Se intampla ca Matilda sa fie un copil foarte atent, empatic, sensibil si capabil de o profunzime a gandirii care de multe ori ma lasa fara replica. Este genul de om “rumegator”. Fiecare idee este intai disecata in capusorul ei si apoi vine cu intrebarile. N-a fost niciodata copilul “de ce?”. Am tot asteptat faza asta, dar n-a mai venit. Pentru ca ea are o alta logica, preia informatia, analizeaza, apoi intreaba cele mai neasteptate lucruri. Asa ca am avut parte pana pe la patru ani de toate discutiile despre familii, despre cum se nasc copiii, despre cum se fac copiii, despre corpul nostru si ce functii are fiecare parte, despre moarte si ce se intampla cu noi dupa ce murim, despre spatiu, despre de ce mancam animale, despre iubire, despre morala,adevar,  cred ca tot manualul de filosofie din liceu :)). Si cam la nivelul de liceu. Cel putin moartea este un subiect realuat frecvent. A inceput pe la trei ani si de atunci revine cu noi intrebari si concluzii. Si nu mereu cele mai confortabile psihologic pentru mine.

Atunci cand am pornit pe drumul asta de parinte am avut cateva linii mari din care mi-am propus sa nu ies. Una fiind politica fata de lucrurile “delicate”. Facand copilul la varsta adulta, dupa ce m-am format ca om si aveam deja opiniile si credintele mele bine solidificate la locul lor, stiam despre mine cine sunt si in ce zone ma invart. La fel cum stiam si ce mi-a lipsit in discutiile cu parintii mei atunci cand eram copil si cum informatiile primite si modul in care le-am primit mi-au afectat viata. Si, mai ales, cum m-au afectat lucrurile nespuse, dar transmise prin toti porii. Asa ca mi-am propus sa fiu foarte deschisa fata de copilul meu. Sa primesc aceste discutii, curiozitati, intrebari asa cum vin ele si in ritmul in care vin. Nu mi-am propus sa starnesc eu curiozitatea in copil. Ci sa ma intrebe ea pentru ca insemna ca a ajuns in mod natural la momentul acelei dileme. Mi-am propus sa-i raspund sincer, sa-i raspund atat cat intreaba si sa fiu mereu deschisa in cazul in care doreste sa reia discutia. Nu vrea ca ea sa fie umbra mea, vreau sa fie o persoana capabila de discernamant, de gandire analitica, critica, dar si un om capabil sa aiba propriile credinte si convingeri, dincolo de ceea ce cred eu.

Eu nu sunt un om religios. Sunt o persoana spirituala si cu o buna conduita, morala. Dar nu sunt omul ritualurilor, al credintei oarbe si a lipsei de argumente logice sau stiintifice. Cred ca exista ceva dincolo de noi, dar nu la modul Biblic. Deci, ca o consecinta, nici Matilda nu a fost expusa la prea mult mesaj religios. Bona ei se ducea cu ea la biserica. Am fost si impreuna de cateva ori pentru a aprinde lumanari. A fost sa asiste la diverse ceremonii- nunta, botez. Dar nu a asistat la slujbe sau nu i s-a vorbit in mod organizat si repetat despre religie. Insa nici nu am impiedicat mesajul atunci cand acesta a fost verbalizat in prezenta ei. Stiam, oricum, ca se apropie momentul acestei discutii pentru ca este varsta la care incep sa poata face diferenta intre real si ireal, intre lucruri palbabile si lucruri imaginare, intre stiinta si credinta. Asa ca acum cateva zile m-a intrebat din sesnin cine este Dumnezeu. Aproape mereu reuseste sa ma ia prin surprindere in cele mai ciudate momente. Chiar daca am eu un discurs repetat in minte, cand vine intrebarea lucrurile o iau pe alt drum. Iar daca despre lucrurile concrete imi este foarte usor sa-i raspund, despre cele nepalpabile imi este mai greu. Tocmai si pentru ca aici intervin credintele fiecaruia si pentru ca nu vreau ca ea sa creada ce cred eu. Asa ca m-a intrebat cine este Dumnezeu si pentru o clipa am ezitat sa-i raspund. Inca ma gandesc la ce i-am spus si sunt curioasa ce ecouri va avea in ea raspunsul primit.

- Mami, cine este Dumnezeu?

- Mami, depinde ce crede fiecare om. Eu cred ca Dumnezeu este sufletul mare din care am venit si unde o sa ne ducem inapoi.

- De unde am venit si eu?

- Da, de unde ai venit si tu!

- Si cand o sa mori o sa te duci inapoi in cer? Si apoi o sa te intorci inapoi bebelus?

- Eu asa cred. Asa te-am simtit pe tine cand ai venit, ca sufletul tau a venit la mine in burtica. Si cred ca atunci cand murim sufletul se duce inapoi.

- Dar cand te intorci bebelus nu o sa ma mai cunosti, nu?

- Nu, iubita mea, o sa fiu intr-o alta viata!

- Dar o sa ne mai intalnim acolo sus la Dumnezeu?

- Nu stiu, draga mea! Eu sper sa ne mai intalnim. Nu stie nimeni exact cum e acolo.

- Eu cred ca o sa ne mai vedem, mami! (si ma ia in brate)

- Si eu sper!

- Dar Dumnezeu e ca un om?

- Eu nu cred ca este ca un om. Cred ca este ca o lumina unde se aduna toata faptele noastre bune, toate gandurile noastre frumoase, tot ce facem bun. Si de fiecare data cand suntem buni sufletul ala mare creste.

- Este ca un Inger?

- Intr-un fel da, si ingerul tau sunt tot faptele si gandurile tale bune care te inconjoara si te ajuta sa fii puternica.

- Deci e ca un abur? Invizibil?

- Nu stie nimeni exact cum este, este asa cum simte fiecare om ca este. Este important cum crezi tu, nu cum cred eu sau alt om.

- Si unde sta El?

- Probabil peste tot in jurul nostru.

…….

- Dumnezeu de fapt este in sufletul nostru, mami! Asa cred eu!

…….

Un răspuns la Prima discutie despre Dumnezeu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>