Despre Familie

Ca multi dintre copiii nascuti in timpul Razboiului si el a avut nesansa de a trai in saracie si lipsuri. Dar cel mai mare gol ramasese acolo unde ar fi trebuit sa fie parintele lui, tatal lui. Murise in timpul incursiunii de la Cotul Donului. Sau cel putin asta stia el. Ce s-a intamplat cu el de fapt nu o sa stie nimeni niciodata. Daca a murit acolo sau in alt loc. Daca a fost prizonier. Daca a ajuns in lagar in Siberia si a sfarsit acolo. Unul dintre miile de oameni disparuti in Razboiul altora. Caci disparut era. Nici macar mort. Mort e bine, mort e definitiv, mort este inchiderea cercului. Mort inseamna ca poti sa-l plangi, poti sa-i faci un mormant, poti sa iti suferi suferinta pana la capat. Dar el nu s-a mai intors, iar ei l-au asteptat fugind peste camp catre drumul care duce in sat de fiecare data cand se intorceau oameni de pe front sau din lagare. Insa el, bunicul meu, nu s-a mai intors niciodata. Iar tatal meu a crescut cu golul acela infiorator din prima lui zi de viata. Nu si-a cunoscut niciodata tatal. Era o imagine pe o cruce, o poza pe perete, cateva povesti pe care i le-a spus mamaie. Cateva amintiri pe care le avea sora lui mai mare. In rest… nimic. Golul. Iar copilul a crescut si golul a devenit tot mai mare si mai dureros. Copii chinuiti, maturizati inainte de vreme, munciti si infometati. Toata lumea muncea. Nimeni nu avea timp sa fie copil.

Uneori vrea sa vorbeasca despre asta. Il ascult. Il ascult pentru el si pentru copilul meu care creste cu acelasi gol in viata. Vreau sa inteleg mai mult. Sa stiu unde au fost punctele de cotitura care l-au conturat ca om. Ce a fost mai greu, ce a durut mai tare. Cum as putea sa alin durerile astea pentru copilul meu. Ce a lipsit mai mult. Tata are acum 73 de ani, dar o imagine, un gust al celor vremuri, traieste inca in sufletul lui la fel de viu. Sentimentul ca nu era nimeni acolo mai mare si mai puternic pentru a-l apara. Ca baietelul firav, negricios, slab si cu cu pantofii legati cu sarma nu avea parte de protectia oferita de imaginea unui tata. El nu avea pe cine sa cheme sa-l apare, nu avea cu cine sa-i ameninte pe cei care-l umileau si bateau, nu avea “spate”. A crescut fara a putea fi aparat, fara sentimentul de ocrotire masculina, de forta care chiar daca nu se vede se simte. A crescut luptand singur pentru el, aparandu-se singur, lovind si luptandu-se de unul singur. A crescut devenind puternic si singur. Avand in minte imaginea capului de copil spart cu un penar din lemn. Copil care atat de mult il umilise si il terorizase incat intr-o zi, satul, a ridicat penarul si l-a lovit pe acel copil. Lucrul asta l-a marcat. E unul dintre acele momente de rupere emotionala. Cred ca atunci, copilul fara protectie, a decis ca nu are nevoie de nimeni si ca singur poate fi puternic. Dar tot atunci a decis asta si pentru ceilalti. Si pentru viitorii lui copii.

Acum cateva saptamani eram foarte suparata pentru o nedreptate in fata careia nu ma puteam apara. Un om practic necunoscut spunea mizerii despre mine altor oameni necunoscuti. Cum te aperi de neadevarurile spuse despre tine, cum te aperi de nedreptate? Cum se apara omul care este prea educat pentru a intoarce palma? Cum se scutura de sentimentul pe care il are inradacinat in el, sentimentul ca trebuie sa te aperi, ca trebuie sa te descurci singur? Eram mahnita profund. Furioasa. Neputincioasa. Metodele mele de aparare sunt feminine, sunt putine si sunt neeficiente in fata celor care joaca urat. Simteam trairea asta transmisa din alta generatie, din prea multe generatii, ca sunt un copil fara tatal lui sa-l apere. Iar el, omul din viata mea, m-a simtit. M-a ascultat si a facut cel mai firesc gest posibil. Mi-a oferit protectie! A oferit caldura si consolare pentru mine. Apoi a intors fata nepritenoasa si puternica fata de cel care-mi provocase suferinta Ceva uman si firesc. Ceva ce un om care iubeste un alt om va face instinctiv. Dar eu nu stiam asta, nu triasem asta si in loc sa imbratisez sentimentl de protectie, m-am luptat cu el. Si cu cel care mi-l oferea. Am raspuns atat de agresiv si de defensiv in acelasi timp incat el nu a inteles nimic. Nu numai ca nu acceptam protectia lui, dar incercam sa apar agresorul ce-mi facuse rau. Pentru ca asa am fost crescuta, pentru ca in orice situatie eram intrebata ce am facut eu, adica orice lucru rau implica vina mea, eu eram de vina pentru ce se intampla. Atat de adanc in mine era mecanismul acesta incat am “lovit” omul care imi oferea ceea ce nu avusesem niciodata.

Am inceput sa scriu acest articol atunci, au trecut saptamani. Si l-am lasat asa neterminat pentru ca imi era prea greu sa-l inchei. A trebuit sa stau de vorba cu mine si sa-mi inteleg reactia. Sa imi cer iertare celui care ma iubise si isi pusese bratul in jurul meu. Fata de cel care nu s-a gandit nici macar  o secunda ca eu am determinat situatia. De ce am reactionat agresiv in fata sentimentului de protectie? Pentru mine a fost coplesitor. Dupa ce traiesti o viata intr-o familie si intr-o societate in care “victima” este mereu vinovata, este greu sa intelegi cum pentru altii “agresorul” este vinovat. De ce grupul social coalizeaza mai usor in jurul agresorului si culpabilizeaza victima? De ce femeia ia mereu bataie de la barbat pentru ca “stie ea de ce”? De ce victima unui viol “a facut ea ceva, s-a imbracat in fusta scurta”? De ce copilul batut sau agresat verbal e “un obraznic rasfatat si o merita”? De ce mesajul agresiv este privit cu respect iar cel decent si civilizat este practic invizibil? Si mai ales de ce am devenit atat de obisnuiti cu asta incat nu ne mai deranjeaza? De ce am preferat sa sufar intr-o situatie pe care nu aveam cum sa o rezolv singura si nu am lasat barbatul de langa mine sa-i explice persoanei care ma nedreptatise ca gestul sau nu va ramane fara consecinte? De ce m-am suparat tot pe el pentru ca incerca sa ma apere? Nu am vrut sa par vulnerabila in fata lui? Nu am vrut sa-mi altereze sistemul meu pus de o viata la punct? De ce i-am spus ca ma descurc singura si nu am nevoie de el, doar era o minciuna? De ce nu am recunoscut cat de bine este sa ai pe cineva care sa te protejeze?

Untitled-5

Traim intr-o societate profund bolnava care ne-a contaminat si pe noi din prima clipa de viata. Traim in tara lui “ai venit batut de afara? stai ca te mai bat si eu putin!”. Traim intr-o tara in care de multe generatii copiii nu au fost crescuti cu un brat protector pe dupa umeri. In care cel firav a fost victima, in care cel diferit a fost umilit, in care oricine a incercat sa fie un “individ” a fost linsat de cei care vroiau sa fie “gloata”. Nu stim sa oferim si sa primim sustinere, sprijin, prietenie, compasiune reala. Am fost hingheriti de generatii intregi, am trait fiecare pentru el, am muscat mana intinsa, am spart capete din teama. Acum suntem si noi parinti, stirbiti de afectiunea si protectia de care am fi avut nevoie atunci cand veneam cu lacrimi in ochi acasa pentru ca fusesem batuti sau umiliti. Suntem parinti si ar trebui sa rescriem istoria asta trista. Sa invingem impulsul obisnuintei si sa ne imbratisam copiii, sa le luam apararea, sa gandim bine despre ei. Sa nu permitem critica gratuita si abuzul asupra lor. Nu ne vine natural ba chiar ne luptam cu vocea iubirii pentru ei si ne purtam asa cum s-au purtat si parintii nostri cu noi. Nu am fost crescuti asa, dar putem invata. Si cel mai simplu este sa facem asta protejand oamenii dragi, apoi, cand o sa vedem si un strain agresat, in orice fel, o sa stim sa-l protejam fara sa-l consideram vinovat ca este victima, Puneti o mana dupa umarul cuvia!

 

Parintii mei m-au crescut asa cum au stiut ei. Asa cum au putut si cum au simtit. M-am facut mare si am inceput sa le reprosez lucruri. Lucrurile pe care eu le-am simtit nedrepte sau gresit facute. Apoi am avut si eu copilul meu si m-am pus iar cu un pas inainte. Gresisera mai mult decat credeam. Multe lucruri lasasera rani inca nevindecate. Multe ma impiedicau sa fiu parintele Acela pe care mi-l doream pentru copilul meu. De prea multe ori ma trezeam cu gesturile si vorbele lor. Exact acele gesturi si acele vorbe pe care le dispretuiam si reprosam. A trebuit sa ma vindec pe repede inainte. A trebuit sa descopar, sa inteleg, sa iert si sa vindec. Dar cel mai important a fost ca a trebuit sa inteleg. Iar pasul cel mai greu a fost cand conditiile m-au obligat sa ma despart de copilul meu pentru doua saptamani.

A trebuit sa o duc la ei, la bunici. Eram in perioada de schimbare a gradinitelor, prea obosita si prea suparata pe mine pentru a avea grija si de ea. Si daca n-as fi fost asa, tot nu as fi putut sa lipsesc atat de la serviciu. Motivele pentru care eu am crescut “la bunici” erau cu totul altele, asta e clar. Simt si cred ca erau si alte solutii, ei au ales-o pe aceasta. Insa, iata-ma pusa in situatia de a o lasa acolo. Gest pe care-mi jurasem sa nu-l fac pana cand ea nu va fi destul de mare incat sa aleaga. Dar nu aveam solutie si am ales asa. Si am trait acel sentiment de a despica pamantul in doua si a ma baga acolo, imi era greu cu mine si toate ranile alea nevindecate sangerau. Ma durea fizic lipsa ei. Ma durea incalcarea cuvantului dat. Ma durea neputinta de a face mai mult si mai bine pentur ea. Iar atunci am realizat ca faceam ceva mai bine pentru ea, de fapt faceam cel mai bun lucru pentru ea. O duceam la oamenii care o iubesc cel mai mult pe lumea asta si ii dadeam un ragaz de iubire si afectiune dupa o perioada foarte grea,  Si binele ei a vindecat raul meu. Am inteles si am iertat.

A trebuit sa-i inteleg. Si ca sa intelegi un om trebuie sa-l asculti, Trebuie sa pui intrebarile corecte. Trebuie sa-i dai timp si spatiu. Si sa asculti. Sa deschizi sufletul, mintea. Sa te eliberezi de negura aia a reprosurilor si a superioritatii. Sa fii empatic cu adevarat. E foarte greu sa sa te eliberezi. Cel putin mie mi-a fost. Pentru atat de multi ani am purtat in suflet acea senzatie a neglijentei, a parasirii. Tarziu am inteles de ce anumite imagini suprinse in fotografiile din copilarie imi faceau atata rau. S-a intamplat sa fiu un copil foarte cuminte si linistit, foarte putin solicitant. Si ca bebelus daca ma trezeam stateam si ma jucam. Iar bebelusul care nu plange nici nu primeste. Si cu timpul primeste si mai putin. Si mai putin, Pana cand devine un copil “independent” care la un an pune mana pe lingura si mananca. La nici un an am fost dusa impreuna cu fratele meu- cu doar 1 an mai mare- la mamaie la tara. Iar pana la inceperea scolii mamaie a fost universal meu, Intr-un fel am avut noroc. Mamaie a fost un parinte model, cumva instinctul ei matern a reusit sa supravietuiasca si sa creasca patru copii si noua nepoti in cel mai pur spirit al atasamentului. Daca mamaie ar fi trait in timpurile astea, ar fi batut la fund toti Alfie si Thompsonii. Ea a fost castigul nostru si modelul nostru parental. Dar nu poate compensa sutele de duminici in care ramaneam plangand pe gard in timp ce masina parintilor se pierdea in zare. Si nici celelalte sute de sambete in care asteptam pe acelasi gard sa vedem masina venind.

Insa ei ce au avut? Ce au avut parintii nostri? Ce a avut generatia lor? Tatal meu este nascut in timpul razboiului. Primele sale amintiri sunt cum se intepase mamaie intr-un gard de spini incercand sa fuga de bombardamente. Ii avea in brate- pe el si pe fratele lui geaman- si de poalele ei se tineau cele doua fetite mai mari. Au trait saracie, foamete si moarte. Tatal nu si l-a cunoscut niciodata, a murit in razboi. Soara mai mica a murit si ea. La 14 ani deja muncea intr-o tabacarie, apoi la rafinarie. Isi sustinea familia, Era un adult, A trait o copilarie scurta si chinuita. Era orfan de tata si sarac. Lucrurile pe care mi le povesteste din copilaria lui sfasie sufletul. Nici nu putem ajunge cu mintea pana acolo. Norocul lui? Da, norocul lui a fost ca a avut o mama speciala. Mai chinuita si mai sarmana decat el. Un orfan al primului razboi, o vaduva, dar un om cu un spirit special. Le-a fost mama cu blandete si cu intelegere, I-a iubit si alinat. A facut tot ce a putut mai bine pentru ei. Tata isi aminteste ca atunci cand era mic dormea cu mana in sanul ei, Ceva imi spune ca-l alaptase destul de mult. Pentru niste copiii nascuti in asa chin, probabil ca asta era o salvare. Tata ar fi fost o mama buna :). Ca tata nu si-a gasit nicioda locul pentru ca n-a stiut cum sa-si vindece golul ala, cred ca nici n-a stiut ca-l are. De simtit, a simtit. Dar n-a stiut sa stea de vorba cu el si sa faca pace in suflet. Sper ca in viata care va urma sa aiba parte de tot binele pe care nu l-a avut in asta.

3352043_orig

Mama. Mama a fost un copil “tarziu”. Un copil facut la 45-50 de ani. Un copil al unor oameni care nu mai aveau timpul si energia sufleteasca pentru acest nou pui al lor. Intre mama si cel mai mare frate era o diferenta de 20 de ani. Intre mama si sora cea mai mica de 14… A crescut singura. A crescut dorindu-si lucruri de copii dar pe care nu le-a avut niciodata. A crescut avand o singura papusa. Din carpa umpluta cu talas. Talas care a curs cand mama a operat papusa de apendicita. N-a avut jucarii, n-a avut un mediu copilaros. A avut seriozitate si un mediu rigid. A fost crescuta fara a fi invatata emotiile, comunicarea, alintul, mangaierea. Pentru ca parintii ei traisera atata pierdere incat nu cred ca mai aveau prea multe lacrimi si duiosie in ei. Si-au vazut toata munca luata, toata familia umilita, au trait saracie cu forta. Erau avuti iar comunismul a considerat ca omul care agonisise de generatii trebuie jupuit de tot ce avea si trimis in mizerie. Au trait sa vada cum le sunt scoase si rufele din lada si lingurile din sertare, si pernele, si tot tot. Am vazut procesul verbal de expoliere si este crunt. Nu poti sa nu te intrebi ce ramane dintr-un om in urma unui astfel de act. Ce ramane dintr-un parinte cand isi vede copilul facand puscarie politica nevinovat. Ce ramane cand iti vezi un alt copil dat afara de la facultate pentru ca a avut parinti “exploatatori”. Mama a fost un copil fara copilarie. Maturizat fortat si cu singura speranta in inteligenta ei si in munca. La nici 30 de ani era singura, parintii ei se dusesera. Nu a apucat sa impartaseasca nimic cu ei din toata bucuria de a avea o familie, Nu I-a cunoscut cu adevarat niciodata. Iar asta e un gol ce doare.

268460_orig

Apoi, acesti copii ai unor vremuri ce amputau suflete, au devenit parinti. Cu ce modele? Cu ce ganduri? Cu ce sentimente? Ne-au iubit, normal ca ne-au iubit. In cazul nostru am avut norocul ca ne-au si dorit. Dar ce fusesera ei invatati sa faca? De unde sa stie? Au facut ce au crezut ca e mai bine in contextul dat. Iar noi avem nevoie sa intelegem asta. Si, poate, sa-i ajutam si pe ei sa inteleaga si sa vindece. Eu, de vreo doua saptamani, umblu cu o lacrima stand sa cada. Intr-o discutie cu mama, asa la intamplare, despre Craciun, mi-a spus ca pana sa ne aiba pe noi nici nu stiau ce e ala. Ca abia cand am venit noi pe lume a venit si Mosul si Craciunul. Mi s-a chircit sufletul de tristete. Si iar am inteles lucruri despre ei. Despre copilaria lor. Parintii nostri abia daca aveau ce manaca. Ce sa mai spunem de brad si daruri. Mi-a povestit mama cum intr-un an fratele ei mai mare le-a trimis un brad de la Brasov. Insa, ce sa pui in el? Au dat bucati de mamaliga prin faina sa para ca sunt bucati de rahat cu zahar si le-au pus in pom. Acum stau si ma uit la bradul meu inca neimpodobit si nu ma pot opri din plans. Noi avem decoratiuni de am putea impodobi trei brazi, nu unul. Dar nu ma indur sa pun nimic in el. O sa o astept pe mama maine sa-l facem impreuna. O sa cumpar si rahat.

Pe tata nici nu indraznesc sa-l intreb despre Craciun. Mi-a povestit adesea despre iernile din copilaria lui. Despre nametii cat casa. Despre drumurile taiate prin ei. Despre frig si lipsuri. Despre singurii galosi “cusuti” cu sarma. Despre tot gruel pe care l-au indurate. Insa, stiu de cand eram mai mica si ne povestea mamaie ca le facea poame si le scotea de Craciun ca pe  niste trufandale. Poamele sunt feliute de fructe insirate pe sfoara si puse la uscat in podul casei. Prin uscare devin dulci si bune. Inca se mai isirau poame si cand eram eu copil. Le mai punea si gutui infasurate in hartie. Mamaie mai facea asta si pentru noi. Cele mai bune gutui din lume sunt cele puse la lada peste iarna. Singurul gand care ma incalzeste este ca stiu sigur ca avea parte de iubire. Acum este atat dbosit si de satul de toate incat sper macar de iubirea noastra sa se bucure.

2412334_orig

Anul asta mi-am propus sa-i ajut sa redescopere Craciunul. Vreau sa-i am alaturi. Sa povestim, sa radem, sa ne bucuram pentru inocenta copiilor, sa ne umplem sufletele de copilaria lor frumoasa. Sa alinam dureri vechi cu bucurii noi. Vreau sa fim cu pace!

Mi-e dor de gutuile lu’ mamaie!