mi-as dori un an cu liniste! Un an in care sa fim macar mai putin bolnave. Un an care sa nu mai rupa sufletul din noi si sa-l faca bucati. Un an care sa nu ne mai ia oameni de langa noi. Un an cu mai putina durere si cu mai multe zambete. Crezi ca se poate? Hai ca se poate! Trebuie sa se poata! Hai, ca la anu am de construit casa! Si ma stii, n-ai vrea sa mor incercand, ca de oprit sigur nu ma opresc!

Uite, in Noua Zeelanda e deja 2015, haidi pa 2014!

P.S. Drumul cu taxiul din Sinaia in Bucuresti costa 250 de lei. Asta daca va incearca vreo nevoie :).

 

Anul trecut m-a prins 11 noaptea pictand copacul ei cu litere pe perete. Eram singura in noul apartament, obosita si plina de dureri. Doua zile frecasem de nebuna tot molozul ramas in urma renovarii. Picatelele de lavabila de pe gresie. Praful de gresie taiata de pe pereti. Chitul de gresie de pe plinta.. si nu vreti sa stiti cum e sa speli chit negru de pe peste tot- ca daca m-a mancat in ceva-ul esthetic sa pun chit negru la gresia neagra, mna. Deci eram paralizata fizic si la fel de amortita sufleteste. Sa gestionezi o renovare demna de un reality-show, sa muncesti job fuul-time si sa ai grija de un copil- timp in care tu centrezi, tu dai cu capul- si toate astea in slutitorul an 2013… s-a dovedit a fi inuman de greu. Fusese un an care oricum luase parti din mine pe care nu o sa le mai intorc niciodata inapoi. Stresul financiar, suferinta tuturor celor pe care a trebuit sa-i concediez, frustrarile personale pentru ca timpul nu-mi ajungea pentru nici macar cinci minute pe zi numai cu mine, toate astea… mult prea mult. Anul trecut a fost pentru mine remodelator, dra nu in sensul bun, ori ma adaptam, ori cadeam un hau. Ma simt ca si cum “specia” mea si-a schimbat ADN-ul, ca un animalut constrans de mediu sa-si incovoaie spatele pentru a putea supravietui. Mie, anul trecut, mi-a incovoiat sufletul. Iar sarbatorile m-au prins epuizata si intr-o frenezie de a ne muta totusi in noul apartament pana la sfarsitul anului. Era singurul gand care ma mai tinea in miscare. Trebuia cu orice pret sa termin si sa ne mutam. Grabeam si trageam de toti, insa ei nu aveau aceeasi motivatie. Ei aveau un ritm al lor, cu 4 viteze mai mic decat al meu. Eu vroiam sa intorc o pagina, muncisem prea mult, fusese prea greu, era deja in al 13-lea ceas si trebuia sa ne mutam. Asa ca am tras de mine, am intins limitele dincolo de orice punct. Am frecat “mizeria” lui 2013 pana mi-a curs sange din degete. Iar Ajunul, Ajunul l-am petrecut strangand din dinti de durere si pictand copacul ala de parca viata noastra depindea de terminarea lui.

1507674_617825251611890_1691553597_n

Era 24 decembrie, ora 23, iar eu stateam pe jos in camera ei, cu toate vopselurile in jur, si-mi plangeam neputinta acelui an. Greul de a duce totul singur. Cred ca-mi plangeam si durerea fizica, durerea de spate si de genunchii pe care-I priveam si nu erau ai mei. Nu ma puteam ridica de jos. Petrecusem 18 ore in genunchi ca sa termin camera ei inainte de a ne muta. Dar copacul ei cu litere era gata. Si iesise (aproape) perfect, ca asa sunt eu, nu pot sa nu incerc mereu sa ating perfectiunea si incercatul nu-i destul… Copacul cu litere era gata! Nu conta ca in casa inca era mizerie, ca nu aveam nicio mobila montata, ca bucataria nu ajunsese, ca de fapt era o casa goala cu un copac pictat pe peretele unei camere. Habar nu aveam cat greu va mai urma in saptama aceea ca sa fac mutarea realizabila. Ca urma sa montez un camion de mobila ajutata, atat cat mai putea, de tata. Ca urma sa alerg de nebuna pe 28 decembrie dupa blat de bucatarie, plita si cuptor. Ca urma sa strang in doua zile tot apartamentul de dincolo si sa-l mut aici. Probabil ca daca as fi realizat asta atunci nu m-as mai fi ridica de jos. Dar in clipa aia, bucuria acelor culori pe perete, mi-a dat putere. M-am adunat, am facut bradul. Bradul in sufrageria goala. Am pus cadourile sub el. N-am mai avut energie sa le si impachetez. Dar arata atat de frumos, dar atat de singur! Bradutul nostru cu o camera intreaga numai pentru el.  Insa, ea era dincolo, probabil deja dormea. Mama era suparata ca intarziasem atat, insa eu tot ce stiam era ca a trebuia sa termin camera aia… sa fie fericita Matilda cand o va vedea a doua zi. O casa goala. Eu singura in ea. De la vecinii de jos se auzea citita povestea de seara.

1487335_619177098143372_28172205_n

Anul acesta bradul nu a mai stat singur intr-o casa goala! Anul asta de Ajun bradul a fost admirat. A fost laudat. A avut manute de copil care sa-i dea jos si sa-i puna la loc toate decoratiunile. A avut pisica sa i se cocoate pana in varf. A avut colinde. L-a avut pe Mos Craciun cu sacul lui cel mare. Anul asta camera Matildei a avut raset de copil. Copacul de pe perete ne “priveste” intelept. El a fost, de fapt, o lectie spusa in tacere. Anul asta- tot plina de dureri si obosita ca asa imi sade mie bine- am avut prietenii la mine. Am avut parintii aproape. Am avut colind de copil frumos si bun. Anul asta, dupa o istorie cum tot numai mie mi se intampla, l-am avut pe Mos Craciun stand langa brad. Iar aia 150 de lei dati au meritat pana la ultimul banut. Si nu numai pentru bucuria si surprinderea Matildei, dar pentru cat am ras noi toti. Cred ca n-am mai ras atat de…. mult. Cu lacrimi si cu vorbe. Am ras cat nu ne-a lasat anul asta sa radem. Nici nu mai conta ce impachetasem eu jumatate de noapte in sacul ala acolo, important era ca prietenii si familia mea aveau lacrimi de bucurie in ochi. Anul asta am avut cel mai frumos Ajun, poate cand eram copiii mai simteam bucuria asta. Atunci cand iscodeam cu fratele meu fiecare coltisor de casa in cautarea darurilor care apareau apoi in mod miraculos sub brad. Ochii Matildei cand l-au descoperit pe Mos “coborand” de pe terasa…. ochii aia… au fost vindecare pentru toata nedreptatea anului asta. Pentru ca daca 2013 mi-a fost imposibil de greu mie, 2014 i-a fost ei. Micuta mea iubita! Sa-ti fie toate serile de Ajun pline de lumina, daruri si rasete cum ti-a fost asta!

20141223_19241620141224_20241720141224_20272720141224_20344720141224_20375920141224_224055

Multumim mama si tata, multumim Mon si Ius, multumim Laura si Eliza! Multumim Mos Craciun- stiu ca te-ai dat peste cap ca sa ajungi si la noi la timp!

IMG_0215

IMG_0210

 

IMG_0209 IMG_0207

IMG_0199

Multumesc 2013 pentru lectii! Anule 2014… inca incerc sa-ti inteleg sfatul! :) Anule 2015, vezi ce faci, ca sincer, nu mai pot!

P.S. Pe la 12 noaptea din camera ei cu pereti pictati se auzea povestea de noapte buna!

 

Parintii mei m-au crescut asa cum au stiut ei. Asa cum au putut si cum au simtit. M-am facut mare si am inceput sa le reprosez lucruri. Lucrurile pe care eu le-am simtit nedrepte sau gresit facute. Apoi am avut si eu copilul meu si m-am pus iar cu un pas inainte. Gresisera mai mult decat credeam. Multe lucruri lasasera rani inca nevindecate. Multe ma impiedicau sa fiu parintele Acela pe care mi-l doream pentru copilul meu. De prea multe ori ma trezeam cu gesturile si vorbele lor. Exact acele gesturi si acele vorbe pe care le dispretuiam si reprosam. A trebuit sa ma vindec pe repede inainte. A trebuit sa descopar, sa inteleg, sa iert si sa vindec. Dar cel mai important a fost ca a trebuit sa inteleg. Iar pasul cel mai greu a fost cand conditiile m-au obligat sa ma despart de copilul meu pentru doua saptamani.

A trebuit sa o duc la ei, la bunici. Eram in perioada de schimbare a gradinitelor, prea obosita si prea suparata pe mine pentru a avea grija si de ea. Si daca n-as fi fost asa, tot nu as fi putut sa lipsesc atat de la serviciu. Motivele pentru care eu am crescut “la bunici” erau cu totul altele, asta e clar. Simt si cred ca erau si alte solutii, ei au ales-o pe aceasta. Insa, iata-ma pusa in situatia de a o lasa acolo. Gest pe care-mi jurasem sa nu-l fac pana cand ea nu va fi destul de mare incat sa aleaga. Dar nu aveam solutie si am ales asa. Si am trait acel sentiment de a despica pamantul in doua si a ma baga acolo, imi era greu cu mine si toate ranile alea nevindecate sangerau. Ma durea fizic lipsa ei. Ma durea incalcarea cuvantului dat. Ma durea neputinta de a face mai mult si mai bine pentur ea. Iar atunci am realizat ca faceam ceva mai bine pentru ea, de fapt faceam cel mai bun lucru pentru ea. O duceam la oamenii care o iubesc cel mai mult pe lumea asta si ii dadeam un ragaz de iubire si afectiune dupa o perioada foarte grea,  Si binele ei a vindecat raul meu. Am inteles si am iertat.

A trebuit sa-i inteleg. Si ca sa intelegi un om trebuie sa-l asculti, Trebuie sa pui intrebarile corecte. Trebuie sa-i dai timp si spatiu. Si sa asculti. Sa deschizi sufletul, mintea. Sa te eliberezi de negura aia a reprosurilor si a superioritatii. Sa fii empatic cu adevarat. E foarte greu sa sa te eliberezi. Cel putin mie mi-a fost. Pentru atat de multi ani am purtat in suflet acea senzatie a neglijentei, a parasirii. Tarziu am inteles de ce anumite imagini suprinse in fotografiile din copilarie imi faceau atata rau. S-a intamplat sa fiu un copil foarte cuminte si linistit, foarte putin solicitant. Si ca bebelus daca ma trezeam stateam si ma jucam. Iar bebelusul care nu plange nici nu primeste. Si cu timpul primeste si mai putin. Si mai putin, Pana cand devine un copil “independent” care la un an pune mana pe lingura si mananca. La nici un an am fost dusa impreuna cu fratele meu- cu doar 1 an mai mare- la mamaie la tara. Iar pana la inceperea scolii mamaie a fost universal meu, Intr-un fel am avut noroc. Mamaie a fost un parinte model, cumva instinctul ei matern a reusit sa supravietuiasca si sa creasca patru copii si noua nepoti in cel mai pur spirit al atasamentului. Daca mamaie ar fi trait in timpurile astea, ar fi batut la fund toti Alfie si Thompsonii. Ea a fost castigul nostru si modelul nostru parental. Dar nu poate compensa sutele de duminici in care ramaneam plangand pe gard in timp ce masina parintilor se pierdea in zare. Si nici celelalte sute de sambete in care asteptam pe acelasi gard sa vedem masina venind.

Insa ei ce au avut? Ce au avut parintii nostri? Ce a avut generatia lor? Tatal meu este nascut in timpul razboiului. Primele sale amintiri sunt cum se intepase mamaie intr-un gard de spini incercand sa fuga de bombardamente. Ii avea in brate- pe el si pe fratele lui geaman- si de poalele ei se tineau cele doua fetite mai mari. Au trait saracie, foamete si moarte. Tatal nu si l-a cunoscut niciodata, a murit in razboi. Soara mai mica a murit si ea. La 14 ani deja muncea intr-o tabacarie, apoi la rafinarie. Isi sustinea familia, Era un adult, A trait o copilarie scurta si chinuita. Era orfan de tata si sarac. Lucrurile pe care mi le povesteste din copilaria lui sfasie sufletul. Nici nu putem ajunge cu mintea pana acolo. Norocul lui? Da, norocul lui a fost ca a avut o mama speciala. Mai chinuita si mai sarmana decat el. Un orfan al primului razboi, o vaduva, dar un om cu un spirit special. Le-a fost mama cu blandete si cu intelegere, I-a iubit si alinat. A facut tot ce a putut mai bine pentru ei. Tata isi aminteste ca atunci cand era mic dormea cu mana in sanul ei, Ceva imi spune ca-l alaptase destul de mult. Pentru niste copiii nascuti in asa chin, probabil ca asta era o salvare. Tata ar fi fost o mama buna :). Ca tata nu si-a gasit nicioda locul pentru ca n-a stiut cum sa-si vindece golul ala, cred ca nici n-a stiut ca-l are. De simtit, a simtit. Dar n-a stiut sa stea de vorba cu el si sa faca pace in suflet. Sper ca in viata care va urma sa aiba parte de tot binele pe care nu l-a avut in asta.

3352043_orig

Mama. Mama a fost un copil “tarziu”. Un copil facut la 45-50 de ani. Un copil al unor oameni care nu mai aveau timpul si energia sufleteasca pentru acest nou pui al lor. Intre mama si cel mai mare frate era o diferenta de 20 de ani. Intre mama si sora cea mai mica de 14… A crescut singura. A crescut dorindu-si lucruri de copii dar pe care nu le-a avut niciodata. A crescut avand o singura papusa. Din carpa umpluta cu talas. Talas care a curs cand mama a operat papusa de apendicita. N-a avut jucarii, n-a avut un mediu copilaros. A avut seriozitate si un mediu rigid. A fost crescuta fara a fi invatata emotiile, comunicarea, alintul, mangaierea. Pentru ca parintii ei traisera atata pierdere incat nu cred ca mai aveau prea multe lacrimi si duiosie in ei. Si-au vazut toata munca luata, toata familia umilita, au trait saracie cu forta. Erau avuti iar comunismul a considerat ca omul care agonisise de generatii trebuie jupuit de tot ce avea si trimis in mizerie. Au trait sa vada cum le sunt scoase si rufele din lada si lingurile din sertare, si pernele, si tot tot. Am vazut procesul verbal de expoliere si este crunt. Nu poti sa nu te intrebi ce ramane dintr-un om in urma unui astfel de act. Ce ramane dintr-un parinte cand isi vede copilul facand puscarie politica nevinovat. Ce ramane cand iti vezi un alt copil dat afara de la facultate pentru ca a avut parinti “exploatatori”. Mama a fost un copil fara copilarie. Maturizat fortat si cu singura speranta in inteligenta ei si in munca. La nici 30 de ani era singura, parintii ei se dusesera. Nu a apucat sa impartaseasca nimic cu ei din toata bucuria de a avea o familie, Nu I-a cunoscut cu adevarat niciodata. Iar asta e un gol ce doare.

268460_orig

Apoi, acesti copii ai unor vremuri ce amputau suflete, au devenit parinti. Cu ce modele? Cu ce ganduri? Cu ce sentimente? Ne-au iubit, normal ca ne-au iubit. In cazul nostru am avut norocul ca ne-au si dorit. Dar ce fusesera ei invatati sa faca? De unde sa stie? Au facut ce au crezut ca e mai bine in contextul dat. Iar noi avem nevoie sa intelegem asta. Si, poate, sa-i ajutam si pe ei sa inteleaga si sa vindece. Eu, de vreo doua saptamani, umblu cu o lacrima stand sa cada. Intr-o discutie cu mama, asa la intamplare, despre Craciun, mi-a spus ca pana sa ne aiba pe noi nici nu stiau ce e ala. Ca abia cand am venit noi pe lume a venit si Mosul si Craciunul. Mi s-a chircit sufletul de tristete. Si iar am inteles lucruri despre ei. Despre copilaria lor. Parintii nostri abia daca aveau ce manaca. Ce sa mai spunem de brad si daruri. Mi-a povestit mama cum intr-un an fratele ei mai mare le-a trimis un brad de la Brasov. Insa, ce sa pui in el? Au dat bucati de mamaliga prin faina sa para ca sunt bucati de rahat cu zahar si le-au pus in pom. Acum stau si ma uit la bradul meu inca neimpodobit si nu ma pot opri din plans. Noi avem decoratiuni de am putea impodobi trei brazi, nu unul. Dar nu ma indur sa pun nimic in el. O sa o astept pe mama maine sa-l facem impreuna. O sa cumpar si rahat.

Pe tata nici nu indraznesc sa-l intreb despre Craciun. Mi-a povestit adesea despre iernile din copilaria lui. Despre nametii cat casa. Despre drumurile taiate prin ei. Despre frig si lipsuri. Despre singurii galosi “cusuti” cu sarma. Despre tot gruel pe care l-au indurate. Insa, stiu de cand eram mai mica si ne povestea mamaie ca le facea poame si le scotea de Craciun ca pe  niste trufandale. Poamele sunt feliute de fructe insirate pe sfoara si puse la uscat in podul casei. Prin uscare devin dulci si bune. Inca se mai isirau poame si cand eram eu copil. Le mai punea si gutui infasurate in hartie. Mamaie mai facea asta si pentru noi. Cele mai bune gutui din lume sunt cele puse la lada peste iarna. Singurul gand care ma incalzeste este ca stiu sigur ca avea parte de iubire. Acum este atat dbosit si de satul de toate incat sper macar de iubirea noastra sa se bucure.

2412334_orig

Anul asta mi-am propus sa-i ajut sa redescopere Craciunul. Vreau sa-i am alaturi. Sa povestim, sa radem, sa ne bucuram pentru inocenta copiilor, sa ne umplem sufletele de copilaria lor frumoasa. Sa alinam dureri vechi cu bucurii noi. Vreau sa fim cu pace!

Mi-e dor de gutuile lu’ mamaie!