Scrisori pentru Matilda (16)

joi, 16 aprilie 2015

Draga mea,

rasfoiam Scrisorile pentru tine si observ cum au trecut fix 9 luni de cand ti-am scris ultima data. Iti scriam atunci in aniversarea zilei in care te-ai hotarat sa vii la mine, le rasfoiam acum, dupa ziua ta de nastere, de dorul tau. Esti in vacanta de primavara la bunicii tai. Prima ta vacanta de primavara. Prima din multe si frumoase. Asteptate, parfumate, cu ploi si joaca in balti, cu sarbatori de Paste, cu framantat de cozonac. Tu esti acolo, bine si fericita, ocrotita, esti departe de mine, dar stiu ca ti-e mai bine acum asa.

Prima ta vacanta de primavara ma gaseste trista, nelinistita, ravasita, obosita, franta. Probabil in amintirile tale aceasta o sa fie perioada in care mami spunea des ca nu-i e bine, ca nu se simte bine. O sa-ti amintesti probabil si nervii mei, si furia, si tipatul la tine. Nu sunt bine, draga mea. Nu sunt. Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama, cum mi-a luat ceva sa recunosc si sa iau masuri. Nu sunt un superom, nu sunt infailibila, nu sunt nemuritoare. Sunt tot un simplu om care a tras de el mult prea mult si mult prea tare. De prea mult timp ma man singura cu biciul de la spate pentru a mai fi bine inca o zi, pentru a le mai face bine pe toate pentru inca o zi. A trebuit sa cad de tot ca sa-mi dau seama cat de jos am ajuns. Cat de mult am cerut de la mine, cat am gresit traind fara sa respir. A trebuit sa-ti tip tie sa ma lasi si pe mine sa traiesc ca sa-mi dau seama ca nu tu nu ma lasai, eu nu m-am lasat. Tu nu ai cerut nimic, eu ti-am dat prea mult. Si nu numai tie, in general. Am dat mereu perfectul, iar noi, oamenii, nu suntem facuti pentru a da mereu totul. Riscam sa ramanem intr-un final goi, chiar si fara noi. M-am trezit intr-o zi cu sufletul gol de tine si de mine, cu nimic in el. M-am trezit cu atat de putin in mine incat nu mai stiam nici sa ma misc. Iar tu erai la doi metri de mine si ma strigai. Ma priveai cu ochii tai frumosi si plini de iubire, eu te priveam inapoi goala de orice energie si dorinta de afi.

Stiam ca nu o sa mai pot mult timp asa. Ca nu poti sa fii parintele complet, ingrijitorul casei, aducatorul de mancare pe masa, profesionistul respectabil si pe langa toate astea sa mai fii si om. Adica poti. Poti un timp. Poti daca tragi de tine pana te storci de orice vlaga. Pentru ca daca doar dai din tine si nu recladesti in urma… cade tot. Asa cum am cazut eu in primavera asta. Atat de jos incat si un bobarnac mi se pare cat un meteorit. Atat de multe si atat de adanc ingropate au rabufnit acum incat mi-a fost greu sa ma privesc si sa ma recunosc. Sa aud vocea care striga la tine si sa nu o pot retine. Sa ridic mana la tine si sa te vad speriata de amenintarea ei. Ti-a fost frica de mine. Mie mi-a fost frica de mine. Mi-a fost o frica teribila ca ti-as putea face rau. Chiar si numai gandul ca ti-as putea face rau tie si mi-a paralizat sufletul. Atat de departe de mine a trebuit sa ajung incat sa-mi dau seama ca nu fac bine ce fac. Ca totul e perfect. Ca totul e asa cum trebuie. Numai eu nu sunt. Eu nu eram bine. Nu sunt bine. Si te-am trimis departe.

Este prima data in cei patru ani ai tai cand te trimit de langa mine. Cand imi recunosc nevoia de o pauza, nevoia de mine, de timp pentru mine. De stat si de regasit omul ala care s-a pierdut. M-am simtit atat de vinovata pentru asta. Am simtit ca e gresit sa-mi doresc timp fara tine. Ca am vrut pur si simplu stau amortita in pat si sa nu trebuiasca sa fac nimic. Sa stau. Sa respir si sa nu gandesc, sa nu simt nimic. Doar sa fiu. Pentru ca simteam ca nici asta nu mai sunt, ca nu mai sunt. M-am simtit ca o baterie goala care nu mai poate porni masina nici impinsa. Atat de goala incat nici nu stiam daca va mai porni. M-am speriat iar de gandul meu, de mine. Dar frica e buna, frica intr-un final te face sa te trezesti, sa faci ceva. Frica te face sa cauti ajutor. Chiar daca esti atat de speriat incat ti-e frica si sa-ti fie frica. Dar frica te face sa lupti. Te aduce inapoi. Frica indepartarii de tine, de mine, frica de a nu mai fi. Mi-a fost teama ca nu o sa mai fiu si ca o sa ramai si fara mine.

Am simtit tot greul acestor ani in care n-am vrut sa-l simt. In care mi-am zis ca pot asa. Inca o zi si inca una. In care mi-am zis ca trebuie sa pot. Ca nu exista alta solutie decat sa trag de mine. Am fost aroganta cu limitele mele umane. Le-am ignorat. Am ignorant fiecare semn care-mi spunea ca intr-o zi de la atata tras o sa fac poc. Chiar si cand am facut poc tot n-am vrut sa aud. Urma ziua ta. Nu aveam cum sa fac poc tocmai acum. Iti asteptai prietenii, petrecerea, cadourile, tortul. Nu puteam sa nu mai pot chiar acum. Si am tras inca o data de mine pana cand am simtit ca nu a mai ramas nimic. Apoi te-am dus la bunicii tai unde te stiu bine si eu am ramas sa caut un drum ca sa vad cum mai pot sa fiu. Sa vad de unde incep drumul inapoi in sus. Sau macar un drum. Insa unul lin, greu nu mai pot. Probabil ca tot acum, pentru prima data in viata ta, ai auzit cuvantul psiholog. Cand simti ca nu mai poti sa te aduni, ca nu mai intelegi ce e cu tine, ce se intampla, de ce ti-e frica, de ce vrei sa fugi, omul asta e cel care te ajuta. Omul pe care eu l-am cautat ca sa ma ajute cand n-am putut sau n-am mai vrut sa ma ajut singura.

Draga mea, as vrea totusi sa inveti ceva din asta. De fapt, o sa fac tot ce pot ca sa te ajut sa nu fii ca mine. Oricat mi-ar fi de greu sa recunosc, si in fata mea si in fata ta, sa nu fii ca mine! Sa nu fii mama care sunt eu. Omul care sunt eu. Nu uita de tine! Nu da totul din tine, nu te condamna si pedepsi pentru fiecare nimic.  O sa-ti iubesti copiii oricum, ei or sa fie fericiti oricum si cu mai putin perfect. Poate chiar mai fericiti. Nu uita ca si tu ai dreptul la viata. Ca ai dreptul si ai voie sa fii fericita si dincolo de statutul tau de mama. Ca ai voie sa te bucuri de micile tale “egoisme”. Ca ai dreptul sa dormi, sa mananci, sa te speli, sa citesti o carte, sa iubesti un om. Ai voie si ai dreptul sa nu fii perfecta. Ai voie sa gresesti, sa iti para rau, sa iti ceri iertare. Alege ce este important. Nu te pierde in detalii si nimicuri. Invata ca este normal sa te alegi si pe tine. Ca asa este sanatos sa te alegi si pe tine. Invata sa te ierti. Sa ai mila de tine. Sa-ti dai timp. Sa fii blanda cu tine. Sa plangi cand ceva te doare, si mai ales cand sufletul te doare. E normali sa tipi cand esti furioasa. E normal sa-ti ceri dreptul la viata ta. Sa ceri ajutor atunci cand nu mai poti. E normal  sa te iubesti si atunci cand nu esti perfecta. Asta inseamna sa fii om. E normal sa fii om!

Mami a uitat sa fie om si asta ne-a ranit pe amandoua! Te rog sa ma ierti, nu-i vina ta. Tu esti un copil minunat. E vina mea ca nu am stiut cand sa ma opresc si cand prea mult e destul. Dar o sa fim bine. Nu de maine, nu de poimaine. Va trebui sa invat cine este acest om nou care va spune si nu, si nu mai pot, si nu mai vreau. Va trebui sa invat sa iubesc omul asta nou care e si el doar un om. Dar stiu ca o sa fim bine. Amandoua.

magicolor_4690MF_150416091119_00012

Am avut nevoie sa te vad iar, asa cum te-am vazut cand inca nu erai, sa te vad peste niste ani si sa stiu ca o sa fiu si eu cu tine. Te-am desenat acolo, peste anii astia.

Te iubeste mami!

Scrisori pentru Matilda (15)

miercuri, 16 iulie 2014

Draga mea,

astazi se implinesc patru ani de cand ti-ai gasit drumul spre noi. Patru ani de cand ti-am simtit sufletul coborand si facandu-ma sa cred atat de mult incat sa lupt pentru tine si pentru dreptul tau de a trai. Patru ani de cand sunt sigura ca noi doua ne-am nascut impreuna, tu acolo sus, ei aici pe Pamant. Eu traind aici, tu privindu-ma cu rabdare si asteptand clipa aceea in care totul sa fie pregatit in mine pentru a te primi. Ti-am simtit sufletul mereu plutind in jurul meu, am stiut ca ai sa vii. Nu am inteles de ce te-ai intors prima data din drum. N-am stiut ce am facut gresit, de ce te-ai suparat si ai plecat inapoi. Mi s-a parut atat de nedrept incat n-am vrut sa te mai chem. Nu te-am mai gandit, nu te-am mai rugat, nu ti-am mai vorbit. Am vrut sa cred ca ai plecat de tot pentru ca nu as mai fi indurat sa vii si sa pleci iar. Am vrut sa cred ca te-ai intors in Sufletul cel mare si ca iti cauti un alt drum.

Dar drumul tau era unul. Era drumul nostru impreuna. Pentru ca fiecare ne-am nascut pentru cealalta. Eu sa-ti fiu mama, tu sa-mi luminezi viata. Si te-ai intors intr-o noapte de joi spre vineri. Fara sa anunti, fara sa intrebi, doar te-ai asezat calda unde-ti era locul. N-as fi crezut niciodata ca asta se simte. Ca sufletul se simte asa. Ma indoisem de tot ce simtisem si crezusem pentru tine. N-am vrut sa-mi mai fie iar greu si nu te-am mai iubit. Dar te-ai intors la mine si n-as fi putut face altceva decat sa te ocrotesc si sa-ti iubesc fiecare clipa din drumul catre bratele mele. Am stiut ca ai sa fii bine pentru ca tu mi-ai aratat asta. Eu nu am niciun merit. Doar copilul din lanul cu maci care mi-a linistit visele intr-o zi. Erai tu, si erai bine. Si am stiut ca de data asta trebuie sa te ajut sa lupti, sa nu mai pleci.

De atunci numar clipele cu tine. Fiecare un dar, fiecare pretuita. Chiar si atunci cand par ca uit, cand ma retrag in lumea mea. Chiar si atunci tu ai rabdarea sa-mi amintesti ca noi suntem dintr-un suflet, ca noi am fost nascute asa, ca ai ales sa vii pe drumul asta pentru noi. Ma mangai si-mi zambesti cand iti gresesc. Imi spui ca un intelept cu mii de ani in spate “Tu esti mamica mea”, iar eu inteleg ca m-ai iertat. Apoi te intorci la a fi copil, eu la a fi parinte si dansul merge mai departe. Dar cu fiecare lectie pe care mi-o oferi ma ajuti sa inteleg ca nimic nu este intamplator si totul este asa cum trebuia sa fie. Ma ajuti sa uit ce a fost greu si sa raman doar cu rasul si chipul tau fericit.

Ieri te-am lasat sa conduci “dansul”. Ca acum patru ani tu ai mers inainte si eu te-am urmat. Plina de fericire si de ras. M-ai dus pe strazi fara iesire, ne-am intors si am incercat alt drum. Mi-ai aratat case si flori, si pisici, si fluturi. Te-ai jucat incercand sa intri in fiecare curte intreband daca aici sau aici. Spuneai ca sunt palate si toate aveau povesti cu printese. O sa-ti ofer intr-o zi micul nostru castel in care noi o sa ne scriem propria poveste. Apoi, ti-ai luat rochita in maini si ai mers ca o printesa de-a lungul bulevardului prafuit. Nu conta ca rochita nu era destul de lunga pentru a acoperi tot, tu radeai si erai fericita. Salutai oameni, ei iti radeau inapoi. Erai o printesa coborata printre noi, una care vrea sa zboare cu fluturii si sa inoate cu pestii.

Inca-ti veghez somnul. Inca iti numar respiratiile prin intunericul noptii. Inca n-am liniste si te ating sa stiu ca esti acolo si ca esti bine. Uneori ma supar pe timp ca trece atat de repede. Ca nu are rabdare, ca nu mi te-a lasat mai mult timp mica si cuibarita in bratele mele. Ca parca n-a fost destul, nu am apucat sa ma satur de tine bebelus ca erai deja o fetita cocheta care ma privea direct in ochi. In alte zile te vreau mare plimbandu-ne amandoua printr-un sat uitat din Franta. Descoperind case si gradini asa cum facem acum pe stradutele din Bucuresti. Scapate amandoua de tot greul asta de om mic. De lucrurile pe care nu stii sa le exprimi. De diminetile cu suflet greu de la gradinita. De drumul tau catre tine. Apoi te privesc cum te invarti in mijlocul casei facand balet, cum sari in baltile de pe strada, cum topai alergand in speranta ca ai sa zbori ca un fluture, cum vorbesti singura corectand cuvinte si-mi dau zor sa ma bucur de clipa asta minunata despre care o sa scriu peste patru ani cat patru clipe.

Ti-am sarutat tamplele si ti-am multumit infinit pentru drumul catre mine, copilul meu de suflet si lumina!

Te iubeste mama!

/ de / în Lecturi cu drag, Scrisori / No Comments

Scrisori pentru Matilda (14)

6.03.2014
 
 
Draga mea,
 
de zece zile tot incerc sa-ti scriu, eram inca in spital, si am scris, am sters, iar am scris. Nu-mi gaseam forta sa scot gandurile pentru tine din locul lor ascuns. Inca imi tremura sufletul dupa toata suferinta prin care ai trecut. Inca nu las garda jos… inca stau noaptea si te urmaresc cum respiri. Tresar la orice sunet, la orice oftat. Stau si iti sterg transpiratia de pe frunte. Iti invelesc  spatele. Stau acolo alungand somnul si te privesc. Visezi… ceri o prajitura…
 
Nu ai fost in trei ani de zile adunat atat de rau cat ai fost saptamana trecuta. Atat de rau incat nu mai stiai cine sunt. Plangeai dupa mine la mine in brate, ma priveai si te speriai ca de un strain. Cred ca asta a fost lucrul cel mai greu din tot ce s-a intamplat. Dincolo de lesin, de febra, de rau, de teama, dincolo de toate… nu ma mai cunosteai. Ma pierdusem de tine si mi  se parea imposibil. Sa nu stii tu ca sunt eu, sa-ti spun ca mami e langa tine si tu sa plangi si mai tare ca nu sunt…? Cu ce sa te mai alin in lipsa mea, cu ce? Cand vocea mea iti era straina, cand in bratele mele nu era bine? M-am simtit goala si fara puteri. Cine mai eram eu daca nu eram mama ta? Te-am asezat in pat si te-am lasat sa dormi…
 
M-au trecut iar fiorii clipelor cand nu stiam ce va fi cu tine, cand nu stiam daca o sa ajungi sa ma intalnesti. M-a cuprins iar groaza pierderii tale. Si gandul ca daca  ai pati ceva sper ca viata sa nu imi faca gluma proasta si sa ma lase pe aici. Fara sens. Am stat cinci zile si cinci nopti si n-am inchis ochii de teama sa nu te mai vad. A fost ceva “banal”, dar care tie ti-a facut atat de rau. O infectie prin care foarte multi trec, unii foarte usor, altii mai greu… dar la tine… La tine a fost cu spaima mare si iar mi-a fost teama aia… Teama pe care multi nici nu o rostesc. Sau chiar nu o gandesc. Dar pe mine doar rostirea ei m-a ajutat sa vindec ranile din trecut si sa iti pot fi mama. A trebuit sa o infrunt pentru a nu-mi mai fi frica. Insa… au fost acum clipe in care sufletul a tremurat iar.
 
 
Acum esti bine, imi zambesti. Ma iubesti iar. Stii cine sunt. Dar parca stii si ca ai uitat pentru cateva clipe si cum plec de langa tine ma strigi si ma intrebi unde sunt. Vrei sa stii mereu unde sunt si ce fac si cand ma intorc la tine. Sa vin sa stau putin langa tine. Apoi imi spui tu unde sa plec ca sa stii sigur ca ma gasesti in locul ala. Inca pasim cu frica, inca ne bucuram cu teama de fiecare clipa de bine. O sa mai treaca ceva pana cand o sa fie iar liniste. Cat de usor se strica binele si cat de greu este sa-l aduci inapoi!
 
Sa fii sanatoasa, iubita mea!
 
Mama.

/ de / în Scrisori / 4 Comments

Scrisori pentru Matilda (13)

duminica, 18 noiembrie 2013
 
Draga mea,
 
 
 
mi-e dor sa vorbim, sa-ti povestesc, sa te ascult. Mi-e dor de noi doua, doar de noi si de timpul nostru. Mi-e dor sa fiu blanda si iubitoare cu tine, sa-ti fiu mama asa cum meriti, mi-e dor sa-mi stai moale si calda in barate. Mi-e dor si nimic nu-mi umple golul din suflet. Ma simt departe de tine. Este ceva nou, ceva ce ma sperie, dar sunt zile intregi cand ma simt departe de tine. Abia cand ma intampini in prag, sufletul meu se intoarce spre tine. Si atunci obosit si imprastiat. Ma doare lipsa de ganduri pentru tine. Lipsa lacrimilor de dor in drum spre serviciu. Lipsa sentimentului de mama coplesitor in fiecare clipa.
 
 Sunt zile in care ma gandesc ca nu te mai merit, ca poate alta mama te merita mai mult. Ma intreb ce o fi in mintea ta mica, unde crezi ca sunt cand nu ajung acasa la timp. Ce o fi in mintea ta cand te culc inainte de vreme si adorm inaintea ta?! Fara poveste, fara povesti. Adorm iar tu vorbesti singura pana iti vine si tie somnul. Oare ce o fi in mintea ta cand eu nu mai am rabdare cu jocurile noastre, cu mesele, cu desenele?! Sau atunci cand ridic vocea la tine? Oare si tu te gandesti ca eu nu te mai merit?
 
 
Am fost prea obosita ca sa-ti mai fiu mama asa cum erai tu obisnuita sa-ti fiu. Asa cum eram eu obisnuita. Asa cum cred eu ca trebuie sa fie o mama. Nu mamele din carti, nu mamele pe care le-am avut noi, ci mama din sufletul meu. Mama care isi respecta puiul, il calauzeste, dar il lasa sa zboare. Mama care aduce zambete, nu reguli. Mama pe care o stii si o iubesti. Mi-e dor de mine doar pentru tine, nu pentru serviciu, nu pentru renovari, nu pentru lumea din jur. Mi-e dor sa fim doar noi doua. Tare dor!
 
 
O fac pentru noi. Incerc sa-ti explic asta cand abia imi scot hainele din manutele tale care trag de mine sa nu plec la serviciu. Incerc sa te fac sa intelegi, asa cum poti tu intelege la doi ani jumate, ca fara serviciu nu am mai avea nimic din ce avem. Nici mancare, nici hainute, nici jucarii, nici plimbari. Nu stiu de unde ti-a venit ideea ca eu plec la “apa”- adica la mare. Chiar nu stiu. Mi s-a rupt sufletul cand am vazut ca tu ai crede ca eu as pleca fara tine undeva, undeva unde nu trebuie sa plec. Te-am luat la serviciu ca sa vezi unde plec si ce fac acolo. Nu ma duc sa ma distrez. Acum stii unde sunt si de ce. Dar tot plangi ca sa nu plec. Sfasietor si mult, atat de tare incat te aud de la 6 etaje distanta…
 
 
Stii si ca ma duc si “a papem”- la apartament- ca sa fac “peietzi cuati, nu mai fie peietzi maoi”. Ti s-au parut tie maro, murdari, stii ca trebuie sa-i facem curati ca sa ne putem muta acolo. Sa facem bradul in casuta noua si sa punem cadouri sub el. Stii si ca o sa ai o camera a ta. Cu patul tau si cu hainutele tale. Ca o sa ai acolo toate jucariile si masuta pentru copii. Stii ca o sa ai copacul cu litere pe perete. Stii si despre bufnite. Mi-ai zis sa-ti fac un perete albastru. O sa vad cum reusesc si asta. Face mami si perete albastru. Tot ce fac, fac pentru noi. Sper sa poti intelege si asta, sper.
 
Stiu ca-ti cer prea mult. Dar ai rabdare cu mine, mami se intoarce mereu la tine! Mami este mereu cu tine! Inca putin si o sa fie iar liniste si doar noi doua. Mami o sa fie iar doar pentru tine!
 

 

Te iubeste mama!
 
 

/ de / în Scrisori / 4 Comments

Scrisori pentru Matilda (12)

luni, 12 augusut 2013
 
 
Draga mea,
 
 
joi, 12 august 2010, ultima zi fara tine. Mai bine spus ultima dimineata in care m-am trezit fara sa stiu ca sufletul meu se reintregise. Probabil ca ar fi trebuit sa stiu ca esti acolo, ca daca ai fost atat de hotarata sa te intorci la mine incat ti-am simtit sufletul cald… o amarata de pastila nu te-ar fi facut sa pleci. A fost ultima noapte in care am dormit cu “amadoi ochii inchisi”. Ultima noapte in care am fost singura, doar eu. In dimineata aceea ai dat navala, ai umplut inimi, ai naucit minti, ai adus lacrimi, ai adus zambete.
 
Mi-a fost atat de frica. Era ora 9 si un sfert si priveam tremurand testul de sarcina. Nu aveam cuvinte, nu ma puteam misca. Uitasem si sa respir. Erai in sfarsit cu mine. Era o minune nesperata. Te asteptasem, te rugasem, te chemasem. Iti vorbisem atat de des in gandul meu. Am stiut mereu ca ai sa vii, dar imi dorisem atat de mult sa vii intr-o familie, sa vii iubita si dorita de doi, sa fie bine si frumos, sa fie perfect. Ai venit, insa, doar pentru mine. Ai ales un moment greu, ai adus atata indoiala. Am avut nevoie de catea zile ca sa gasesc lumina, ca sa ma intorc catre tine, ca sa stiu ca daca tu ai ales asa, asa trebuia sa fie. Ma gandesc la acele zile de indoieli si de plans. La cati de “si daca” am spus. La cate sute de pagini de internet am citit. Nu stiam ce unde sa mai caut sa stiu ca o sa fii bine. Aveam nevoie de certitudini, aveam nevoie sa STIU. Nu puteam sa te aduc pe lume daca nu erai bine, nu puteam sa te las unei vieti de chin. Intr-o zi stiu ca am cautat si cuvantul “avort”. Vroiam sa stiu totul, in cel mai mic detaliu. Daca se ajungea acolo, vroiam sa stiu. As putea scrie un doctorat despre radiografii in sarcina. Inca unul despre efectele hormonilor din pilula de a doua zi. Inca unul despre antibioticele luate in primul trimestru de sarcina. Si altul despre cum influenteaza starea si gandurile mamei sarcina…. Multe doctorate, nopti nedormite, zile de citit flamand, cautari, toate pentru ca trebuia sa stiu.

Aveam nevoi de certitudini. Omul argumentelor si al logicii trebuia sa fie sigur, sa gaseasca negru pe alb raspunsul cel bun. Si nu doar o data. Trebuia si sa-l auda de la cat mai multi. Medici peste medici. Iar ei in loc sa spuna ce vroiam sa aud ma afundau si mai tare in negura. Presupuneri spuse cu seriozitatea unei certitudini, apostile puse pe bucati de hartie care-ti cereau sfarsitul. Un monstru. Un copil incomplet. Fara ochi. Fara membre. Cu handicap. De ce sa vrei sa faci un asemenea copil? O sa te chinui toata viata! O sa-l chinui toata viata! As putea desena cu ochii inchisi chipul acestei asistente care in timpul cat medicul intarzia sa apara, mai bine de o ora, nu a facut decat sa-mi povesteasca despre copii “blestem la casa omului”. Cand am inceput sa plang mi-a spus ca e mai bine asa, sa nu te tin, o sa fac altul. Cea mai lunga saptamana din viata mea a fost plina de plans si groaza. De dragoste tinuta in frau. De ganduri teribile. Nimeni nu-mi dadea raspunsul si eu aveam nevoie sa stiu. Nu te puteam iubi pana cand nu stiam, iar iubirea era atat de multa incat nu mai avea loc.

Decizia a venit din toata aceasta iubire care a depasit nevoia de a sti. Pentru ca intr-un final m-a facut sa inteleg ca nu aveam nevoie sa stiu nimic. Trebuia doar sa simt. Iar de simtit simtisem toata viata ca tu o sa vii, ca tu esti copilul meu. Ca nu exista alta decizie, ca singura decizie fusese deja luata de cine trebuia. Eu eram acolo doar sa o imbratisej. Ca te-as fi iubit oricum ai fi fost, ca un copil vine pentru un anumit parinte, el alege si el stie de ce. Printre lacrimi si neputinte, dupa o saptamana de revolta in fata nedreptatii, s-a asezat linistea. Am cautat in sigurul loc unde ar fi trebuit sa caut de la inceput. In sufletul meu. Erai acolo! Vesela, frumoasa, intreaga. Cu ochii astia minunati cu gene lungi pe zi ce trece tot mai verzi. Cu parul tau buclat. Erai acolo si erai bine. Erai chiar tu cea de acum. Nu stiu daca puterea gandului te-a facut sau ai venit chiar tu ca sa ma linistesti. Dar am vazut acest chip de copil fericit alergand pe un camp cu maci, si erai tu. Tu mi-ai adus raspunsul, tu ti-ai dorit sa ai viata. Iar eu trebuia doar sa te las sa fii.

Trei ani mai tarziu tot traiesc fiecare clipa ca si cum ar fi ultima. Te iubesc pana la lacrimi, te strang si te sarut. Ca mi-a fost prea teama ca o sa pleci? Oare de asta? Sau este doar dragostea mamei care a inteles ce dar esti? Ti-am promis in acea saptamana in pantec ca in fiecare an o sa fim impreuna in saptamana noastra speciala. Anul trecut am fost in primul nostru concediu. Erai inca micuta, mai mult simteai decat sa intelegi. Anul acesta ochii tai dezleaga mistere. Vad cum incepi sa intelegi tot mai mult. Ieri seara eram suparata si ai venit sa ma alini… Mi-am recunoscut chipul pe fata ta, ochii mei in ochii tai. Era chipul meu cand iti vindec o rana, cand te iau in brate si te las sa simti ocrotirea. Ai inteles ca aveam nevoie de alinare si mi-ai oferit-o. Ma simt atat de norocoasa… Nu stiu ce am facut sa merit un copil ca tine. Suntem in saptamana noastra speciala si te redescopar. Redescopar o dragoste care creste odata cu tine, cu noi. In fiecare zi tot mai mare. Suntem atat de norocoase, si stiu ca si tu intelegi asta.

Te iubeste mami!



/ de / în despre iubire, Scrisori / 6 Comments

Scrisori pentru Matilda (11)

marti, 18 iunie 2012
 
 
Draga mea,
 
 
doi ani si doua luni. Frumos, rotund, perfect. De atata timp iti sunt mama pe aici, pe pamant. Am petrecut cu tine doua saptamani intregi. Am fost in concediu. Nu am mai stat atat de mult cu tine de cand m-am intors la serviciu. De un an, trei luni si 18 zile. Tot de atata timp traiesc cu cea mai mare teama a vietii mele de mama. Aceea de a ma pierde de tine. Teama ca cele trei ore pe zi de luni pana vineri si un amarat de weekend intrele ele nu sunt suficiente pentru a-ti fi mama. Si nu sunt, sa stii ca nu sunt… Si am clipe, si ore, si zile cand ma pierd de tine. Aceste doua saptamani de clipa de clipa langa tine mi-au rascolit tot dorul, toata teama, toata linistea pe care incerc sa o asez peste absenta  mea de acasa. Te-am vazut pe tine cat ai putut sa te schimbi in doua saptamani, cat ai evoluat, cat ai crescut daca am fost langa tine. Si ma doare. Ma doare ca nu am avut alta solutie pentru noi. Ca nu am putut sa te cresc eu asa cum ai fi meritat.
 
 
M-ai avansat la rang de “Mami”. Acum imi canti toata ziua mami, mamiiii. Eu sunt mami, nu mai sunt mama sau mamo sau mamu, asa cum sunt toate femeile cu functie materna din viata ta. Si mamaie a devenit Mae. Mae pa. Mami, Mati pa. Nu am avut energie sa desfac toate  bagajele si tu inca ai impresia ca mai plecam undeva. Cum ma vezi ca ma imbrac fugi dupa sandale si “Mami pa apa mae”. Iti spun ca mergem doar pana in parc. Te resemenzi, esti fericita si cu atat. Iti promit ca de ziua ta de nume mai mergem o saptamana la apa mare. Promit!

Ai prins curaj. Tot mai des incerci sa spui cuvinte noi si esti tare fericita cand iti ies. Ce nu poti spune bine inca nu vrei sa pronunti. Te inteleg, si eu am fost la fel. Cand ceva nu era perfect mai bine nu era deloc. Poate cu timpul te mai schimbi, nu este bine sa fii mereu asa. Lumea asta nu este nici pe departe perfecta. Iti plac toate cuvintele cu z, cu tz, cu sh. Ma pui sa ti le repet de zeci de ori. Si tare am senzatia ca esti peltica si trebuie sa ma abtin grav sa nu rad. Am descoperit intr-un final si ce era cutsi-cutsi. Stiam ca este o actiune, dar nu stiam care. Custi-cutsi spui tu gadilatului, giugiulitului si stransului in brate. Tot cuti-cuti hipopotamii tai si m-am prins. Greu, ce-i drept :). Mai nou ai adus familia extinsa de hipopotami cu noi in pat. Musai sa dormi cu toti cinci in brate si musai e sa dorm si eu cu voi sase in brate. In fiecare seara ii numaram, denumim, inrudim, pupam de noapte buna. Te face atat de fericita ritualul asta. Cat de putin iti trebuie ca sa razi din toate puterile. Cutsi-cutsi!

Ai descoperit pacalitul. Vad pe figura ta ca este o senzatie noua. Nu stii daca este ceva bun sau rau, dar te distreaza prea mult. Cand nu vrei sa dormi incepi sa ceri lucruri care nu-ti trebuiesc. Dor asa ca sa mai amani momentul. Intai tzitzi, apoi apa, apoi papi, apoi alta apa, apoi de la capat. Dar nu-ti trebuie niciuna si razi de nu mai poti cand eu te cred si ti le dau. Esti atat de caraghioasa cu mimica si exclamatiile tale. Abia astept sa vorbesti cu adevarat, sa-mi povestesti toate minunile de-ti trec prin cap. Dar tare imi place si asa cum esti acum, atat de expresiva fara cuvinte, cu toate solutiile tale alternative pe care le gasesti pentru a povesti. Mimica, gesturi, obiecte din jur, ochii tai care parca vorbesc singuri. Imi spui totul aproape fara cuvinte si mi se pare incredibil cat de multe poti exprima asa. Simt ca este sfarsitul acestei perioade, probabil in cateva luni nu o sa mai ai nevoie de acest joc de-a mima. O sa-mi lipseasca.

Cum imi lipsesc si somnul tau lin de bebelus cu oftaturi mici si limbuta scoasa, mirosul de lapte, ochii inca indecisi la culoare, cele trei smocuri de par care-ti stateau numai in sus, ganguritul, pedalatul prin aer, mersul de-a busilea, piureul de dovleac, plimbarile in carucior, suzeta ta, de descoperitul literelor, de toate primele descoperiri…. Nu-mi vine sa cred cum a trecut timpul… Parca nici nu au fost. Ma uit la tine si esti atat de omulet, cu fizionomia ta prea bine conturata. Esti inalta si oachesa si plina de pareri. Nu pari de doi ani. Mereu ai fost cu un cap peste copii de-o seama si asta ti-a furtat din timpul de copil… Am sentimentul ca am ratat niste momente, ca am pierdut niste faze. Cand te-ai facut asa de mare? Cand ai inceput sa-ti alegi hainele? Sa te privesti in oglida? Sa iti aranjezi parul? Sa mananci singura de la mere la ciorba? Sa te speli singura? Sa faci puzzle-uri? Sa numeri? Sa desenzi? Sa-ti pui singura toate literele in ordine? Unde te grabesti? Mai fi copil putin… Ai timp sa cresti… tu ai timp!



/ de / în 26 de luni, Cum creste, Scrisori / 4 Comments

Scrisori pentru Matilda (10)

marti, 2 aprilie 2013
 
 
 
Draga mea,
 
Te priveam cum te tot foiesti sa-ti gasesti un loc bun de dormit. Pe stanga, pe dreapta, ba cu fundul in sus. M-ai facut sa zambesc la amintirea zilelor de inceput de aprilie de acum doi ani. Tot asa ma foiam si eu incercand sa gasesc o pozitie in care sa avem loc amandoua si sa prindem 2-3 ore de somn. Nu prea mai era loc. Ne amuzam ca trecuse 1 aprilie, ar fi fost o data perfecta pentru a te naste, in spiritul a tot ceea ce ni se intamplase. Nu ai vrut pe 1, tu stiai ca ti s-a spus alta data si o asteptai. Nici pe 3 nu ai vrut, sa fi fost in aceeasi zi cu cea care-mi fusese pana atunci cea mai aproape de ideea de “copilul meu”. Tu vroiai sa te nasti de ziua ta, ti s-a spus ca termenul tau este pe 9, pai atunci pe 9 sa fie. Ti-a placut sa pastrezi simetria si te-ai nascut la fix 40 de saptamani la fix ora patru. Mi-a fost atat de teama sa nu te pierd, ma rugam sa stai macar pana la sapte luni, pana la orice varsta care ti-ar fi permis sa supravietuiesti fara mine. Cand am trecut si de hopul de la 32 de saptamani am stiut ca o sa fii bine. Am privit fiecare zi ca pe o binecuvantare. Am iubit fiecare zi cu tine, iar ultima saptamana a fost cea mai speciala. Ti-am vorbit, te-am mangaiat. Ti-am povestit mii de lucruri. Am stat numai cu tine. Erai gata, erai bine, ne mai astepta doar nasterea. Apoi… necunoscutul.
 
 
 
 
Mergeam ieri de manuta ta prin parc si te priveam cu ochii de turist care descopera pentru prima data un oras fascinant. Orasul este vechi si nou, este cunoscut si necunoscut. Are mereu o straduta pe care nu ai mai vazut-o sau poate ca ai mai trecut pe ea de zece ori dar abia acum ai vazut florile rosii de la fereastra de sus. Erau acolo si data trecuta? Imi place sa te privesc asa. Universul meu de fascinatie infinita. Esti a mea, viata din viata mea, din trupul meu, dar esti si a ta, viata din viata ta. Ochii tai stiu totul si ma privesc inapoi ca pe cel mai cunoscut oras. Sunt inca tot universul tau, tot ceea ce cunosti mai bine, punctul tau de echilibru. Pe cat imi esti tu de necunoscuta pe atat iti sunt eu de cunoscuta tie. Intr-o zi o sa ne intalnim intr-un punct in care o sa ne privim cu aceiasi ochi.
 
Incep sa uit cum era cand inca erai in mine. Senzatia miscarilor tale. Mi-e tare dor de ele, dar le uit… Anul trecut inca te visam acolo, inca prea atat de real. Acum ma uit la filmuletele cu tine miscand dincolo de “perdea” si imi pare incredibil ca suntem noi. Tu inca nedezvaluita, eu inca nedescoperita. Incep sa uit si ma lupt sa te pastrez inca acolo, sa mai stiu cum era. Vrem sa va stim mereu in siguranta, sa va tinem “legati” de noi. Ne este greu sa va lasam. Si mie mi-a fost greu, am invatat, insa, sa-ti las aripile sa zboare. Sa te las sa fii cine ar fi trebuit tu sa fii. Ca orice mama te-am visat ca o oglinda a mea, ca ceea ce mi-as fi dorit eu sa fie copilul meu perfect. Te-am visat cuminte, intelegatoare, buna si frumoasa. Apoi am inteles ca tu nu ai cum sa fii umbra mea, oglinda mea. Tu aveai sa fii tu, asa cum te-ai nascut sa fii. Pot doar sa fiu exemplul tau. Tu poti primi doar ceea ce vei decide ca-i bun pentru tine. Dar inca pari sa fii nascuta din visul meu.
 
Se spune ca ne nastem buni. Eu nu cred asta. Ne nastem diferiti. Unii pozitivi, altii mai putin. Venim pe lume cunoscand atat de multe lucruri. Nu stiu cum se intampla sa fie asa. Dar nu ne nastem foi de hartie albe. Nu ne nastem doar senini si plini de bunatate. Ne nastem sa fim cineva, iar acel cineva incepe sa se vada inca din pantecul mamei. Inca din primele zile de om nascut. Ne nastem cu tendinta de a fi buni sau nu. Daca am avut noroc sa fie pusa bunatate in noi, atunci ne va fi usor sa fim buni. Daca ne-am nascut fara ea… atunci va trebui sa o invatam, atunci va trebui sa avem exemplul bun langa noi. Poate nu o sa simtim sa intindem mana si sa ajutam, dar putem invata asta.
 
Eu simt si cred ca tu ai venit ca un suflet bun. Dar cred ca este si datoria mea sa iti fiu si exemplu. Esti atat de blanda, de vesela, de delicata. Ai fost asa din prima clipa. Ai venit pe lume intelegatoare. Toleranta. Intelegi mereu. Ma ierti cand nu sunt langa tine. Ma primesti razand si-mi povestesti ce ai mai facut. Iti place “mof” si mereu imi povestesti ceva cu mov. Iar eu am ochii in lacrimi la fiecare lucru mov pe care-l vad.  Intelegi ca uneori lipsesc pentru a face bine acolo unde este nevoie. Este saptamana noastra speciala. Saptamana pana la ziua ta. Am lipsit mult. Abia acum incep sa-ti organizez petrecerea. Anul trecut stiam si ce culoare or sa aiba baloanele, asortate- evident- cu servetelele. Dar stiu ca ai inceput sa intelegi. Si de ce lipsesc, si de ce vorbesc cu oameni necunoscuti la telfon si le tot explic. Si de ce tot povestesc despre o casa. Despre pomi. Despre bani. Strangem bani, iubita mea. Incercam sa cumparam o casa pentru copilasii pe care-i cunosti doar din poze. Daca o sa gasim suficient de multi oameni care stiu sa faca bine, pana la petrecerea ta, o sa strangem suma necesara. O sa reusim sa-i ajutam sa aiba si ei un acasa al lor. O sa cresti si o sa-i cunosti. O sa stii de ce lipsesc noaptea de langa tine si ma culc abia spre ziua. De ce ziua verific de 100 de ori conturile sa vad daca au mai intrat donatii, de ce fac tot ceea ce fac. Iar atunci cand o sa stii sper sa alegi sa faci bine. Pentru ca buna esti.
 
 
Te iubeste mami.

Scrisori pentru Matilda (9)

duminica, 2 martie 2013
 
 
 
Draga mea,
 
1 Martie, un an de cand nu mai sunt doar mama ta. Acum un an pe 1 martie mi s-a parut ca este un bun moment pentru a ma intoarce la serviciu. Erai intr-o perioada echilibrata si linistita, erai acomodata cu mamaie, trebuia sa ma intorc, am ales aceasta zi. Ne priveai cu niste ochi…. Aveai cinci dinti si vreo zece kilograme. Mergeai in picioare si cantai toata ziua ta-ta-ta-tati-ta-ti-ta-ti. Atunci s-a terminat viata noastra linistita si pura. Eram numai noi doua, numai tu pentru mine. Era numai frumos si zambete. A fost cel mai fericit an din viata mea, anul meu numai cu tine. Pentru tine era singura viata pe care o stiai. Asa te-ai dezmeticit pe lume, cu mine acolo in fiecare clipa. Viata asta s-a terminat repede, nici nu stiu cand au trecut cele 11 luni de la nasterea ta si, uite, trebuia sa ma intorc in lumea reala. Ramaneai dormind linistit in fiecare dimineata… Eu plecam cu cele mai tulburi ganduri, cu cel mai greu in suflet. A fost greu, dar trebuia. Sper ca pentru tine sa fie altfel, sa nu trebuiasca mari lucruri, sa poti fi mai mult a ta si mai putin a lumii. Mi-as fi dorit si pentru mine ca timpul nostru sa nu se termine intr-o zi in care erai atat de mica si zambeai atat de cu toata fiinta ta cu bluzita verde.
 

tu, 29.02.2012
Nu am ales serviciul, cariera- cum ironic se spune, am ales sa fim in siguranta. Am ales sa avem tot ce ne trebuie, am ales sa ai o viata linistita. Garantii nu sunt, dar atunci cand in casa exista un singur buget este bine sa tii de ceea ce ai. Ar fi existat varianta sa mai stau un an acasa. Neplatit. Sa traim din economiile stranse si sa vedem dupa ce se mai intampla. Presiunile erau mari. Probabil ca inca as fi avut un serviciu, dar nu unul bine platit. Ar fi insemnat sa cheltuim toti banii stransi pentru urgente si apoi sa nu-i mai putem pune la loc. Ar fi existat si fantezia dezvoltarii unei afaceri. Nu cred ca asta mi-ar fi oferit mai mult timp langa tine si nici un venit din care sa traim. Eu sunt realista, practica, despic firul in 14 mii, fac toate calculele. Imi plac lucrurile sigure, chiar daca nu sunt in varianta perfecta. Simt ca si tu esti la fel. Nu stiu ce sens are cariera pentru alte femei, mame, eu stiu sigur ca pentru mine a avut mereu sensul de a construi un cuib pentru puii mei. Am stiut mereu ca o sa fiu parinte unic, asa am simtit, ar fi fost o surpriza placuta sa fie altfel. Dar, adevarul este, singurul om pe care te poti baza in viata esti TU. Si asta in cazurile in care esti cu adevarat norocos. Deci am ales sa ma intorc la serviciu cand tu aveai 5 dintisori si cantai toata ziua tati-tata.
 
Am ales, este un fel de a spune. Consideram mereu ca avem alegeri de facut, ca putem face una sau alta, probabil ca la modul absolut chiar asa este. Realitatea, insa, ne arata ca de multe ori faci ceea ce trebuie. Le spunem “alegeri grele” dar nu sunt alegeri deloc. Sunt obligatii, sunt unicele solutii, sunt singurele solutii reale. Sa ma intorc la serviciu a fost cel mai greu lucru pe care l-am facut. Alegi intre a fi parinte pentru copilul pe care ti l-ai dorit toata viata si a munci pentru a avea cu ce creste acel copil. Pare ca este un abandon, o simti, o crezi. Pleci si te intorci cu inima franta, cu lacrimi in ochi. Dar nu asta inseamna sa fii parinte, sa faci tot ce poti pentru copilul tau? De fapt, este viata reala, un copil nu se creste doar cu iubire si vise. Oricat de boemi am vrea sa fim. Imi amintesc ca atunci cineva mi-a spus ca nu trebuia sa te fac, ca nu trebuie sa faci un copil daca nu ai ce-i oferi, ca intai trebuie sa ai banii. Am zambit trist. Aveam ce-ti oferi, si cat de mult aveam. Aveam si bani, dar nu toti ca sa traim o viata. Cine ii are? Cativa… si paradoxul este ca aceia aleg sa nu-si creasca ei copiii. Noi nu-i aveam pe toti, asa ca a trebuit sa ma intorc la serviciu.
 
Ieri m-am intors acasa cu flori, cadouri si martisoare. O punga de martisoae. Asa cum se intorcea si mama mea de fiecare 1 martie. Cutii, hartiute, snurulete, figurine, culori. Mi-ai luat punga si ai inceput sa cauti curioasa prin ea. Exclamai la fiecare noua descoperire. Apoi, ai vazut punga rosie, punga in care se aflau cadourile tale de inceput de primavara. Ti-am pus si un fir de lalea alb, asa cum ai avut si anul trecut. Pe cea de anul trecut ai desfacut-o petala cu petala ca sa vezi ce este in ea. Pe cea de anul asta… Pe cea de anul asta ai luat-o frumos de codita si ai intins-o catre mamaie. Mi s-a topit sufletul. Ai vazut ca ea nu are, avea si ea un buchet, dar tu ai crezut ca ea nu are si i-ai dat ei laleaua. Tu, copilul meu. Iar eu am inteles, ca oricat de greu ne-a fost, tu nu ai patit nimic.Tu ai crescut. Tu esti intelegatoare, buna si frumoasa.  Tu ai invatat de la noi iubirea, daruirea, bunatatea. Chiar daca eu nu am fost langa tine am avut grija sa te inconjor cu oameni buni si frumosi, oameni care te iubesc si te pretuiesc asa cum o fac si eu.  Iar tu ai inteles, asa cum o faci de cand erai doar un bebelus. Tu intelegi, intelegi atat de multe.
 
 
 
 
 
Pentru noi anul incepe pe 1 Martie. Il sarbatorim cu flori si cadouri. Pentru noi viata reala a inceput in prima zi din martie, asa cum le sta bine unor fete nascute primavara. Iti multumesc pentru ca esti… asa cum esti.
 
 
 
 
 
Te iubeste mami!
 
 

/ de / în Scrisori / 5 Comments

Scrisori pentru Matilda (8)

miercuri, 9 ianuarie 2013
Draga mea,
astazi implinesti un an si noua luni si aveam pregatit un intreg discurs despre tine, despre noi, despre toate minunile pe care le faci, despre toate minunile pe care le simt. Despre nodul din gat si lacrimile din ochi care vad ca nu vor sa mai plece. Dar am gasit niste ganduri, ganduri care parca ar fi fost scrise de mine, ce simt si ce traiesc de cand te stiu. Asa cum stiu ca ai fost cu mine de cand sunt. Ca Cineva de  undeva te-a trimis la mine, ne-a pus impreuna, pentru ca in intelepciunea Lui cea mare a STIUT. N-as schimba o clipa, n-as schimba un fir de praf, n-as schimba o picatura de ploaie din ziua in care ai venit. N-as schimba nimic, pentru ca orice as schimba ar insemna sa nu mai fii tu. Orice ar fi fost sa fie cu noi, orice va fi sa fie, tot tu ai fi fost copilul meu.
N-as mai putea trai o alta viata!


“I Still Would …Have Chosen You

~By Terri Banish

If before you were born, I could have gone to Heaven and saw all the beautiful souls, I still would have chosen you.

If God had told me, “This soul would one day need extra care and needs”, I still would have chosen you.

If He had told me, “This soul may make your heart bleed”, I still would have chosen you.

If He had told me, “This soul would make you question the depth of your faith”, I still would have chosen you.

If He had told me, “This soul would make tears flow from your eyes that could fill a river”, I still would have chosen you.

If He had told me, “This soul may one day make you witness overbearing suffering”, I still would have chosen you.

If He had told me, “All that you know to be normal would drastically change”, I still would have chosen you.

Of course, even though I would have chosen you, I know it was God who chose me for you.”

Te iubeste mami!

/ de / în Scrisori / 6 Comments

Scrisori pentru Matilda (7)

joi, 20 decembrie 2012
Draga mea,
suntem mici, suntem foarte mici. Nu suntem nici macar un sfert de secunda din viata universului. Universul a clipit o data si noi deja ne-am dus, noi si copiii nostri, nepotii lor, stra-stranepotii lor. Suntem mici, dar traim ca si cum am fi totul. Traim ca si cum nu ne-am duce niciodata. Uitam ca suntem mici, uitam ca viata atunci cand vine, vine fara garantii. Ne place sa traim ca si cand am fi nemuritori. Uneori trec zile la rand, saptamani fara sa fi trait cu adevarat. Ne invartim intre trezire si culcare, intre placeri si obligatii, intre mici victorii si suparari. Incercam sa dam un sens lucrurilor marunte, ne agatam de ele, apoi ele dau sensul vietii. Uitam ca ceea ce este important e dincolo de faptul ca ne-a injurat unul la semafor, ca azi nu ne-a stat parul frumos, ca ni se vedea burta prin rochia de petrecere. Ne consuma atat de multe lucruri mici incat uitam de cel mare. Traim ca si cum viata ni s-ar cuveni si ne datoreaza totul. Viata nu ne datoreaza nimic, noi ii suntem datori sa o pretuim si respectam. Sa o traim cu un scop dincolo de maine si de noi.
Multi cred ca se sfarseste cu lumea. Multi probabil ca s-ar simti usurati, universul ar lua o decizie in locul lor. Si mai multi nu cred in asta, evident. Dar nu cred ca a fost om care sa nu se fi gandit macar o secunda intre doua cafele si o sedinta la “si daca?”. Si daca maine lumea noastra s-ar sfarsi? Si daca de maine nu as mai fi langa tine? Daca de maine am disparea impreuna, as fi tot cu tine. Dar daca intr-o zi viata ar decide sa nu mai fiu cu tine. Si ar decide asta inainte sa apuc sa fiu omul tau, inainte sa-ti fiu mama si prietena, inainte sa ma cunosti, inainte sa te cunosc? Acum esti mica, esti tare mica. Daca de maine nu as mai fi nu ti-ai aminti nimic despre mine. As fi un abur dintr-o poveste, as fi un chip in niste poze, as fi un cuvant pe care nu l-ai mai sti. Daca de maine nu as mai fi, tu ai fi singurul meu regret. Mi-ar parea rau de toata zambetele pe care nu ti le-as mai putea oferi dimineata, de toate mangaierile cand ti-e greu, de toate imbratisarile cand ti-e bine, de prima zi la gradinita, de ultima zi de scoala, de ziua nuntii tale, de ziua cand o sa mangai si tu puiul tau. Mi-ar parea rau pentru toate clipele cand nu as fi acolo sa te apar, cand nu as fi acolo sa mut muntii din loc pentru tine,  cand nu as fi acolo sa aruncam primul dinte cazut sus pe casa, sa-ti pun un plasture pe genunchiul julit. Mi-ar parea rau de toate povestile necitite, de toate susotelile noaptea tarziu cu vreun baiat mai mare, de prima ta tabara. Mi-ar parea rau de viata netraita langa tine. Nu-mi pasa de nimic in rest, orice ce ar mai exista pe lumea asta, ar exista oricum. Dar tu, tu copilul meu, ai ramane doar un om, nu ai mai fi copilul nimanui.
Nu stiu pana unde e hotarat sa traiesc eu, nu pot sa ma gandesc pana unde e hotarat sa traiesit tu. Nu stiu cine vei fi, nu stiu daca atunci cand vei creste o sa mai fim sufletele de acum. Nu stiu daca o sa te cunosc, daca o sa-ti doresti sa ma cunosti. Nu stiu daca o sa apuc sa-ti spun toate lucrurile despre noi. Daca o sa mai avem timpul si rabdarea sa ne ascultam. Nu stiu ce o sa ne aduca maine, cum nu stiu ce o sa ne aduca maine-le de peste 30 de ani. Cand stau seara langa tine si astept sa adormi incerc sa-mi golesc mintea de ganduri si sa-ti las loc numai tie. Sa vad in viitorul tau, sa te vad mare, fericita. Te ocrotesc in gandurile mele asa cum am facut-o de cand am stiut ca intr-o zi o sa ma alegi. Te-am purtat cu mine mereu, asa cum o sa raman cu tine pana la sfarsitul lucrurilor. 
Daca de maine nu as mai fi …
…. as vrea sa stii ca mama ta a crezut in tine, a crezut din prima clipa. 
…. sa stii ca ai fost facuta din cea mai mare iubire, din iubirea mea. 
…. as vrea sa stii cat ai fost de dorita si de asteptata, asa copil neprogramat cum esti, ai fost teribil de dorita.
…. as vrea sa stii ca poti face orice, ca poti fi oricine. Sa nu lasi pe nimeni sa-ti spuna ca nu se poate, ca nu poti. Daca iti doresti cu adevarat un lucru o sa-l poti, crede-o pe mami. 
…. as vrea sa iubesti, sa te iubesti pe tine, sa iubesti frumosul din jurul tau si sa gasesti frumosul din toate.
…. as vrea sa fii un om bun si luminos, sa aduci bucurie in jurul tau.
…. as vrea sa ajuti, as vrea sa intinzi mana si sa-l ridici pe cel cazut.
….. as vrea sa stiu ca multumesti pentru ce ai si ca te lupti pentru ce nu.
…. as vrea sa te stiu iubita, sa ai un om al tau, un om bun.
…. as vrea sa te stiu mama.
Intr-o zi lumea mea va inceta sa mai fie, dar vei ramane tu si lumea ta. O sa traiesc prin tine, o sa ma bucur prin tine, o sa iubesc prin tine, o sa fiu.
Ne zambim maine dimineata.
Te iubeste mami!
/ de / în Scrisori / 6 Comments

Scrisori pentru Matilda (6)

duminica, 02 decembrie 2012
Draga mea,
ai genul de par care dupa ce-l speli, il freci bine cu prosopul, dai doua perii prin el si sta de zici ca ai fost jumatate de zi la coafor. Toata sarcina m-am gandit sa nu iesi cu parul cret, cret ca al meu, mai bine intins si scapi de chin. Dar tu ai fost mai isteata, ai ales un par ondulat, nici cret, nici intins, pur si simplu frumos. Imi place sa ma joc in parul tau, sa-mi invart inelele pe dupa deget. Imi place cum scapa din perie si sare inapoi sarmalute, sarmalute. Acum opt luni era asa de mic si de firav, inca nu se hotarase incotro sa creasca. Nu mai era nici creasta de punker cu care te-ai nascut, dar nici directie nu avea. Parca ar fi vrut sa devina cret, parca nu. Nu stiu cand a trecut timpul asta, de acum ai par lung si frumos… Esti asa cum te visasem eu la inceput, zulufi bruneti si zambet vesel. 
Am avut niste zile tare bune, zilele astea trei libere. Nici nu-mi mai amintesc de cand nu ne-a mai fost asa de bine. Cred ca de pe la Paste, oricum era inca primavara. Cand nu mi-e bine ma gandesc la binele care a fost, cand mi-e bine ma gandesc la si mai binele care mi-a fost. Nu mai stiu cum era viata mea inainte de tine, cred ca era frumoasa, cred. M-am schimbat, m-ai schimbat, exista o viata inainte de tine si exista viata de acum. Iar in viata de acum avem trei zile de un frumos cum nu credeam sa fie. Avem ziua in care te-ai nascut, avem ziua in care te-am nascut a doua oara – botezul tau, si mai avem ziua cand ai implinit un an. Trei zile care sunt cat o viata de bine si oricand mi-ar fi rau ele ma aduc inapoi.  Dar zilele astea trei de inceput de iarna a fost bine, tare bine.
Si stii cand mi-a mai fost asa frumos? Da, de ziua ta! De ziua ta cand ai implinit un an. Te-am sarbatorit, ti-am sarbatorit primul an de viata. Am sarbatorit viata. Trecuse un an, erai bine, eram bine si am simtit ca trebuie sa multumim, ca trebuie sa-i multumim vietii ca a stat cu noi. Stiu ca nu o sa-ti mai amintesti nimic de la acea petrecere, dar stiu ca ai simtit cat ai fost de iubita si asta o sa o ai cu tine toata viata. Am invitat toti oamenii dragi si ei au venit. Am vrut sa fie acolo toti copilasii care au fost la botezul tau, sper sa-i avem cu noi in fiecare an. Au venit aproape toti, ba chiar au venit si altii, au fost 15 nazdravani.. Ei isi amintesc petrecera ta, s-au distrat si au alergat, au topait, cantat, plimbat cu poneiul, au vazut animalele si au mancat tort. Am ales un loc tare frumos, am fost la Ferma Animalelor, am vrut sa fie afara si sa puteti alerga. Tu mai putin, erai inca in faza deabusilistica.  Nu stiu cat ai inteles tu din ce s-a intamplat in jurul tau, dar ai stiut ca este despre tine.
O sa ai sutele de poze ca sa-ti poti imagina cum a fost. O sa ai lista de oaspeti, meniul (a gatit mami cat pentru un batalion intreg, ba chiar cat pentru doua). O sa ai amintire cate o invitatie, un balon, un coif, un pai, un cate ceva din fiecare lucru. Ti-am pus bine si cateva cadouri amintire, ai primit un tablouas frumos cu mutrisoara ta, ai primit un glob care ninge, multele jucarii deja le ai insirate prin toata casa. Ti-am pastrat uscate florile primite de la tataie. Daca o sa continui sa cresti in omul care cred eu ca ai sa fii o sa te bucuri mult de micile prostiute pastrate de mami. A fost tare frumos de ziua ta! Oamenii au fost frumosi si noi pe langa ei!
09.04.2012
 Gagalice curioasa

Cu Moni&Nico
Pe covorul verde

Cu mami

Calin, Antim, Ana-Maria, Daria, Mati

Nasica, Tudor, Mati

ti se pregatea ceva :)

 Motzul, Turta, Peria

Tavita: verigheta+inelul, peria, cheile de la masina, fardurile si ata.

Minunatul tort in tema petrecerii (cofetaria Alice la inaltime ca de obicei)
Cam asa de frumos a fost si o sa fie in fiecare an de ziua da, de ziua in care viata noastra a inceput.
Te iubeste mami!

/ de / în Scrisori / 2 Comments

Scrisori pentru Matilda (5)

luni, 5 noiembrie 2012
Draga mea,

cred ca iti fac o nedreptate. Nu te laud prea des, nu prea te laud in general. Mi-e teama sa te laud in fata altora, mi-e teama sa nu fie ridicol. Nu stiu de unde este tendinta asta, probabil pentru ca asa am fost crescuta eu. Probabil pentru ca nu am fost niciodata suficient de, nu conteaza de ce, dar nu eram destul de. Nu eram destul de draguta (uite, ca nici nu pot sa spun frumoasa), nu eram destul de silitoare, destul de cuminte, destul de nimic. In orice situatie in care se punea problema de tinut partea, partea nu era a copilului propriu, era a celuilalt. M-am tot intrebat de ce, intr-o vreme chiar m-am revoltat, am cerut explicatii, am cerut sa stiu de ce. N-am primit decat alte reprosuri si poze de victima. Oare chiar asta gandeau, oare asa credeau ca ne motiveaza, oare au patit si ei la fel si nu stiu altfel? Nu au stiut sa-mi spuna. Apoi am crescut si nu am mai avut nevoie de confirmarea parintilor. Dar nu pot sa nu ma intreb oare de ce sunt asa. Din cauza lor nu am stiut niciodata sa primesc un compliment, o lauda? N-am putut niciodata sa spun multumesc si atat? Din cauza lor am crezut mereu ca nu merit mai mult? Din cauza lor m-am pus mereu in situatii nedemne? Pentru ca am crezut ca eu nu sunt destul? Din cauza lor nu sunt cu tine asa cum as vrea sa fiu? Eu cred ca da, iar asta doare. Atunci cand esti crescut ca si cum nu ai fi “destul de” chiar ajungi sa crezi asta. Si o crezi si despre altii, o crezi si despre copilul tau.
Ieri bunicul tau mi-a mai servit una, are senzatia ca nu mi-a spus destule, ca-mi mai trebuie si la 32 de ani sa aud ca “nu”. Bunicul tau nu mi-a mai fost tata in adevaratul sens de vreo 20 de ani. Ma uimeste cum din cand in cand se baga in viata mea, a noastra, ca si cum m-ar cunoaste, ca si cum ar mai sti cine sunt eu. Ieri, in timp ce eu ma luptam cu cele cinci cutii in care ti-am pus hainutele mici, el a considerat ca este momentul sa ma jigneasca si ca mama. Se pare ca nu sunt suficient de buna nici la asta. Paharul meu de critici paterne este atat de plin incat am ridicat vocea, ne-am cerat. Se intampla foarte des. In ultimul timp de fiecare data cand ne vedem. Ne certam. Evit intalnirile, evit certurile. Mai ales ca de fiecare data il apuca de fata cu tine. Ma lupt cu mine sa-l las in preajma ta, dupa ce ca nu ai tata macar bunic sa ai. Ce daca despre mine crede ca nu sunt destul, macar tu sa fii. Oricum nici tu nu esti, dar e bine ca inca nu stii asa. Ieri a considerat sa rada si sa-si faca doua randuri de cruci cand i-am spus ca pastrez hainutele tale pentru un alt copil, un copil tot al meu – daca o da Domnu sa-ti fac o fratioara candva. Nici asta nu e bine, e de ras pentru el, cum n-a fost bine nici cand te-am facut pe tine. Niciodata nu e bine.
Urasc felul in care sunt, felul in care m-au facut ei. Sunt critica cu mine, sunt critica cu cei din jur, dar mai ales cu mine. De atat de multe ori m-au facut sa cred ca nu sunt asa cum trebuie, cum trebuie din mintea lor, incat imi dau doua la fund pentru orice fleac. Nu sunt destul de frumoasa, m-am ingrasat (iar), nu sunt destul de desteapta, nu sunt destul de darnica, de buna, acum nu sunt destul de mama. Si ma surprind facand asta si cu tine, iar tu nu meriti asa ceva. Daca cineva imi spune ca esti frumoasa eu ii spun repede ca nu esti, ca esti frumusica si foarte simpatica, dar nu FRUMOASA. Dar tu esti frumoasa, sa stii ca esti! Daca cineva te lauda ca esti isteta si iti merge mintea aia mica brici, mie imi vin in minte N exemple de copiii care fac mai mult sau altceva decat faci tu. Si nu e corect. Tu esti chiar isteata, sa stii ca esti! Si orice mi-ar spune cineva despre tine si oricat te-ar lauda eu tind sa spun ca nu. Imi vine sa-mi dau palme, imi musc limba, numai sa tac si sa nu mai spun nimc. Fac eforturi mari, crede-ma.
As vrea sa fiu acea mama care ii spune copilului ei “esti cel mai frumos”, “esti cel mai destept”. As vrea sa fiu una dintre acele mame care moare de gat cu oricine pentru copilul ei. As vrea sa-ti iau apararea tie in orice situatie, chiar daca noi doua acasa o sa avem alte socoteli, in fata altora TU trebuie sa fii cea mai importanta. As vrea sa nu-ti tai aripile niciodata. O sa vrei sa pictezi? O sa-ti cumpar cele mai frumoase culori din lume. O sa vrei sa canti la chitara cand o sa fii in clasa a 9 a? O sa-ti cumpar chitara, una noua, nu una second rupta si amarata. Nu o sa iei numai 10 la scoala sau ce note or mai fi pe atunci, asta este, atat ai putut tu in ziua aia. Nu este sfarsitul lumii, nu trebuie sa faci depresie pentru ca ai luat 4 la latina. As vrea sa fiu una dintre mamele acelea care-si respecta copilul si atunci cand nu face “ce trebuie”. As vrea ca atunci cand o sa-mi spui ca o sa aduci pe lume un copil, eu sa nu te critic si sa-ti spun ca nu am de ce ma bucura. Vreau sa ma bucur ca si cum ai fi a 8 minune a lumii. Ca pentru mine esti!
Sunt mandra de tine! Tu esti fetita mea si esti cea mai frumoasa, cea mai cuminte, cea mai desteapta, cea mai vesela, cea mai intelegatoare, cea mai mancacioasa, cea mai dormitoare, cea mai vorbareata, tu esti copilul meu si niciodata nu o sa fii prea putin!

 



  

Te iubeste mami!

/ de / în Scrisori / 39 Comments

Scrisori pentru Matilda (4)

marti, 9 octombrie 2012
Draga mea,
de aseara  ma tot gandesc la Craciun. Ma intorceam de la cumparaturi si pentru prima data in foarte mult timp nu se vedea nici o masina, nici un om, nici la stanga, nici la dreapta. Stateam la semafor si ma gandeam oare sa fie un meci ceva, ca doar cand joaca Romania piere toata suflarea de pe strada, neam de microbisti neamul asta al tau. Nu era nici un meci, mi-a confirmat taximetristul. Am stat asa cateva clipe si am privit linistea, ce frumos! Frumos si straniu, ne-am obisnuit sa fim inghesuiti din toate partile. Am scos nasul afara si mirosea a frig,  a sarbatoare. Poate ca de asta nu erau oameni pe strada, o fi sarbatoare?! Sunt toti acasa? Sunt cu familiile lor, cu puii dragi? Mi s-a facut dor cu lacrimi… dor de tine.
Ti-am luat un cadou, niste cuburi pentru construit, noua ta pasiune. Un cadou pentru cele 18 luni de viata. Primele 12 luni ti le-am sarbatorit cu tort, pe fiecare in parte, fiecare minunata, fiecare unica. Dupa ce ai implinit anul am zis sa lasam glucida si ti-am luat cate un cadou micut. Tu stii ce sunt cadourile de mult timp, iti plac, mai ales ambalajele. Sa-ti dau pungi, hartii, fundite, cea mai mare fericire. Ti-au placut foarte mult cuburile noi, a trebuit sa iti facem baie cu ele in maini, tot asa te-am imbracat, te-am pus la san si ai adormit (tot cu ele in maini). Noroc ca-s moi, cuburile :). Te bucuri asa de orice prostiuta, cateva cubulete colorate si pentru tine era deja magine, ce frumos o fi!
Frumos ca de Craciun, si pentru noi era asa. Mi-e dor de Craciun! O sa fie al 3 lea Craciun impreuna. Primul l-ai petrecut la mine in burtica, sigur nu mai stii de el, cu toate ca mie imi place sa cred ca tu, undeva intr-un coltisor de minte, mai stii cum era acolo. Probabil ca nu intelgeai ce-i cu toata agitatia, ce e cu mirosul ala nou, mirosea a brad. Nici cu leganatul ala sus-jos nu cred ca stii ce a fost, ma tot cocotam eu pe scara ca sa pun globuletele in pom. Imi pare rau ca am plans de primul nostru Craciun. Eram singura si ma enerva atat de rau neputinta, nu puteam sa mai fac lucrurile firesti, sa fac ordine, sa pun bradul, sa-l impodobesc. M-am asezat in fund langa el si am inceput sa plang. Cred ca mi-am plans si de mila, de faptul ca o sa fac bradul singura mereu. Ma ajunsese greul si l-am simtit mai tare, m-am gandit la tine, m-am gandit ca o sa ma ai doar pe mine, mi-a fost ciuda, mi-a fost ciuda de toate sarbatorile in care o sa ai doar mama. Bine ca ai si mama, dar… Am plans mult de primul nostru Craciun. Acum imi pare rau, eram obosita. Sper ca nu te-am suparat si pe tine atunci. N-am indraznit sa-ti fac nici cadouri, nu stiam ce o sa fie cu noi atunci. Dar uite ce brad frumos ti-am facut!
Al doilea Craciun l-am petrecut impreuna, dar fiecare in trupsorul ei, nici pe asta nu o sa ti-l amintesti, e doar in sufletul meu. De data asta am plans, dar de bucuria ta. Mi-am dat seama cat de bleaga am fost, nu erai singura, nici eu nu eram, noi doua suntem o familie. Acum aveai nasucul tau sa te bucuri de mirosul de brad. Te-a fascinat. Nu stiai de unde a rasarit peste noapte chestia aia mare si verde cu multe beculete si mingiute colorate. A rasarit pe la trei noaptea in dimineata de Craciun, abia atunci am avut timp sa-l fac, imi era teama ca o sa te trezesti si nu o sa fie bradul gata. A fost, he he, mami super mami :). Nu o sa uit niciodata reactia ta: ai facut ochii mari, ai exclamat oaaaaaaaaaa si te-ai arcuit toata, asa cum faci cand te bucuri de ceva. Ma asteptam sa vrei sa-l gusti, sa-i tragi globurile si jucariile din el, dar nu, te-ai dus si le-ai mangaiat. Te uitai la mine cu ochi intrebatori si vroiai sa stii ce e fiecare minune de acolo. Cred ca ti-am povestit fiecare glob de o suta de ori. Cel mai mult ti-a placut globul rosu, cel aniversar: primul tau glob! Anul asta o sa comande mami mai din timp si o sa ai unul pictat cu o poveste. Anul trecut m-am dezmeticit destul de tarziu si am luat globuri simple pentru tine si varul Tudor, iar pentru copilasii care au fost la botezul tau am cumparat globuri pictate. Sunt facute manual de niste oameni foarte draguti din Harghita, frumoase, delicate, cu suflet. Culmea, au si ajuns toate intregi, am avut mari emotii. De data asta comandam cu mai mult curaj. De data asta o sa impodobim impreuna bradul. Anul asta esti mare (tare mare esti), o sa fie primul tau Craciun cu amintiri, restul o sa le vezi doar in poze. Anul asta o sa fim cu adevarat impreuna, noi doua, familie. Pe 10 decembrie o sa mergem sa alegem un brad, asa face mami in fiecare an, apoi o sa-l aducem acasa si o sa zaca un timp pe balcon. Probabil ca o sa uiti ca-i acolo. Dar in seara de Ajun, adica pe 24 decembrie, o sa-l chemam pe nenea Ulian sa puna marele copac (ca o sa fie mare, iti zic sigur) in suport si noi doua o sa-l impodobim :). Sper sa nu rezulte prea multe victime in randul globurilor. Apoi tu o sa te duci si la nani si mami-Mosu’ o sa-ti puna muuulte cadouri sub brad. O sa le gasesti acolo dimineata si nu o sa mai stii pe care sa-l desfaci si pe care sa-l joci primul.
Asa era Craciunul si pentru noi. Nu stiu de unde scoteau mamaie, tataie, nasicii si nasicile banii dar ne luau multe cadouri. Viata era altfel atunci, probabil atat de altfel incat copilasii ca tine or sa auda despre asta ca si cum le-ar spune cineva o poveste. Jucariile erau putine, cine avea relatii sau pe cineva “pe afara” si primea cate o masinuta teleghidata era asa uaaaa, cevaaaa. Noi ne bucuram si pentru trei portocale si doua banane coapte sus pe dulapul din bucatarie. O cutie cu compot de ananas, niste ciocolatele in folie aurie si o mana de bomboane cubaneze, ca doar era sarbatoare. Mamaie Marita ne tricota mereu un fluar si o pereche de pantaloni. Asa am crescut noi, poate de asta acum ne dorim sa facem atat de multe pentru voi. Dar oricat de simplu ar fi fost restul anului, de Craciun totul era minunat. Se adunau toti si incercau sa ne indeplineasca dorintele. Primeam ba papusica aia cu parul aramiu, ba broscuta saltareata, ba vreo masinuta portocalie si decapotabila pentru unchiul tau. Erau mai multe jucarii decat am fi avut nevoie intr-o sigura zi, dar asta era tot farmecul. Nu era orice zi, era CRACIUNUL! Asa mi se pare ca e frumos, chiar daca sunt inutil de multe, chiar daca o parte or sa fie abandonate undeva, Craciunul aduce cadouri. Inca nu am uitat bucuria sacului cu jucarii, vreau sa ai ocazia sa o simti si tu. Sa stai acolo in mijlocul lor si sa chicotesti asa cum numai tu stii. Pentru un timp cadourile o sa ti le aduca Mosu’, la cat sunteti voi de isteti acum “timpul” asta o sa fie destul de scurt. Apoi o sa intelegi ca cei dragi tie sunt cei care te gandesc si iti aduc o mica bucurie, dar dincolo de noi este spiritul acelei zile. Chiar daca Mosul este demascat nu o sa se piarda nimic, chiar o sa castigam ceva, o sa castigam sensul acelei zile a bunatatii. O zi in care o sa primesti si o sa faci daruri. O zi in care mami o sa te invete ca nu suntem doar noi pe lume, ca mai sunt si altii mai putin norocosi, o sa mergem la ei si tu o sa le faci daruri. O sa simti o bucurie si mai mare decat cea de a primi cadouri, o sa stii cum este sa oferi si tu la randul tau.
Cat o sa fii puiul meu si o sa mai astai pe langa mine o sa sarbatorim mereu Craciunul, o sa fim familie, o sa impodobim bradul, o sa desfacem cadouri multe impachetate cu grija in hartie rosie. O sa te ajut sa-i scrii o scrisoare Mosului si o sa am grija sa primesti lucrurile din ea. O sa te rasfat si o sa stii ca acea zi este despre bucuria de a fi copil. O sa-ti fac sarmale si cozonac (sper ca ne da nasica Andreea o reteta gluten free si sugar free :)) ). O sa pun covorul ala cu omul de zapada la usa si o coronita din brad pe care in fiecare an o sa ne-o fure cineva. O sa mergem sa vedem cum se aprind luminitele in oras, o sa privim in sus si o sa asteptam sa ne pice un fulg de zapada pe limba, apoi inaca unul si inca unul, pana o sa facem rosu in gat. O sa bem compot de mere fierbinte cu scortisoara si portocale. Nu o sa te pedepsesc niciodata, nu cred ca de Craciun e ziua in care un parinte trebuie sa plateasca politele, toti copiii sunt “cuminti” de Craciun. O sa-ti spun povesti frumoase despre bunicii si strabunicii tai. O sa le aprindem o lumanare celor care nu mai sunt. 
Atunci cand o sa fii prea mare pentru prostiile mele de femeie batrana si nu o sa mai ai rabdare cu mine sau atunci cand nu o sa mai fiu as vrea sa-ti aduci aminte de primul tau Craciun de omulet pe pamantul asta. De luminitele din ochii tai, de cartile pe care le-ai ros cu pofta, de costumasul de elf care ti-a patat scaunul de masa, de urechile de ren si de clopoteii din ele, papusica bio cu parul cret si jumulibil, de globul rosu care-ti ura Craciun fericit in 2011. As vrea ca o zi de Craciun din 2011 sa-ti stearga orice lacrima dintr-o zi de Craciun din 2033 sau 2055 cand cine stie ce barbat te-a lasat singura de Ajun, cand cine stie ce faptura mica si minunata iti misca in burtica si tu nu stii ce o sa fie cu viata voastra, cand poate eu nu o sa mai fiu, as vrea sa-mi simti mangaierea din dimineata de Craciun si sa stii ca dragostea de mama face totul sa fie bine. Noi am fost bine. Noi suntem bine!

Te iubeste mama!

/ de / în Scrisori / 10 Comments

Scrisori pentru Matilda (3)

miercuri, 19 septembrie
 
 
 
Draga mea,
 
sunt in biroul meu improvizat in bucatarie. De o saptamana ne luptam cu cea mai urata viroza de pana acum. Cum mami a desfiintat biroul din sufragerie, am facut loc pentru jucariile tale, nu mai are unde sa lucreze, asa ca am mutat ambasadele in bucatarie printre oale si cratiti. Tu te joci cu mamaie pe dincolo si incercati sa uitati cat de rau va este. Nu  mai stiu ce sa-ti fac sa-ti fie mai bine, ti-am dat si babesti si farmaceutice… asteptam. Ma uit la ridichiile negre pe care ti le-am pus cu miere pe geam  ca sa iti fac suc, cat suc de ridichie am baut cand eram mica… tie ti se pare ultra-mega scarbos, l-ai refuzat. Dincolo de geam e soare de toamna bland, se vad si plopii cu frunzele galbene. Plopii isi pierd primii frunzele. Pe 15 septembrie incepea scoala si curtea era plina de inimi galbene de plop. I-au taiat acum, nu mai sunt, probabil ca faceau prea multa mizerie. I-au taiat si pe cei de pe marginea soselei dintre Draganesti si Potigrafu, o sa treaca o autostrada pe acolo. Fac o autostrada peste copilaria noastra. Daca inchid ochii pot sa-ti numar frunzele de plop de pe sosea… Dacia 1300 crem mergea incet, aveai timp sa vezi padurea, caprioarele din ea, soarele din poienite. Or mai fi caprioare in padurea de la Potigrafu? Da’ o mai fi padurea? In fiecare primavara tata, tataie al tau, sarea un sant, apoi o mlastina si imi taia cu briceagul mic si rosu mutzunei pufosi (un arbust cu mugurasi din puf), toamna facea aceleasi salturi ca sa imi taie papura. Doamne, ce fericire! Eram copii si nu aveam o grija’n lume, poate doar ca ne chinuiau strampii. Copilaria. Noi am avut copilarie, una foarte frumoasa.

Sa-ti fac o supa de gaina? Cu taitei de casa? Da, o supa de gaina, e mancare-vindecatoare- pentru-trup-si-suflet. O supa asa cum ne facea mama cand eram bolnaviori, eu una am cam fost. Face mami supa!

 
 
 
Gata, e pe foc, mai tarziu ii pun si taiteii.  A venit mamie sa ma intrebe ce fac bun, miroase ca la mama ei acasa :), miroase si ca la mama mea acasa.
 
 
Vreau sa-ti povestesc despre o zi de acum 25 de ani, o zi din toamna, prima mea zi de scoala. Nu stiu ce o sa mai insemne scoala pentru tine si pentru copiii d’un leat cu tine, dar pentru noi scoala era totul. Era visul parintilor, era singura sansa sa-ti depasesti conditia, cartea era partea. Cine invata era respectat, omul cult era nobil, se ridica din plebe. Cand era mamaie Maritza mea mica, sa ai patru clase si sa fii femeie era mare lucru. Mamaie avea patru clase. Cand era mamaia ta mica, doar puii de tiganus nu erau dati la scoala, era o rusine. Mamaia ta a fost cea mai isteata din doua judete, asta ca sa stii si tu cine-i femeia cu ochii blanzi. Avea mama ei pastrata o bucatica decupata din ziar, era clasamentul liceelor pe cele doua judete unite, Ialomita si Calarasi, fata ei era prima. A fost un copil nascut si crescut intre doua ere. Lumea se schimba, plecase regele si venisera comunistii. Celor din urma nu le placeau oamenii care se descurcasera bine pe vremea regelui. Strabunicii si stra-strabunicii tai au fost oameni din boierime, dar muncitori. Asa ca mamaia ta a primit o eticheta in frunte: fiica de chiabur si nepoata de exploatator. N-au fost saracii nici una, nici alta. Au fost doar oameni destepti, seriosi si muncitori. Au avut pamant, un petec de padure in lunca Ialomitei, o crasma si o casa mare. Dar atunci nu mai era bine sa ai, trebuia sa fii umil, sa dai totul spre binele comun, sa fii la fel ca ceilalti. Au dat tot, mai bine zis li s-a luat tot. Au ramas cu casa cand au reusit sa-i dea peste noapte un etaj jos, nu aveai voie sa ai casa cu etaj. Au fost umiliti, discriminati si exclusi. Matusa Niculina a fost data afara de la facultate, unchiul Nicu a facut puscarie politica, unchiul George a fost exclus din armata. Pe mamaia ta lucrurile astea au prins-o cand era doar un copil si nu a inteles de cea ea era privita cu rautate, nu facuse nimic, era o fetita senina cu parul ca paiul. O sa-ti povesteasca si tie cum ii impletea maica ei parul codite-cununa in jurul capului si cum ii era greu sa se trezeasca dimineata si sa plece la scoala. Intr-o dimineata a adormit pe prispa si i-a mancat vitelusul din camasa de noapte.

Toate greutatile au ambitionat-o, a mers 7 kilometri pe jos in fiecare zi, dus intors. Nu conta ca era vara, iarna, ca le era frig sau frica de lupii de pe lunca. Copiii se duceau pe jos la scoala. A stat la camin atunci cand si-au permis, a avut ce mancat, tot cand si-au permis. Singura ei sansa de a avea paine si de a nu o fura de la masa era sa invete. Si ce de-a mai invatat. Mama mea este omul cel mai inteligent pe care-l cunosc, si cunosc ceva oameni, cu o memorie fenomenala. Eu nu am avut meditatori, singurul om care m-a ajutat a fost mamaie a ta. Cred ca site si acum toate teoremele si axiomele din matematica. Mamaia ta a vurt ca noi sa avem mai mult, sa ne fie mai bine, si singurul mod prin care stia ea ca se poate asta era sa mergem la scoala, sa invatam bine, sa fim CINEVA. Istoria le-a aratat ca nu asta era singurul drum, dar ei il aveau pe “pune mana si invata” inscris in codul genetic. Am pus mana si am invatat.

Eu am inceput scoala de trei ori. Prima data in prima zi de scoala a unchiului tau. Eu m-am nascut closca, mamoasa, atasata de cei dragi. Asa imi functioneaza mintea si acum, intai ei si dupa aceea eu. Asa ca imi amintesc prima zi de scoala a fratelui meu in cel mai mic detaliu. Careul, copiii, florile, mirosul de crizanteme, rochia mamei, lacrimile ei cand l-am lasat acolo singur, lacrimile mele. Am plans ca si cum l-am fi abandonat pe vecie in cladirea cu peretii in care. El a fost serios, asa cum era mereu, mi-a zis sa nu mai plang. Avea la mana ceasul electronic primit de la nasul lui, ce mandru era! Anul fara el acasa a fost cel mai trist an. Nu intelegam eu ce am de nu sunt si eu la scoala, m-am simtit parasita. Stiam si eu sa scriu si sa citesc, eu de ce nu eram la scoala. Singura la tara… nu avea sens. E mare lucru sa ai frati, mare de tot. Sper sa-ti faca si tie mami unul… una.

A doua si a treia oara am inceput scoala pentru mine. Din pacate intr-o alta scoala decat cea in care fusese unchiul tau. Pe atunci erau niste reguli foarte stricte. Si asa le incalcasem cand nu m-am dus la scoala de la 6 ani. Bunicii tai au hotarat ca eram prea mici si au tras sforile ca sa mergem la scoala de la 7 ani. Sforile au functionat si atunci cand fratele meu nu a mers la scoala de langa bloc. Dar in anul urmator nu ne-au mai lasat sa plecam. L-au transferat pe el si m-au inscris si pe mine la scoala 189, scoala de cartier. Scoala avea arondat un camin pentru copii orfani. Primul meu coleg de banca a fost un baietel de la camin, era tare mic, brunetel. I-am dat bilutele mele pentru par in forma de cirese. Nu mai stiu de pe unde le capatasem, oricum eu aveam parul scurt, le tineam doar asa. I le-am dat lui sa le poarte ca bratara, cat de fericit a fost. Multi evitau scoala din acest motiv, al baietilor de la camin, noi eram prea mici ca sa intelegm asta. Stiam doar ca sunt niste copii care nu au mama. Pentru noi problema era alta: nu avea cine sa ne ia dupa ore. Aveam nevoie de o scoala cu semi(internat). Asa cum era scoala 194 de la 4 statii de troleu mai sus. Ne-am dus doua saptamani la scoala din spatele blocului, primele mele doua saptamani de scoala, apoi ne-au mutat. Am stat dupa ore in holul cancelariei, toata lumea ne iubea, eram un fel de mascote. Doi copii frumosi cu parul cret. Am prima mea poza de scoler de atunci:

 
 
Aveam uniforma, mami, asa ii spunea. Uniforma pepita. Era cu vreo 3 numere mai mare, se facea economie, oricum cele foarte mici nici nu se gaseau si mi-ar fi fost foarte scurte. Nu se purta mini in 1987. Mami pe atunci era in faza ei de lunga si slaba. Imi amintesc cum atarna uniforma pe mine, noroc ca a venit frigul si am varat plovarul si pantalonii tricoati pe sub ea. Creionul ala e in mana gresita :). Stii ca mami e stangace. Din fericire tu ai iesit “cum trebuie”, nu o sa suferi persecutii si linii peste mana ca NU asa se scrie. A trebuit sa obtina tata o adeverinta medicala pentru a fi lasata sa scriu cu mana mea corecta. Sunt stangace, asa m-am nascut si asa o sa mor. A fost amuzant cand m-au dus sa ma inscrie la scoala si s-a speriat doctorita care ne facea controlul, a crezut ca sunt inapoiata. Mi-a dat pixul din mana ei dreapta in dreapta mea, apoi mi-a spus sa desenez un cerc, un patrat si un triunghi. Evident ca au iesit niste mazgaleli teribile. Mi-o amintesc cum i-a soptit speriata tatalui meu “Copilul dvs are o problema!”. Tata i-a raspuns razand “Nu are doamna nicio problema, i-ati dat pixul in mana gresita, e stangace!’. Asa ca am avut norocul, dintre putinii copii de acum 30 de ani, sa fiu lasata sa scriu cu “dreapta” mea. Norocul nostru, pentru ca eram 3 stangaci in clasa, a fost si doamna invatatoare. Doamna invatatoare minunata pe care am avut-o timp de 2 ani in cea de-a doua scoala. M-a iubit si a avut grija ca parul sa nu-mi mai fie chinuit de bentita, cam asa:
 
 
Cu dintii de “domnule Castor” nu a avut ce sa faca :) si sa stii ca i-ai mostenit, si tu ai strungareata.
Din semiprofil cu totii privind spre viitorul luminos al patriei. Stiloul tot in mana gresita este, dar macar era al meu. Stiloul meu rusesc cu penita din aur, stiloul de la tata. L-a pastrat pentru mine, il am si acum. Stiloul meu cu penita din aur. Il pastreaza mami pentru tine, e istorie.
 
 
Am iubit scoala, cred ca si ea m-a iubit pe mine, se tot tine scai. Mi-a placut sa citesc, mi-a placut sa invat si sa fac teme. Asta cu temele pana prin liceu cand mi s-a urcat si mie a la cap domnisorenia. Am pastrat Abecedarul, caietele tip I, caietele pline cu liniute si bastonase – mereu inclinate in partea gresita, dar corecta mie. Imi amintesc mirosul cartilor noi, dar si pe cel al cartilor folosite si date mai departe copiilor mai mici. Imi amintesc cu virgula si punct ultima lectie din Abecedar. Imi amintesc banca din spate in care m-au pus din cauza celor 130 cm pe care-i posedam. Am stat in banca cu Alexa :), primul meu coleg de banca, pe randul de la mijloc. Imi amintesc toti colegii, le am chipurile de copii senini si fericiti in minte. Ciudat cum si acum mi-i amintesc la fel, chiar daca ii cunosc si ca adulti. Au ramas toti copii. Mi-l amintesc pe Iliuta, un tiganus mic si amarat, am stat cu el in banca ca sa-l invat sa scrie si sa citeasca. Am luat premiul I cu coronita, am fost Abecedarul la serbarea de sfarsit de an. Si unchiul tau la fel. He, he, coronitele sunt si acum acasa la mamie pe balcon, sus pe dulap. In vara asta si-au crescut doi porumbei trei randuri de pui in ele. Ti-am pastrat toate manualele, sigur sunt mai bune decat cele de acum. Si culegerea de matematica albastra cu bufnita :)), cu asta promit sa nu te chinui. Promit!
 
 
Draga mea, nu stiu ce o sa mai fie peste 5-6 ani. Poate pana atunci se trezeste vreun ministru (si mai) destept ca puteti incepe scoala si la 4 ani, ce atata copilarie. Poate nici nu or sa mai fie scoli sau manuale pe hartie, nici uniforme, bentite, numere matricole, stiloul cu penita din aur si unghiutele taiate scurt puse la control pe batistuta, astea sigur nu mai sunt nici acum. Nu stiu ce lucruri o sa mai invatati, daca Eminescu o sa mai fie “la moda”, daca Sadoveanu sau Rebreanu or sa mai fie cineva. Dar mami ti i-a pastrat pe toti, sunt o lume, un univers minunat, sunt viata, o sa-i ai pe toti atunci ca o sa-ti doresti sa-i descoperi. Daca or sa-ti placa si atunci cartile la fel de mult cum iti plac acum…. o sa fii inca o M. care a pus mana si a invatat in loc sa fie “fata desteapta”. Nu stiu daca ne-ar fi fost mai bine ca pui de smecheri in loc de pui de oameni simpli. Nici nu cred ca avem gena smecheriei in noi, a fost inlaturata in acei multi ani de umilinta si chin indurati de bunicii si strabunicii tai. Nu stiu daca sa-mi para rau sau nu daca o sa fii copilul mamei tale si la scoala. Tot ce-mi doresc este sa fii fericita!
 
 
Mami a iubit scoala, din cate stiu si taica-tu, iar daca tot e obligatorie, macar sa fie din dragoste.
 
 
P.S. e gata supa, o bunaciune!




/ de / în despre viata, Scrisori / 2 Comments

Scrisori pentru Matilda (2)

luni, 23 iulie 2012
Draga mea,
Cand am cumparat apartamentul asta unde locuim unul dintre lucrurile care a atarnat greu a fost parcul din apropiere. Locuim peste drum de unul dintre cele mai mari si mai frumoase parcuri din Bucuresti. Stiam ca intr-o zi o sa am un copil pe care o sa-l plimb la umbra copacilor batrani si pe care o sa-l dau in leaganele din parc. Cand eram noi copii aveam doar leaganele albastre de la capatul blocului (doua la numar) si leaganele verzi de la capatul troleului (alea erau vreo patru, dar acolo puteam merge doar cu permisie speciala si doar in gasca). Astea erau regulile acum 30 de ani, nu pleci din fata blocului. Probabil ca stiau parintii ce stiau. Peste Bulevardul Metalurgiei, undeva pe stradute prin spate, exista si parculetul “La elefant”. Acolo nu puteam merge decat insotiti de adultul de serviciu, era mare eveniment cand ne duceau. Cred ca toti copiii din cartier si-au rupt pantalonii pe toboganul elefant cu buza rupta :). Era o nenorocita de tabla pe care nimeni nu o prindea la locul ei. Trebuia sa stii cum sa sari cu fundul mai la vale si sa nu agati tabla aia. Acum avem parculete cu toate minunatiile. Tobogane fel si fel, chiar si in spirala. Elefantul nostru nu cred ca mai exista, leaganele albastre si cele verzi nici atat. Asa ca eu  am cumparat casa cu parc, am platit vreo 10 mii de euro in plus pentru asta. Nu-mi pare rau, asta a fost si ideea: sa am unde sa te plimb, sa ai copaci, flori, leagane si copii. Iesim din casa, mergem 10 pasi, trecem strada si suntem in parc.
Tu ai o pasiune cu leaganele (ca mai toti copiii cred), ai unul si acasa, ti l-a adus Mosu’. De 10 ori pe zi te duci la leagan si il legani asa cu drag si zici “gagan”. Adica ia de ma da si pe mine nitelus aci. Nu e numai datul in leagan, dar din el ajungi sa sterpelesti de pe pervaz niste lumanari decorative puse in galetuse din tabla. Iti place sa scoti firul din lumanare si sa-l bagi inapoi. Nu prea mergi tu singura, dar ai o dexteritate la operatiuni din astea de finete…. cred ca nimeresti sa bagi si ata in ac. Deci cum iesim afara si simti  mirosul de leagane incepi sa dai din picioare a entuziasm si gagan-gagang. Asa ca te duc copila la gagan, te dau prin toate acareturile potrivite varstei tale si tu esti fericita. Esti tare fericita.
Mai mult decat leaganele iti plac oamenii din parc. In special copiii. Ii saluti pe toti pe limba ta, pe unii ii si certi. Nu stiu de ce, probabil pentru ca sunt posaci si nu intorc inapoi zambetul unui copil. Dar mai mult decat oameii si in special copiii iti plac BARBATII. Nu, nu in sensul ala, esti cam mica pentru asta. ‘Dea Domnu sa-ti placa (si) cand o fi mare. Iti plac persoanele de sex masculin, sa fie tineri, tunsi scurt si eventual cu cioc. Daca sunt si blonzi e perfect. Cu astia ai o pasiune aparte. Te bucuri cand vezi barbati de parca eu nici nu mai sunt acolo si nici treaba nu mai ai cu mine.
Sambata am fost in parc, ca de obicei hai si la leagane. Ne-am asezat in leagan langa un baietel insotit de tatal lui. Cum l-ai vazut ai inceput sa-i faci ochi dulci. Ai un talent in tine de a face oamenii sa te iubeasca. Te uiti asa gales pe sub gene, dintr-o parte si le arunci un zambet din coltul gurii. Na, orice adult cand te vede cu moacele astea se topeste. Eu una sunt beata de ele. Daca-i prinzi si ca-ti zambesc inapoi, nu mai au scapare, sunt fermecati si executa dorinte de copil necunoscut si razator din parc. Taticul cu pricina a primit “invitatia” si ti-a intrat in joc. Ba chiar mai mult, a inceput sa te dea el in leagan. Nu am apucat sa spun ca nu e cazul… Deci asa o bucurie, asa ras si chiote… Nu cred ca te-am mai vazut atat de fericita. Niciodata.
Tu vezi barbati, nu stiu daca suficient de mult sau de des, dar avem barbatii nostri. Avem vreo doi-trei care vin pe la noi – unchiul tau si doi prieteni buni. Vin si ei cand pot, se joaca cu tine, te alinta. Fac si eu ce pot ca sa vezi ca exista si din astia pe lume, nu numai “mami”. Dar se pare ca nu fac suficient. Mi s-a rupt sufletul cand mi-am vazut copilul bucurandu-se la un barbat asa cum se bucurau copiii orfani de la camin cand ne duceam si cu prietenii la ei. A fost atat de asemanatoare reactia, groaznic de asemanatoare. Si mai tare m-a durut cand ti-am vazut lacrimile de disperare in ochi ca omul ala a trebuit sa plece. Baietelul lui intrase in crize de gelozie. Ti-a observat si el reactia, cred ca m-a vazut si pe mine intepenita, nu stiu daca a intuit de ce, dar ii venea sa te ia cu el.

Probabil ca or sa mai fie multe situatii de genul asta si altele mult mai rele. Sambata mi-am dat seama cat de mult ai crescut, copilul asta al meu, si ca eu nu cred ca fac tot ce trebuie pentru tine. Stiu ca nu-ti pot fi si mama si tata, dar a fost un reality check prea timpuriu. Ai inceput deja sa simti ca ceva e altfel in familia noastra, ai inceput sa stii ca unii oameni sunt ca mami si altii sunt ca tatal din parc. Te vad cum privesti familiile si cum urmaresti barbatii din ele. Mi se tot spune ca daca n-ai avut deloc nu stii cum e si atunci nu suferi. Eu cred ca stii, simti in tine ca trebuia sa fie altfel decat este. Si din pacte nu-i doar o iluzie de-a mea. Faptul ca ne diferentiezi – stiam, pe la un an ai inceput sa te comporti diferit cu persoanele de sex opus. La inceput iti era frica, acum vad ca-i cauti. Cand ne intalnim cu alti prieteni cu copii te vad cum ii privesti, asa pierduta, pe tatii care se joaca cu ei. Cu femeile nu prea interactionezi, nu-ti trebuie. Mama ai deja. Iti trebuie un tata. Iar eu nu am putut sa-i dau si asta. Si doare asa de tare, vreau sa-ti dau tot si se pare ca tot nu se poate. Nu stiu ce sa fac. Rar am fost atat de trista si de neputincioasa. Imi vine sa te ascund de lume, sa te duc undeva unde toate lucrurile astea nu or sa te ajunga. NU pot face asta, nu ti-am dat viata ca sa fii a mea. Ti-am dat-o ca sa fie a ta si tu a ei. Dar cum sa te feresc de rau, copilul meu?

Si nu pot sa regret ceva, sa schimb ceva. Orice regret sau orice lucru facut altfel ar insemna ca tu sa nu mai fii. Si nici asta nu se poate. Si ma invart in absurdul asta de-mi vine sa ma iau la lupta cu cineva si nu stiu cu cine. Pentru ca nu-i corect, nu-i corect deloc. Si stiu ca viata nu e dreapta si altora le este mult mai rau. Stiu ca ar trebui sa fim recunoscatori pentru ca suntem si suntem sanatosi. Dar sunt zile ca asta cand ma cuprinde revolta, cand imi vine sa plang si sa tip de neputinta pentru ca nu am reusit sa-ti dau cel mai firesc lucru din lume. Pentru ca tu nu ai nicio vina, vina e a noastra, a astora mari si prosti. Tu doar simti cum ar fi trebuit sa fie si iti cauti asta. Stii undeva in capsorul ala mic al tau ca puii vin din doi, iar tu ai doar unul. Si nu-i vina ta, e doar a mea sau a mea si a lui. Sper tu sa fii mai puternica si mai inteleapta si sa ne ierti. Eu inca nu pot.

Iarta-ma ca nu am putut mai mult!

/ de / în Scrisori / 7 Comments

Scrisori pentru Matilda (1)

luni, 16 iulie 2012

Draga mea,
de dimineata te-am lasat in scaunelul pentru masa cu ochii tai minunati si mirati conducandu-ma catre usa. Parca spuneau “pleci, de ce pleci, iar pleci, da uite aici jucariile, da uite carticelele – nu am apucat ieri sa le citim decat de 20 de ori, da… iar pleci?”. Ti-am sarutat varful ala de nasuc de-l ai tu in loc de nas si-am tras aer adanc sa-ti iau mirosul cu mine. Erai moscolita de piersica si branzica, te-ai sters de obrazul meu, asa cum faci mereu. Fiecare luni dimineata ma omora cate putin. Noroc ca vin apoi vinerile care ma invie cu doua zile jumatate de stat cu tine. In fiecare dimineata incerc sa-mi trag lacrimile inapoi in ochi, dar nu-mi iese. Pana la lift deja imi curg pe fata si in fiecare dimineata taximetristul ma priveste ca pe o femeie nebuna. Si-o fi imaginand ca plang dupa vre-un purtator de nadragi. N-am prea plans eu dupa barbati nici inainte de a avea scopuri mai nobile in viata, acum nici atat.
In timp ce-ti sarutam nasucul si te mangaiam pe zulufi ti-am zis “la multi ani”. Nu stii tu inca cum e cu urarea asta. O sa inveti. E frumoasa cand o spui din suflet, asa simplu si fara alte inflorituri. Sa stii ca mami nu s-a zarghit, inca stie ca esti nascuta pe 9 aprilie. Dar pentru mine, pentru noi doua, ziua ta nu este pe 9 aprilie, este astazi, 16 iulie, ziua in care tu te-ai hotarat ca vrei sa-ti fiu mama. Undeva intre 15 si 16 iulie Cineva ti-a dat un branci de acolo de sus si te-a incurajat sa vii. Atunci te-am simtit pentru prima data si de atunci te simt mereu. Cand te-ai nascut pe 9 aprilie ai fost si pentru restul lumii, dar pentru mine ai fost cu mult timp inainte.
Multe lucruri s-au sters sau le-am uitat, dar ziua aia mi-o aduc aminte atat de clar. Nu se anunta a fi una speciala, dar cumva mi-a ramas intiparaita in minte. Peste noapte plouase mult, pfff ce bine, pentru ca fusese tare cald. Cam cum e zilele astea. Aerul era suportabil, mirosea a verde si a praf. Sa stii ca eram tare frumusica in ziua in care te-am facut :), cred ca de asta te-ai si hotarat ca-s buna eu de mami. Ma intorsesem de cateva saptamani din concediu, bronzul era inca la locul lui, parul era intr-o forma de zile mari (ii place apa de Italia si ii revine volumul). Ma imbracasem cu rochia alba de in, aia de-mi vine de zici ca a fost cusuta pe mine, cerceii cu pietricele verzi din smarald, exact aia de-i vrei mereu sa te joci cu ei. M-a sunat taica-tu pe la pranz sa iesim in pauza de masa la o cafea. Serviciul lui era la vreo 5-10 minute de mers pe jos. Lucreaza cam ce lucrez si eu, numai ca la Prefectura. Acum s-au mutat si mai aproape, este practic in coltul strazii unde avem noi sediul. Numai hazardul face sa nu ne impiedicam unul de altul. Probabil pana intr-o zi cand o sa se intample si asta. I-am zis atunci sa vina el mai aproape pentru ca iar se pregatea de o rapaiala de ploaie, iar eu eram o doamna pe tocuri. Ne-am vazut la o cafenea langa Cismigiu, ne-am uitat cum face ploaia bulbuci pe strada, apoi am facut 2-3 pasi prin parc. Frumos rau parcul de ziua ta. Era aproape gol, baltoace ici si colo, mult verde, tot felul de verde.
Ma straduiesc sa nu-i uit chipul din ziua aia.  Nu vreau sa-i uit parul zburlit de ploaie, barba mult mai roscovana decat parul, ochii de om puternic. Sa nu uit cum era cand se uita frumos la mine. Caci se uita frumos. Se uita asa cum te uiti tu cand te gandesti la ceva sau iti vine o idee nastrusnica. Ai exact figura lui, ma face sa zambesc asemanarea asta. Semeni cu el cand ridici din spranceana si cand razi cu nasul tau mic. Nu stiu ce a simtit mai tarziu, ce a gandit, dar de ziua ta eram frumoasa pentru el. Frumoasa ca om. Ca femeie probabil ca sunt si acum, ca om nu vrea sa ma mai stie. Dar de ziua ta am fost frumosi amandoi, au fost zambete si cuvinte placute, a fost tinut de mana, glume si ras. A fost si ploaie, ce de ploaieeee. Se zice ca ploaia e cu noroc, chiar a fost. I-am promis ca dupa job trec pe la el. Mi-a promis ca-mi face friptura la cuptor si ca bem un pahar cu vin.  M-ai tarziu in seara aia ai venit si tu. De atunci esti mereu cu mine.
Nu-mi mai amintesc cum era viata inainte de tine. Nu mai stiu ce facem si cu ce-mi umpleam timpul. Nu mai stiu cum e sa traiesc doar pentru mine. Nu mai stiu nici cum e sa dormi sau sa iesi cu prietenii la un film, dar asta nu-i chiar asa de important. Nu stiu cum de nu ma simteam singura in patul ala mare, imi amintesc totusi ca parca nu era destul de mare. Acum am loc sa dorm si pe o muchie, contorsionata si nemiscata, nu cumva sa te trezesc. In restul patului esti tu, in toate pozitiile. Inca faci curse nocturne, nu stiu cat va mai dura asta, dar ar fi bine sa dormi si tu ca “omu” intr-un loc. Mai nou se pare ca te-ai indragostit de picioarele mele. Eu te culc langa perna mea si tu te sustragi tiptil catre picioare. Si noaptea trecuta ai dormit tot acolo, imi iei picioarele in brate si te tii de cate un deget. Cred ca-ti palce pedichiura. De cand erai bebe aveai o fascinatie cu degetele mele de la picioare. Si din cea mai mare jale te faceam sa razi intr-o secunda daca-ti fluturam din degete. Cand ai inceput sa deabusilesti imi urmareai picioarele prin casa. Acum tu esti prima care imi apreciaza efortul de a ajunge si la pedichiura, imi faci mai-mai pe unghii. Sper ca n-ai un fetish :)).

Noaptea trecuta am visat ca ceva ne despartise. Ca nu te-am mai avut cu mine niste ani. Te regasisem mare, parca alt copil, semanai cu tine cea de acum, doar ca erai mai lunga, mai slabuta si cu parul crescut. Imi era groaza ca nu ma mai cunosti, ca nu mai stii cine sunt. Erai cu niste oameni straini, le-am vazut fetele atat de clar, nu-i cunosc, nu stiu cine erau. Nu-ti auzisem niciodata vocea spunand cuvinte, atunci m-ai strigat “mama” si ai venit fuga catre mine. Oare asa sa fie vocea ta? M-am trezit atat de speriata ca-i ceva real si chiar m-am pierdut de langa tine. Te-am simtit calda la picioarele mele, respirai incet si linistit, dormeai cu capul pe piciorul meu. Doamne, ce groaza! Inca n-am putut scutura sentimentul ca am trait niste ani fara tine. Noroc ca a fost doar un vis, in viata asta adevarata nu cred ca as mai putea.
Nu stiu ce va fi peste ani, cat ma va face timpul sa uit, ce se va mai pierde din noi. Sper doar sa nu uit ziua aia cu ploaie, zambete si rochie alba. Sper sa nu uit sentimentul ala de minune trait cand am stiut ca ai sa vii. Sper sa nu-mi ia Dumnezeu mintile si sa uit de ziua ta. Nu stiu ce sens ar mai avea viata fara tine.
La multi ani!
mami tau
/ de / în Despre Matilda, Scrisori / 6 Comments