Cand am implinit eu frumosii si rotunzii 30 de ani, am fost cateva zile la Balcic. Aveam o gluma cu prietenii de atunci. Daca nu ne prindea ziua noastra de nastere acasa inseamna ca nu a trecut anul. Si cum sotul prietenei era nascut la o zi diferenta de mine, tot mergeam impreuna ca sa fentam anul. Ultima data s-a intamplat asta acum 5 ani. Intr-o alta viata cu totul. In viata in care Ea inca nu aparuse. Eram eu cu mine si cu cei 30 de ani ai mei. Frumosi, rotunzi, luminosi si plini de optimism. Adevarul e ca viata parca a inceput la 30 :). Si atunci, in ziua de 16 mai 2010, am stat pe malul Marii Negre la Balcic si mi-am dorit-o pe Ea. Nimic altceva. Doar pe Ea. Si se pare ca Cineva era atunci pe fir ca fix doua luni mai tarziu o trimitea in viata mea. Urmatoarea zi de nastere mi-o petreceam cu gagalica de o luna in brate. Si nu mi-am mai pus nicio dorinta. Aveam tot ce imi doream. Dorinta mea era acolo si se uita cu ochi mirati la mine.

Au trecut 5 ani de atunci. Nu stiu cand, nu stiu cum. Au zburat. Ea e de acum mare. E plina de ganduri si planuri. E un omulet pe picioarele lui, tot mai ea pe zi ce trece. E un omulet care acum are propriile lui dorinte pe care le spune cu voce tare. Isi doreste un frate mai mare si o sora mai mica :). (Cu soara mai mica poate ma descurc, nu stiu cum fac cu fratele mai mare). Isi doreste un tata. Isi doreste sa nu mai fim singure. Vrea sa aiba pe cineva care sa o poata ridica in brate, sa o poata purta, sa o tina cu capul in jos si sa o gadile. Pe cineva care sa o ia de la gradinita si sa o duca in carca pana in parc. Sa se joace in parc cu ea. Pe cineva care sa o ajute pe mami cand o doare spatele. Sau sa conduca masina pentru ca mami nu poate. Sa mergem mereu sa ne plimbam. Cam asta se vede de la inaltimea ei ca face un tata si isi doreste unul. Stie ca are unul care nu poate fi cu noi, s-a impacat cu asta, deci vrea un altul care sa poata. Copiii sunt practici, nu stau sa filosofeze. Ea vrea lucruri simple, clare, nu stie cu Feti Frumosi. Ea stie cu luat in brate, dus in parc, condus masina.

Anul asta am luat-o pe Ea, am luat doi prieteni buni, si am mers iar la Balcic. Nu pentru ca as crede ca piatra aia pe care am stat cand mi-am dorit-o pe Ea ar avea puteri magice, dar am simtit sa ma intorc in locul ala. Si sa-mi serbez iar ziua acolo. Sa stau sa privesc marea. Sa o iau pe Matilda in brate, sa stam pe locul de pus dorinte, sa inchidem ochii si sa suflam intr-o papadie. Au fost 3 zile minunate. A fost soare, cald, am avut prieteni buni cu noi. A fost pentru prima data cand merg undeva cu Matilda si alti adulti si cand m-am simtit ajutata. Ba chiar s-au ocupat de Mati mai mult decat m-am ocupat eu si a fost asa o gura de aer proaspat. Au fost 3 zile cu plibari lungi, stat pe nisip la soare, bucurat de mare si de timpul impreuna, cu zeci de poze care sa ne aminteasca de fiecare clipa. Cu o Matilda plina de muci si cu o Miruna moarta de oboseala, dar n-am fi fost noi daca nu ni se intampla asa :)). Am reusit insa sa ne bucuram de zilele astea asa cum n-am mai facut-o de foarte mult timp. Matilda a fost foarte fericita iar fericirea ei este sursa mea de viata. Am redescoperit-o mai matura, mai intelegatoare, mai mare. Parca atunci cand stai acasa nu-ti dai seama cat ti-a crescut copilul, abia cand il vezi sub alt soarea remarci cat de drept merge acum.

DSC_8370

DSC_8464

DSC_8474

DSC_8500

DSC_8549

DSC_8576

DSC_8626

Am stat pe piatra dorintelor de acum 5 ani si mi-am dorit dorintele Matildei. Curioasa unde ne va duce viata urmatorilor 5 ani, dar recunoscatoare pentru tot ce am primit si am facut in ultimii 5.  Viata la 35 de ani, bine ai venit!

 

joi, 16 aprilie 2015

Draga mea,

rasfoiam Scrisorile pentru tine si observ cum au trecut fix 9 luni de cand ti-am scris ultima data. Iti scriam atunci in aniversarea zilei in care te-ai hotarat sa vii la mine, le rasfoiam acum, dupa ziua ta de nastere, de dorul tau. Esti in vacanta de primavara la bunicii tai. Prima ta vacanta de primavara. Prima din multe si frumoase. Asteptate, parfumate, cu ploi si joaca in balti, cu sarbatori de Paste, cu framantat de cozonac. Tu esti acolo, bine si fericita, ocrotita, esti departe de mine, dar stiu ca ti-e mai bine acum asa.

Prima ta vacanta de primavara ma gaseste trista, nelinistita, ravasita, obosita, franta. Probabil in amintirile tale aceasta o sa fie perioada in care mami spunea des ca nu-i e bine, ca nu se simte bine. O sa-ti amintesti probabil si nervii mei, si furia, si tipatul la tine. Nu sunt bine, draga mea. Nu sunt. Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama, cum mi-a luat ceva sa recunosc si sa iau masuri. Nu sunt un superom, nu sunt infailibila, nu sunt nemuritoare. Sunt tot un simplu om care a tras de el mult prea mult si mult prea tare. De prea mult timp ma man singura cu biciul de la spate pentru a mai fi bine inca o zi, pentru a le mai face bine pe toate pentru inca o zi. A trebuit sa cad de tot ca sa-mi dau seama cat de jos am ajuns. Cat de mult am cerut de la mine, cat am gresit traind fara sa respir. A trebuit sa-ti tip tie sa ma lasi si pe mine sa traiesc ca sa-mi dau seama ca nu tu nu ma lasai, eu nu m-am lasat. Tu nu ai cerut nimic, eu ti-am dat prea mult. Si nu numai tie, in general. Am dat mereu perfectul, iar noi, oamenii, nu suntem facuti pentru a da mereu totul. Riscam sa ramanem intr-un final goi, chiar si fara noi. M-am trezit intr-o zi cu sufletul gol de tine si de mine, cu nimic in el. M-am trezit cu atat de putin in mine incat nu mai stiam nici sa ma misc. Iar tu erai la doi metri de mine si ma strigai. Ma priveai cu ochii tai frumosi si plini de iubire, eu te priveam inapoi goala de orice energie si dorinta de afi.

Stiam ca nu o sa mai pot mult timp asa. Ca nu poti sa fii parintele complet, ingrijitorul casei, aducatorul de mancare pe masa, profesionistul respectabil si pe langa toate astea sa mai fii si om. Adica poti. Poti un timp. Poti daca tragi de tine pana te storci de orice vlaga. Pentru ca daca doar dai din tine si nu recladesti in urma… cade tot. Asa cum am cazut eu in primavera asta. Atat de jos incat si un bobarnac mi se pare cat un meteorit. Atat de multe si atat de adanc ingropate au rabufnit acum incat mi-a fost greu sa ma privesc si sa ma recunosc. Sa aud vocea care striga la tine si sa nu o pot retine. Sa ridic mana la tine si sa te vad speriata de amenintarea ei. Ti-a fost frica de mine. Mie mi-a fost frica de mine. Mi-a fost o frica teribila ca ti-as putea face rau. Chiar si numai gandul ca ti-as putea face rau tie si mi-a paralizat sufletul. Atat de departe de mine a trebuit sa ajung incat sa-mi dau seama ca nu fac bine ce fac. Ca totul e perfect. Ca totul e asa cum trebuie. Numai eu nu sunt. Eu nu eram bine. Nu sunt bine. Si te-am trimis departe.

Este prima data in cei patru ani ai tai cand te trimit de langa mine. Cand imi recunosc nevoia de o pauza, nevoia de mine, de timp pentru mine. De stat si de regasit omul ala care s-a pierdut. M-am simtit atat de vinovata pentru asta. Am simtit ca e gresit sa-mi doresc timp fara tine. Ca am vrut pur si simplu stau amortita in pat si sa nu trebuiasca sa fac nimic. Sa stau. Sa respir si sa nu gandesc, sa nu simt nimic. Doar sa fiu. Pentru ca simteam ca nici asta nu mai sunt, ca nu mai sunt. M-am simtit ca o baterie goala care nu mai poate porni masina nici impinsa. Atat de goala incat nici nu stiam daca va mai porni. M-am speriat iar de gandul meu, de mine. Dar frica e buna, frica intr-un final te face sa te trezesti, sa faci ceva. Frica te face sa cauti ajutor. Chiar daca esti atat de speriat incat ti-e frica si sa-ti fie frica. Dar frica te face sa lupti. Te aduce inapoi. Frica indepartarii de tine, de mine, frica de a nu mai fi. Mi-a fost teama ca nu o sa mai fiu si ca o sa ramai si fara mine.

Am simtit tot greul acestor ani in care n-am vrut sa-l simt. In care mi-am zis ca pot asa. Inca o zi si inca una. In care mi-am zis ca trebuie sa pot. Ca nu exista alta solutie decat sa trag de mine. Am fost aroganta cu limitele mele umane. Le-am ignorat. Am ignorant fiecare semn care-mi spunea ca intr-o zi de la atata tras o sa fac poc. Chiar si cand am facut poc tot n-am vrut sa aud. Urma ziua ta. Nu aveam cum sa fac poc tocmai acum. Iti asteptai prietenii, petrecerea, cadourile, tortul. Nu puteam sa nu mai pot chiar acum. Si am tras inca o data de mine pana cand am simtit ca nu a mai ramas nimic. Apoi te-am dus la bunicii tai unde te stiu bine si eu am ramas sa caut un drum ca sa vad cum mai pot sa fiu. Sa vad de unde incep drumul inapoi in sus. Sau macar un drum. Insa unul lin, greu nu mai pot. Probabil ca tot acum, pentru prima data in viata ta, ai auzit cuvantul psiholog. Cand simti ca nu mai poti sa te aduni, ca nu mai intelegi ce e cu tine, ce se intampla, de ce ti-e frica, de ce vrei sa fugi, omul asta e cel care te ajuta. Omul pe care eu l-am cautat ca sa ma ajute cand n-am putut sau n-am mai vrut sa ma ajut singura.

Draga mea, as vrea totusi sa inveti ceva din asta. De fapt, o sa fac tot ce pot ca sa te ajut sa nu fii ca mine. Oricat mi-ar fi de greu sa recunosc, si in fata mea si in fata ta, sa nu fii ca mine! Sa nu fii mama care sunt eu. Omul care sunt eu. Nu uita de tine! Nu da totul din tine, nu te condamna si pedepsi pentru fiecare nimic.  O sa-ti iubesti copiii oricum, ei or sa fie fericiti oricum si cu mai putin perfect. Poate chiar mai fericiti. Nu uita ca si tu ai dreptul la viata. Ca ai dreptul si ai voie sa fii fericita si dincolo de statutul tau de mama. Ca ai voie sa te bucuri de micile tale “egoisme”. Ca ai dreptul sa dormi, sa mananci, sa te speli, sa citesti o carte, sa iubesti un om. Ai voie si ai dreptul sa nu fii perfecta. Ai voie sa gresesti, sa iti para rau, sa iti ceri iertare. Alege ce este important. Nu te pierde in detalii si nimicuri. Invata ca este normal sa te alegi si pe tine. Ca asa este sanatos sa te alegi si pe tine. Invata sa te ierti. Sa ai mila de tine. Sa-ti dai timp. Sa fii blanda cu tine. Sa plangi cand ceva te doare, si mai ales cand sufletul te doare. E normali sa tipi cand esti furioasa. E normal sa-ti ceri dreptul la viata ta. Sa ceri ajutor atunci cand nu mai poti. E normal  sa te iubesti si atunci cand nu esti perfecta. Asta inseamna sa fii om. E normal sa fii om!

Mami a uitat sa fie om si asta ne-a ranit pe amandoua! Te rog sa ma ierti, nu-i vina ta. Tu esti un copil minunat. E vina mea ca nu am stiut cand sa ma opresc si cand prea mult e destul. Dar o sa fim bine. Nu de maine, nu de poimaine. Va trebui sa invat cine este acest om nou care va spune si nu, si nu mai pot, si nu mai vreau. Va trebui sa invat sa iubesc omul asta nou care e si el doar un om. Dar stiu ca o sa fim bine. Amandoua.

magicolor_4690MF_150416091119_00012

Am avut nevoie sa te vad iar, asa cum te-am vazut cand inca nu erai, sa te vad peste niste ani si sa stiu ca o sa fiu si eu cu tine. Te-am desenat acolo, peste anii astia.

Te iubeste mami!

De cand am vazut pentru prima data un tort facut de Anamaria- asta era- mi-am dorit un tort facut de ea. Sitam ca nu facea torturi pentru publicul larg, dar ii cunosteam foarte bine Prajiturelele si puteam numai sa-mi imaginez cam cat de bun si de frumos ar putea fi si un tort. Asta era acum vreo 2-3 ani. Intre timp ne-am cunoscut mai bine, eu am ajuns sa-i indragesc foarte mult- nici nu ai cum altfel, au o familie minunata cu cei mai frumosi si luminosi copii- si se pare ca si ei au ajuns sa ne indrageasca pe noi. Si, spre bucuria mea, au acceptat invitatia la ziua Matildei- ne-am sarbatorit ieri, putin in avans ca venea Pastele peste noi.

Ei, si nu numai ca familia cu minunatii trei copii a venit la petrecere, dar Anamaria a venit cu tortul. Za Tort, tortul pe care mi-l doream si nu-mi faceam curaj sa o rog sa-l faca. Tort- care pentru prima data in istoria torturilor noastre- n-a ramas jumatate prin farfurii. De cat de frumos a fost nici nu va mai spun, va las fotografiile mai jos. Iar ca Anamaria citeste ganduri, acum mi-e clar. In fiecare an de ziua Matildei mi-am dorit sa comand o serie de biscuiti deliciosi, cum face ea, pentru a ii da cadou de despartire atunci cand invitatii pleaca de la petrecere. Stiind ca anul asta face tortul, ce era sa o mai aglomerez si cu biscuitii? Daaar cu ce a venit ea, minunata, extra cadou? Cu o cutie cu biscuiti gustosi si frumosi!

11134451_1041966669164637_698570327_n

 

Anamaria, mi-ai facut ziua- cum ar zice americanul- iti multumim din suflet pentru dragostea pe care o pui in tot ceea ce faci, pentru tortul minunat (am fost vreo 50 de mancaciosi, deci a fost un tortului), pentru gandurile bune, pentru cat esti de delicata si de rabdatoare si asa cum esti tu! Ana Prajiturica! Multumim pentru ca citesti ganduri si indeplinesti vise!

Pe Anamaria cel mai usor o gasiti pe pagina ei de Face Book – https://www.facebook.com/Prajiturele

The Cake!

11134460_1041964305831540_1778781643_n

11137065_1041965305831440_390971843_n

O poveste cu o fetita, o sa-i spunem Ana.

Ana este o fetita dulce si delicata, sa aiba undeva pana in 3 ani, asteapta linistita langa un leagan din curtea gradinitei. In general ea asteapta linistita, nu cere, nu impinge, nu se impune cu forta, trece timida si invizibila prin spatele tuturor.  Este a 3 a la rand, stie ca mai are de asteptat, dar sta rabdatoare privind oarecum pierduta la dalele de pe jos. In leagan un baietel de aproape dublul varstei ei, isi face elan cu forta ignorand vociferarile celorlalte doua fetite care isi asteapta randul. Au o conventie de timp pentru folosirea leaganului si el deja o incalcat-o. Fetitele aproape la fel de mari ca si el ii sunt partenere de joaca si se hartuiesc adesea. Sunt intr-un fel de razboi rece pentru stabilirea “sefiei” in grup. Adesea devin agresivi fizic intre ei, dar sunt mari si robusti, indarjiti, se provoaca unii pe altii, au o anume dinamica reciproc acceptata. Par sa fie intr-o armonie in competitia lor. Ei sunt “stapanii” locului de joaca si-l impart asa cum considera ei.

Timpul trece si baietelul nu se mai da jos din leagan. La o mica distanta un adult asista pasiv si distant. Are propriile ganduri si ora tarzie il face deja absent. Fetitele mai mari isi pierd rbadarea si dau sa-si paraseasca randul. Este neinteresant sa astepte atat si nici nu reusesc sa-l dea jos pe cel ce a pus stapanire pe leagan. Se uita in jur pentru a gasi alt joc. Insa tot ce vad este mica fetita care sta tacuta rezemata de stalpul leaganului. Sta in spatele lor fara a ridica privirea. Uneori mai priveste spre celalalt adult prezent, practic un necunoscut, incercand sa spuna ceva din priviri. Nu isi face curaj. Asteapta. Exact atunci fetitelor mai mari le vine ideea ca ar fi o distractie mai buna sa o tachineze pe mica fetita delicata. Este una dintre tintele lor zi de zi. Este mai mica, este timida, este mai sensibila decat altii, evita conflictele, plange cand este incoltita si jignita. Toti trei stiu asta si, cum ei sunt stapanii locului, pot face ce vor.

Fetita simte ca va fi tinta lor, deja cunoaste ritualul, si face un pas in spate. Este semnul pentru cei trei copii mai mari ca e un moment bun sa o supere. Baietelul plin de resurse in acest sens se gandeste sa se lege de faptul ca este ultima la rand si incepe sa-i strige:

“Ana e ultima la leagan si…. e cea mai urataaaaa! Cea mai urataaaa! Esti cea mai urataaaaaa”

La semnalul liderului de ocazie si fetitele mai mari incep sa-i strige ca este cea mai urata. Ana bate in retragere, se duce in spatele toboganului. Fetitele o urmaresc tipandu-i la cinci centimetri de fata ca este cea mai urata. Vad ca atitudinea si cuvintele lor ranesc si insista. Incep sa o alerge prin curte strigand dupa ea. Fetita incearca sa se apare. Nu reuseste sa scape de urmaritoare, este prinsa intr-un colt. Fiind in punctul de a ceda si a plange, baietelul decide ca este momentul lui si sare din leagan tipand vicotorios catre Ana: “Esti o urata! Cea mai urata!” si rade. Ana incepe speriata sa planga si strange in brate jucaria pe care o avea de acasa. Plange si se face si mai mica incercand sa dispara din fata asaltului de tipete si rasete.

Adultul strain martor la scena ii semnaleaza adultului supraveghetor ceea ce se intampla la trei metri de el. Ana plange speriata- nu este prima data- de colegii ei mai mari, nu se poate apara si nu poate reactiona. Este coplesita. Strange jucaria si plange. Adultul supraveghetor intervine in lene aruncand cuvintele goale pe care le stie “Trebuie sa se deuscurce singura”. Interventia consta in a reaseza baietelul in leagan si copiii iar la rand. Adultul strain insista ca baietelul s-a dat deja suficient si ceilalti copii asteapta de 30 de minute si ca a facut-o pe Ana sa planga cu intentie. Copiii mai mari- vazand ca cineva le-a observat comportamentul- pleaca sa-si caute altceva de joaca. Ana inca suspina si nu are curaj sa se suie in leaganul acum liber. Se uita sa vada daca nu-l revendica altcineva. Se suie. Adultul strain o ajuta sa prinda elan. E mica si Trista. Strainul sta in cumpana, dar ii sterge lacrimile si-i spune cat est de frumoasa, sa nu-i creada pe copiii mai mari, ei nu stiu ce spun, au gresit. Ea este frumoasa. Zambeste pentru prima data in cele 45 de minute si spune cateva cuvinte. Adultul supraveghetor tipa prin curte pentru niste nimicuri.  Cineva nu a pus o lopatica la locul ei. Trebuie sa fie ordonati.

Aceasta este (sau nu) doar o poveste. Ana poate fi copilul tau, copilul meu, copilul oricaruia dintre noi. Asa cum pot fi si ceilalti trei copii mai mari din povestea noastra. Sunt copii de gradinita. Supravegheati in fiecare clipa. In siguranta. Protejati. Aparati atunci cand sunt coplesiti. Nu lasati sa-si “regleze singuri pozitia sociala in grup” atunci cand sunt in minoritate calara si cand balanta de “forte” este ridicol de dezechilibrata. Sau, de fapt, indiferent de cum este. Ai scuturat deja din cap, stiu asta, si ti-ai spus asta nu poate fi niciodata copilul meu. Asta nu poate fi gradinita in care se afla copilul meu. Copilul meu mi-ar spune daca i s-ar intampla asa ceva. Eu sunt parintele lui, as sti daca ceva il supara. Sau, intimidat de mesajul educatoarei, deja ti-ai spus ca ea are dreptate si trebuie sa-ti lasi copilul sa se descurce singur, ca asa il inveti cu “greutatile vietii”, asa invata sa se apere. Dar de ce sa fie nevoie sa se apare? Intreb si eu?

In orice colectivitate- gradinita, scoala, liceu, facultate, chiar si colectiv de munca- or sa existe “buldozare” si “ghiocei”. Asa imi vine mie sa le spun, asta imi inspira oamenii astia. Unii sunt de mici ca tancul, nu stiu daca tine de educatie sau de cum i-a facut natura, trec prin toate si peste toti. Ii afecteaza putine sau aproape nimic, sunt insensibili la suferinta celorlalati sau chiar o provoaca cu intentie. Apoi, sunt ghioceii. Copiii delicati, sensibili, usor de ranit, retrasi, victimele perfecte pentru cei din prima categorie. Si, undeva la mijloc, probabil si majoritari, sunt ceilalti, mixurile de forta si sensibilitate. E o moda mai nou sa nu mai gandim si exprimam etichete, un mare balon de sapun daca e sa ma intrebati pe mine- da, nu gandi preconceput si nu eticheta usor- dar aceste tipologii exista si dinamica dintre ele ne este tuturor mult prea bine cunoscuta. Alegerea noastra este insa daca o mai toleram sau nu, daca mai mergem cu valul sau nu, daca punem stop acestei culturi si educatii care incepe inca de la cresa. Daca noi- cei crescuti intr-un sistem plin de umilinete si capete plecate- intelegem ca trebuie sa schimbam ceva, ca nu este ok sa te lasi intimidat, terorizat, nedreptatit, umilit.

Hărţuirea este atunci când o persoană se poartă urât în repetate rânduri cu o altă persoană sau o face dinadins să sufere. Oricine poate fi victima hărţuirii, indiferent de vârstă. Ea poate avea loc la şcoală, acasă sau online şi poate însemna că cineva te împinge, te loveşte, te tachinează, îţi ia lucrurile, îţi dă porecle, te ignoră intenţionat sau se ia de tine pentru că eşti altfel.

Hărţuirea nu este acceptabilă. Dacă eşti hărţuit, nu este vina ta.

DSC_6908

Joi, 26 martie, am avut placerea de a fi invitata de Mamica Urbana si White PR la evenimentul Cartoon Network si Telefonul Copilului organizat cu prilejul marcarii a o luna de campanie “Fii prietenos, nu rautacios”. Discutiile au fost pe cat de interesante pe atat de dureroase. Ca adolescent supraponderal am avut parte de o cantitate de umilinta si hartuire cat sa-mi ajunga pentru 10 vieti. Din ignoranta, rautate, plictiseala, din lipsa propriei valori, poate din toate la un loc, mereu a existat grupul celor care umilea si hartuia si au existat victimele- de obicei solitare- ale acestora. Ghinionul lor sau norocul meu este ca nu m-am nascut un copil “ghiocel”, ca le-am facut fata, tinut piept. M-a durut, evident, dar nu m-a doborat. Chiar m-a motivat-  nu intr-un mod pozitiv- sa demonstrez ca eu sunt cu mult mai mult decat ceea ce vad ei, adica o suma de kilograme. Insa, multi au ramas marcati si cu cicatrici pe care le poarta cu ei in viata si in relatiile cu ceilalti.

Sub sloganul ”Fii prietenos, nu răutăcios!”, campania are ca obiectiv sensibilizarea și încurajarea copiilor de a lua măsuri împotriva hărțuirii și agresiunii de orice fel. Prin intermediul animațiilor, Cartoon Network îi încurajează pe copii să vorbească despre experiențele lor, să îi sprijine pe cei hărțuiți și să fie prietenoși cu toți ceilalți.

Întrucât fenomenul bullying afectează copiii din întreaga ţară, Cartoon Network colaborează cu Asociația „Telefonul Copilului”, unul dintre cele mai importante ONG-uri din România, care abordează problemele acestora. Scopul acestei asocieri este de a informa despre bullying şi pentru a oferi consiliere şi ajutor celor care au nevoie. Între 2011 – 2013, Asociația „Telefonul Copilului” a înregistrat peste 2.900 de apeluri de la copii care au dorit să vorbească despre bullying, 57% dintre aceştia fiind băieţi cu vârste între 12 – 17 ani.

Alex Velea apare în spotul campaniei Cartoon Network. Campania mai include şi o serie de clipuri animate care se adresează atât copiilor care sunt afectați de fenomenul bullying, cât și celor care sunt agresivi sau celor care sunt simpli observatori. Copiii afectaţi direct sau indirect de fenomenul bullying beneficiază de consiliere din partea unor persoane cu experienţă în abordarea acestor probleme pe website-ul www.CartoonNetwork.ro/clubulprieteniei.

DSC_6988

”Cartoon Network reprezintă locul unde copiii pot fi ei înșiși, încurajându-i să aibă încredere în ei.”, a spus Hannes Heyelmann, Senior Vicepreședinte și Managing Director Turner Broadcasting pentru Europa Centrală și de Est. ”Știm că fenomenul bullying este o problemă care afectează o mare parte dintre telespectatorii noștri. Împreună cu parteneri ca Asociația Telefonul Copilului și Alex Velea, ne dorim să îi motivăm să acționeze împotriva acestui fenomen și să nu le fie frică să spună tare ce li se întâmplă. Noi tratăm această problemă delicată într-o manieră în care copiii o pot înțelege și îi îndrumăm către specialiștii care îi pot ajuta.” a adăugat Heyelmann.

Cătălina Florea, Director Executiv, Asociația „Telefonul Copilului” spune: “În lumea magică a desenelor animate, viaţa este o joacă frumoasă. În universul unor copii, însă, teama, suferinţa şi depresia au devenit noua realitate. Ştim asta din ceea ce ne spun copiii afectaţi de fenomenul bullying, care ne cer ajutorul odată cu apelul lor la „Telefonul Copilului 116 111”. Campania lansată împreună cu Cartoon Network este prima campanie care abordează fenomenul bullying încă de la vârsta la care copiilor li se conturează personalitatea, totodată aducându-ne mai aproape de toţi acei copii care ţin sub tăcere ceea ce nu le dă pace, încurajându-i să ceară ajutor”.

Cartoon Network desfăşoară campania anti-bullying “CN CLUBUL PRIETENIEI” şi în alte ţări din EMEA pe parcursul acestui an. Copiii pot afla detalii despre fenomenul bullying și hărțuire pe website-ul www.CartoonNetwork.ro/clubulprieteniei. Tot aici, ei pot viziona videoclipuri animate și mesajul lui Alex Velea.

DSC_6907

 Salut initiativa celor de CN “Clubul prieteniei” si sper sa o faca populara in gradinite, scoli, cadrelor didactice, parintilor. Sper sa nu uite ca si “agresorii” sunt victimele propriilor porniri prost gestionate si ca si ei au nevoie de acelasi ajutor ca si victimele lor. Iar, pentru noi parintii, ca totul incepe de acasa, de la cata atentie si timp acordam copiiilor nostri, de la cum ii ascultam si incurajam sa se exprime, de la cum verificam si corectam mediul in care ii introducem. De la cum ne vindecam pe noi de copilaria si adolescent noastra.

Acum o suta doisprezece ani, in fix ziua aceasta, de Buna Vestire, se nastea ea- cealalta Matilda. De fapt, prima Matilda. Bunica mea. Mama mamei mele. Matilda pe care eu n-am mai apucat sa o cunosc. Om pe care-l stiu numai din povestile cu lacrimi in ochi ale mamei mele. Om care s-a stins inainte ca cineva sa o cunoasca cu adevarat. Om chinuit si indarjit, om care n-a mai lasat sa iasa emotiile si durerea la suprafata. Om al carui nume am simtit ca trebuie sa-l poarte copilul meu. Alaturi de numele celuilalt Om care m-a facut mare- mamaie Maritza mea. Si, printr-o coincidenta cum numai viata stie sa faca, toate trei berbecute de primavara.

De cand eram mica mi-am dorit sa am acest copil de-l am. O fetita. Am stiut mereu ca o sa fie o fetita.  Si am vrut sa o cheme Eva. Fetita mea Eva era atat de mult visata incat aproape ca-i puteam vorbi, iar ea imi raspundea, atat de reala era pentru mine. Apoi s-a intampla prima sarcina. Atunci fetita mea s-a intors din drum. Cumva stiu ca era o fetita si ar fi chemat-o Melania. Asa am simtit, am simtit ca ar fi fost o Melanie, deci… poate de asta nici n-a mai venit, nu era Eva mea. Doua luni mai tarziu avea sa-si gaseasca totusi drumul inapoi si tot atunci s-a intors si visul cu Eva mea frumoasa. Bruneta, cu pielea alba, cu ochii oglinda, cu nasul carn si o gropita in obraz. Eva avea mereu parul valuri negre. Era lunga si subtire. Avea ceva fin si diafan de balerina plutitoare peste tot si toate. Eva mea avea sa vina si sa ne cunoastem. Sa-i spun vise, sa-i spun ganduri, sa ma joc in parul ei lung si negru, avea sa fie.

Trecuse jumatate de sarcina, deja aveam confirmarea ca este o fetita, insa nu era o Eva. Ma gandeam la numele asta si chipul ei imi disparea din minte. Nu-I mai vedeam ochii ei inchisi la culoare in care sa se oglindeasca lumea. Nici trupul ei delicat. Imi disparea cu totul din ganduri si asta ma speria de moarte. Teama ca nu va reusi sa isi duca tot drumul pana la mine, miile de “daca”, daca se intampla iar ceva. De ce isi ascundea Eva chipul ei, de ce nu-I mai placea sa rada in gandurile mele? Pana cand mi-a “spus”. M-am trezit intr-o dimineata stiind ca fiinta ce-o purtam nu se va numi Eva, ea avea deja alt nume, il alesese, si o chema Matilda Maria. Si i-am zambit cu sufletul si am stiut ca “alesese” bine.

Un nume nu e un simplu nume. E o viata. O definire. O istorie. Numele are suflet, povesti de spus, e o mantie ce ni se aseaza pe umeri si ne protejeaza. Copilul meu si-a ales istoria, radacinile. Poate si pentru ca este un “copac” cu jumatate de coroana. A ales sa aiba radacini puternice. Si si-a ales femeile astea darze de au trecut prin incredibil si au supravietuit. Au trecut prin moarte, chin, razboi, pierderi, dar au trait si au luptat. Numele ei este o forta si de fiecare data cand si-l spune cu mandrie stiu ca de undeva din cer doua suflete zambesc. Iar in ochii mei vin lacrimi de dragoste pentru istoria noastra, pentru familia noastra mica, pentru forta mamelor care si-au crescut pruncii cu tot sacrificiul lor.

Asa cum numele ei m-a facut pe mine o mama mai buna si mai puternica pentru ca vad in ea bunatatea Mariei care m-a crescut, vad blandetea ei, vad incapatanarea si mersul leganat. Vad intelepciunea aceea pe care numai mamaie a avut-o si care m-a uimit mereu. Si asa stiu ca si-a ales bine numele asta, Maria. Ma uit la ea si vad femeia inalta si puternica, cu ochi patrunzatori, cu forta si rezistenta, cu darzenie, o vad pe Matilda din povestirile mamei mele. Vad silueta eleganta si dreapta, mereu cu privirea sus. Si asa stiu ca si-a ales bine numele asta, Matilda. Maria inseamna “copil dorit”. Matilda inseamna “puternic in lupta”. Si exact asa este ea. Matilda Maria mea.

Fiecare copil isi alege un nume, lasati-l sa-i fie mantie, istorie si sens.

Mati

Cu drag pentru Anna, copil iubit, chemat si venit pentru a videca sufltete si vieti!

Ce inseamna pentru tine fericirea? Esti fericit? Cand ai fost ultima data fericit? Fericirea este multumirea cu ceea ce ai? Impacarea? Sanatatea ta si a celor dragi? Binele celor din jur? Binele tau? O zi in pac? O inghetata cu praline? Este doar o stare si nu are legatura cu nimic material? Suntem cu totii capabili de fericire? Este chimia corpului? O iluzie? Ce inseamna pentru tine sa fii fericit?

Asociatia Initiativa pentru fericire si Motivonti ne invita sa sarbatorim alaturi de ei si de intreaga lume Ziua Internationala a fericirii!

“20 martie este Ziua Mondială a Fericirii, iar noi ne propunem să raspândim cât mai multă bucurie!

Mișcarea pentru Fericire este trăirea, împărtășirea și practicarea fericirii în fiecare zi. Tu esti responsabil pentru  fericirea din viața ta și noi putem fi alături de tine cu instrumentele potrivite pentru a deveni un catalizator de bucurie și în viețile altora.

O lume a oamenilor fericiți și pozitivi,  guvernată de armonie, pace și compansiune, poate exista numai daca tu o creezi.

Mișcarea pentru fericire îți oferă modalități pentru a crește propria fericire și pentru a o răspândi în viețile altora.”

Ziua va fi marcata prin doua evenimente: Hai la film!- Hector in cautarea fericirii si Hai la FlashMob.

Pe 20 martie, de la ora 20:00, ajunge la Connect Hub (Bd. Dacia, nr. 99, etaj 4) “Hector în căutarea fericirii” (“Hector and the Search for Happiness”), un film semnat de Peter Chelsom, regizorul minunatului “Serendipity”.

Hector (Simon Pegg) este un psihiatru de vârstă mijlocie, plictisit de viata sa banală și care se simte ca un impostor: nu a gustat din viață cu adevărat, totuși oferă consultanță pentru pacienții săi, pe care nu îi poate ajuta așa cum și-ar dori.

Soluția? Hector decide să lase în urmă viața sa condusă de rutină și, înarmat cu curaj și curiozitate, pornește într-o căutare în lungul și-n latul lumii, în speranța că va găsi formula fericirii adevărate. Astfel, Hector începe o aventură deopotrivă tumultoasă și amuzantă.

Bazat pe romanul cu același nume, filmul “Hector în căutarea fericirii” este o poveste savuroasă regizată de Peter Chelsom, în care joacă Simon Pegg, Toni Collette, Rosamund Pike, Stellan Skarsgård, Jean Reno și Christopher Plummer.

Ziua Fericirii2

Prin amabilitatea organizatorilor dispun de doua bilete la premiera filmului “Hector in cautarea fericirii” cadou pentru voi. Tot ce trebuie sa faceti este sa lasati un comentariu cu raspunsul la intrebarea Ce este fericirea? pana joi, 19 martie, ora 16 si apoi sa fiti pe faza pentru a intra in posesia invitatiei. Daca nu aveti noroc in tragerea la sorti, puteti incerca direct pe siteul evenimentului aici. Biletul costa 20 de lei iar popcornul este din partea casei. Rezervarile se fac  pe site.

Initiativa pentru Fericire și Action for Happiness îți propun să sărbătorim acestă zi împreună sub forma unui flash-mob cu mesaje pozitive. Ce este un flash-mob cu mesaje pozitive?

Un grup mic (sau mare!) de persoane se întâlnesc și scriu mesaje inspiraționale pe pancarte de hartie sau carton. Grupul se folosește de aceste mesaje pentru a se conecta cu trecătorii și pentru a-i înveseli. Oamenii se conectează pentru câteva secunde, zâmbesc, apoi își continuă drumul.

Ai nevoie doar de o hârtie și de câteva carioci colorate. Scrie un mesaj pozitiv către toți oamenii pe care îi vei întâlni astăzi pe stradă și poartă-l cu mândrie în drumul tău spre muncă, scoală, facultate sau cafenea! Înveselește ziua tuturor celor cu care te vei intersecta pe drum și zâmbește.

Această mișcare are loc pe 20 martie în orașe din întreaga lume: Londra, New York, Paris, Kiev, Amsterdam, Milano, Bristol, Washington și lista contină să devină din ce în ce mai lungă.

Haideți să punem Bucureștiul pe harta fericirii!

Daca doriti sa sustineti initiativa si sa aduceti cat mai multi prieteni in lantul fericirii o puteti face dand share paginii de FaceBook sau folosind hastagul #ziuafericirii. Sau faceti un simplu gest fata de un coleg, prieten, strain care sa-i inveseleasca ziua! O floare, o salata, un covrig, o imbratisare, un spalat de geamuri, un stat cu copilul :)).

Va multumim si sa ne vedem mai simpatici si zambitori!

Banner Ziua Fericirii

Cred ca fetele de la Parenting PR m-au auzit pe mine ca ma tot plang de sanatate cand au inclus in conceptul “Esti unica, alege personalizat!” si un proiect legat de sanatate. Si ce client mai bun puteau sa aleaga decat pe Miruna zisa Tusea si Junghiul?! Asa ca acum o saptamana imi face Ana o programare de diagnosticare alternativa la doamna doctor Ruxandra Constantina- partener in aceasta campanie. Urma sa masuram nivelul meu de sanatate si functionalitate a organismului prin metoda biorezonantei magnetice si a iridologiei, ca apoi doamna doctor sa imi faca si recomandarile necesare tot din spectrul medicinei alternative.

Am regasit-o pe doamna Ruxandra – medic specialist medicina de familie, competenta apifitoterapie si reflexoterapie- intr-un sediu nou in zona Aviatorilor/Piata Charles de Gaulle in cadrul Sanavit Consult. Placuta si amabila ca de obicei intai m-a invitat la un ceai pentru a discuta putin despre metodele de investigare aplicate si despre problemele de sanatate deja cunoscute. Prin acest nou concept mixt de diagnosticare alternativa- fara analize clasice, intepaturi, sange, radiere, etc.- dansa isi propune sa duca partea de preventie si profilaxie la un alt nivel. Stiu ca par deja niste cuvinte seci, dar este in mod clar mai bine sa previi decat sa tratezi. Astfel, atat biorezonanta cat si iridologia masoara/identifica gradul de functionalitate a organismului si potentialul de imbolnavire pe anumite zone ale acestuia. Deci, concluziile in urma unei astfel de diagnosticari pot fi diferite de cele pe care le obtineti in urma unui consult clasic- ecografic, analize laborator, RMN, etc.

Cum spuneam mai sus, in cadrul acestui consult, nu se folosesc metode invazive, deci nu doare nimic. Se foloseste biorezonanta, iridologia si un test de masurare a nivelului antioxidantilor (carotenoizi) la nivelul pielii  efectuat cu dispozitivul PHARMANEX – de acesta din urma nu sunt foarte convinsa ca poate aprecia nivelul general de antioxidanti din organism, eu eram in zoan verde, sa-i zicem safe. Cateva cuvinte despre fiecare.

IRIDOLOGIA este stiinta care studiaza harta irisului; astfel, in functie de structura, culoarea si diferitele marcaje ale irisului obtinem informatii despre structura genetica si predispozitia spre anumite boli, diverse dereglari ale organelor, acumulari de toxine (exo si endogene), reactivitatea individuala, rezistenta organismului, capacitatea de recuperare dupa o boala, partile puternice si cele slabe ale organismului nostru fizic, starea psihoemotionala (tendinta anxietate, depresie, etc). Deci este vorba de o stiinta, cu radacini de mii de ani, si nu de o practica esoterica ! Savantii moderni ai secolului XX au facut numeroase studii pe milioane de ochi si fiecare a adus un aport important acestei discipline prin numeroase diagrame si teze. Irisul  ochiului este unic, la ora actuala scanarea irisului fiind considerata  cea mai sigura metode de identificare din lume, chiar mai sigura decat amprentele digitale.

iridology-chart

Tiparul irisului se formeaza de la nastere si ramane la fel pana la moarte pe parcursul vietii avand loc foarte mici modificari (pete toxice, linii de stress). Iridologia moderna este o metoda utila pentru evaluarea starii noastre generale de sanatate. Este o metoda deosebit de eficienta in profilaxie, deoarece pacientul poate primi recomandari utile referitoare la alimentatie, hidratare, miscare fizica in functie de predispozitiile si tulburarile prezente la nivelul irisului; in acest fel putem preveni aparitia unor boli sau cronicizarea unor afectiuni. De asemenea, in functie de parametrii obtinuti, medicul poate prescrie, alaturi de dieta, si o terapie naturista adecvata-tratament cu plante si produse apicole, sedinte acupunctura, masaj si reflexoterapie, gimnastica de intretinere si kinetoterapie. Sau medicul poate recomanda aprofundarea problemelor depistate, prin investigatii paraclinice si de laborator complementare (analize de sange, ecografie, etc).

Biorezonanţa magnetică este o tehnică ultramodernă, care evaluează complet starea de sănătate, din tălpi, până în creştet. Fără durere, fără radiaţii, fără recoltare de sânge. Tot mai multe cabinete de medicină alternativă sunt dotate cu un aparat „minune”, care citeşte informaţia din câmpul electromagnetic al corpului. Mai pe înţeles: pacientului i se aplică, în anumite zone (cap, mâini, picioare), nişte dispositive care transmit informaţii complete despre starea întregului organism, unui computer la care sunt conectate.

Cu ajutorul unui program special, medicul urmăreşte pe ecranul calculatorului „harta” organismului pacientului.

Aparatul înregistrează emisia undelor electromagnetice ale câmpului energetic uman, le transferă programului din calculator, iar acesta prelucrează informaţia primită, o interpretează şi depistează blocajele şi distorsiunile pe care le găseşte la nivelul organelor, ţesuturilor, celulelor, până la nivel cromozomial. Acestea sunt decodate şi afişate pe monitorul calculatorului, astfel încât pacientul vede, şi el, modificările apărute.

buirezonantamagnetica

In cazul biorezonantei singurele limitari sunt legate de varsta pacientului- aparatul nu este calibrat pentru copii si adolescent- si a persoanelor cu implanturi/proteze metalice care pot altera diagnosticarea. Ideal este ca in ziua in care mergeti la un astfel de consult sa fiti odihniti si sa nu fi luat medicamente.

Ambele metode de diagnosticare au evidentiat predispozitia nativa catre afectiunile digestive si cele ale scheletului. Articulatiile mele s-au aprins precum luminitele de Craciun confirmand procesul inflamator de la nivelul acestora. A fost interesant sa vad “perierea” organismului si cu rand pe rand identifica organelle sensibile sau locurile deja afectate de diverse boli. Am aflat lucruri noi cum ar fi o sensibilitate a plamanilor, o predispozitie a lor la imbolnaviri, deci norocul meu ca nu fumez si am avut grija de ei. Am sa evit pe viitor si mai mult statul in fum.

Un alt lucru interesant este ca aceste investigatii pot determina si nivelul de echilibru emotional, chiar in amprenta irisului a ramas marcata o ruptura emotioanala puternica pe care am suferit-o in urma cu ceva timp. Prin testarea cu biorezonanta am avut si confirmarea analizelor de sange pe care le aveam efectuate, aceleasi carente de vitamine si minerale déjà identifiecate. Faptul ca aveam investigatii clasice recent efectuate a fost pentru mine – Toma necredinciosul- si o verificare a acuratetii diagnosticarii prin metode alternative.

In urma consultatiei si a discutiei purtate am primit din partea doamnei doctor un raport complet cu cele constatate si recomandari de refacere a zonelor cu risc de imbolnavire sau déjà afectate. Mi s-a intocmit un program personalizat de gemoterapie (terapie prin extracte din plante) si am primit recomandari legate de dieta pentru ca in continuare PH-ul corpului meu este unul acid, deci trebuie sa cresc consumul de alimente alcaline. Multi dintre noi suferim de aceasta problema din cauza oboselii, stresului si a alimentelor intens prelucrate. Cateva exemple de alimente care ajuta corpul in echilibrarea PH-ului:

  • Radacinoasele: ridichiile (rosii, negre sau albe), sfecla rosie, morcovii, napii, hreanul, telina, ghimbir- de consumat crude sau o prepararea in abur timp de 15-20 de minute.
  • Legumele crucifere: broccoli, varza, conopida, varza de bruxelles;
  • Legumele cu frunze verzi: patrunjel, marar, menta verde, leustean, salata verde, kale, frunzele sfeclei rosii, frunzele de nap si gulie, spanacul, ruccola, andive, sparanghel, untisor, stevie, urzici, rubarba, ceapa si usturoi verde;
  • Usturoiul, ceapa;
  • Piperul Cayenne;
  • Lamaile;
  • Germeni de leguminoase, de cereale;
  • Fructe: smochine, curmale, mere, grapefruit, ananas, kiwi, pepeni, mandarine, afine, pere, struguri, prune, mango, papaya, avocado, piersici, cirese, caise, banane, capsuni;
  • Seminte si fructe oleaginoase (in, susan, floarea-soarelui, de kia, alune padure, migdale, nuci;
  • Cerealele integrale fara gluten – orez brun, hrisca, quinoa, mei, amarant;
  • Ulei bio presat rece de masline, in, canepa, samburi struguri;
  • Alte: dovlecei, anghinare, castravete, mazare si fasole verde, rosii, ardei gras, cartof dulce, vinete, porumb, ciuperci, masline, boabe de soia, alge, asparagus;
  • Suc de orz verde, de aloe;
  • Este tolerat consumul moderat de peste, iaurt, sana, chefir, branzeturi nefermentate;

Sunt importante si modul de preparare si asocierea alimentelor; proportia va fi de cel putin 60-70 % alimente neprelucrate termic; se prefera fierberae scurta la aburi, coacerea in cuptor.

Am de gand sa urmez atat administrarea extractelor din plante cat si ameliorarea alimentatiei in sensul celor de mai sus. Vedem cum lucram si cu nivelul de stres si oboseala. Revin cu observatiile pe parcurs ce simt ameliorari.

Daca doriti sa obtineti o astfel de diagnosticare- mai ales ca identifica predispozitiile innascute ale organismului si puteti lucra din timp pentru preventie si profilaxie- o puteti contacta pe doamna doctor Ruxandra Constantina la numarul de telefon 0733299355 si puteti stabili o intalnire. Faptul ca nu doare si nu va inteapa cu nimic cred ca reprezinta un avantaj net pentru cei care au teama de astfel de manevre.

sigla_tel

 

 

 

Trauma. Trauma psihologică este un tip de deteriorare a psihicului care se produce ca urmare a producerii unui atac asupra psihicului uman. Psihologii au definit trauma ca un eveniment de o intensitate foarte mare, eveniment care apare în viața individului și care depășește posibilitățile sale de adaptare. În general acest eveniment neplăcut generează o sensibilizare excesivă a individului la emoțiile ulterioare. Atunci când trauma duce la stress post-traumatic, daunele pot implica schimbări fizice la nivelul creierului uman, schimbări de natură chimică, care afectează capacitatea persoanei de a face față în mod adecvat stresului și care, pe termen lung, generează efecte patogene durabile.

Trauma sau vătămarea fizică referă la o rană produsă de leziuni fizice bruște, ca de pildă o agresiune violentă sau un accident.

Simt nevoia sa scriu despre asta. Asa cum o faceam atunci cand abia se nascuse blogul asta din dorinta de a vindeca ranile lasate de sarcina si nastere, ranile din sufletul de mama speriata ca nu va reusit sa aduca nici acest copil pe lume. Atunci scrisul a ajutat mult. Dupa ce am scris povestile le-am citit si recitit pana si-au pierdut sensul, pana cand au devenit ale altcuiva. Nu mai pareau povestile mele. Erau intamplari si lucruri care nu mai aduceau suferinta, erau impartasite, erau iertate, vindicate. De o luna stau in aceasta lume a traumei nevindecate. A traumei cu rani adanci, a fricii si a slabiciunii. Este frica de a nu mai fi aici, de a nu mai putea sa o cresc, de a muri. Iar asta pentru ca leziunile de care sufera coloana mea trebuie corectate chirurgical iar eu nu sunt pregatita, deloc. Nu sunt pregatita pentru interventie, pentru riscurile asociate, pentru lunile de recuperare. Dar mai ales nu sunt pregatita pentru anestezie. Nu sunt “pregatita” sa mor iar.

Pe 25 decembrie 2003 eram internata de urgenta pentru operatia de apendicita. Era dimineata de Craciun si toata lumea avea chef de plecat acasa si de petrecut, nu de urgente. Medicul pe mana caruia am picat isi mai sarbatorea si ziua de nastere- Cristian P.- si era mai vesel si mai pus pe glume decat toti. Nu m-a operat in ziua respectiva pentru ca intra in contradictie cu principiile lui, nu opera de sarbatori. Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca faceam peritonita. N-am facut. M-au internat, dat antibiotic si pregatit pentru a doua zi. Pe 26 decembrie la ora 8 intram in sala de operatii. Tata nu a venit de acasa pentru ca nu rezista emotional. Mama a ramas pe hol la usa salii de operatii. Aveam un trening rosu plusat- il cumparase mama in graba din piata, nu aveam pijamale iar in spital era foarte frig. In sala si mai frig. Frig de tot. M-am dezbracat si dardaiam de frig. Plicurile cu bani pe care le pregatisem au ramas in treningul rosu. M-am suit pe masa. Mi s-a spus perfuzia in bratul imobilizat pe o atela si masca pe figura. Am numarat descrescator. Zece, noua, opt, sapte… Am adormit. Intuneric. M-a trezit o durere violenta, ascutia, in abdomen. Ceva ma durea extrem de rau, nu stiam ce se intampla, simteam ca ceva se misca prin mine, trage de mine, ma sfasie. Era totul intuneric si durere. “Da’ nu se mai termina? Am lasat sarmalele nefacute acasa!”. O voce fix in urechea mea. Alte voci raspundeau. Pregatiri pentru Sarbatori. Mirosea puternic a fum de tigara. Urasc mirosul asta. Durerea era si mai puternica. Cineva umba prin mine. Medicul!  Operatia! Eram treaza! Am incercat sa ma misc, sa vorbesc. Simteam tubul pe gat si mainile cum umbla si trag de intestinele mele. Nu puteam sa ma misc! Nici macar un deget. Nu puteam sa vorbesc! Nu puteam sa le spun ca sunt treaza! Eram acolo pe masa, deschisa, ei operau, iar eu eram treaza! S-a instalat panica. Apoi groaza. Durerea era mai mult decat puteam suporta. Incercam sa tip, sa deschid ochii. NU puteam! Atuci am simtit o durere surda in piept, am simtit cum toracele coboara si nu mai urca, cum raman fara aer. Nu mai puteam sa respir. Ma sufocam. Nu mai intra aer. Medicul a observant, a alarmat anestezistul. I-am simtit agitandu-se. O durere ascutita in brat. Apoi liniste. Intuneric. Nimic. Numai intuneric.

M-a trezit dupa un timp aceeasi durere atroce in abdomen. Si mirosul de tutun. O voce noua. Mult mai sobri, nu mai glumea nimeni, fara pregatiri de sarbatori. Coseau. Simteam acul, tragea de piele. Au terminat. Au scos tubul  pentru oxigen. Aspirat saliva. Mi-au dat palme usoare pentru a ma trezi. Am putut sa deschid putin ochii. Le-am spus ca sunt treaza demult. Ca am simtit tot. Mi-au zis ca am visat. Le-am spus ce au vorbit.. S-a facut liniste. Un brancardier masiv m-a mutat de pe masa. Am zarit pe jos o movilita de mucuri de tigara. M-au scos pe hol. Acolo ma astepta mama. Era livida. Impietrita. O expresie de groaza. M-a atins pe fata cu ezitare. Mai mult sa vada daca sunt rece sau nu. Cineva ii adusese plicurile cui bani din buzunarul meu si i-a spus ca sunt complicatii. Mama a crezut ca am murit. Abia dupa nasterea Matildei cand asistenta nebuna mi-a dat de inteles ca mi-a murit copil am realizat ce a putut sa simta mama atunci. I-am zambit. Sau cred ca am facut-o. Iar intuneric. M-am trezit in salon coplesita de o stare de voma cum nu mai simtisem. Au urmat 12 ore de voma. De agonie si lupta cu starea de sfarsire. Durere, rau, greata. Incercam sa vorbesc. Mai tarziu am aflat ca nu se intelgea nimic din ce spuneam. Abia a doua zi efectul toxic al anesteziei a disparut si am putut vorbi si intelege ce se intamplase.

Se intamplasera cinci ore de interventie. Medicul rezident Cristian P. nu gasise apendicul. Nu a reusit sa-l izoleze, sa-l extraga. Largise incizia tot incercand sa ajunga la apendicul situat central, nu in partea dreapta. Lucru pe care nu-l anticipase chiar daca durerea acuzata la internare nu era in pozitia clasica, chiar daca aveau ecografii abdominale. Nu se vazuse sau nu vazuse el. A inceput o interventie pe care nu a putut sa o finalizeze. Au sunat profesorul. Acesta era acasa. Iarna, zapada. Nu stiu cat a durat pana a ajuns si cat a durat pana a reparat stricaciunile. Incizia mea are 12 cm, ajunge pana la nivelul ombilicului. Am vazut cezariene mai mici. Nu stiu ce a deranjat in timpul interventiei dar durerile au persistat pentru luni de zile. Musculatura nu si-a mai revenit niciodata in acea zona, nici inervarea tegumentelor. A doua zi m-a vizitat profesorul, mi-a zis ca le-am tras o sperietura, ca am avut un apendic performant. Ceva s-a intamplat. O anestezie facuta prost. O chimie mai speciala a corpului meu care m-a facut sa ma trezesc in timpul operatiei. Operatia mea nu figureaza in inregistrarile spitalului, in ceea ce-i priveste nu am fost niciodata acolo. Nu am cum sa aflu ce s-a intamplat. Dar stiu ca in ziua aia a fost intuneric si am avut noroc ca m-am intors si ca sunt aici. Insa trauma acelui eveniment a ramas cu mine. Durerea sfasietoare atunci cand medicul cotrobaia prin mine. Groaza. Moartea. Toate astea ma fac sa paralizez si sa nu mai pot gandi. Stiu ca trebuie sa ma operez, stiu ca este singura solutie. Dar nu pot. Nu pot depasi blocajul pe care trauma acelei interventii l-a produs. Iar acum, mai mult ca niciodata, acum ca sunt unicul ei parinte nu pot sa trec iar prin intuneric. Daca raman acolo…

Sunt fix doi ani de cand traiesc in dureri permanente. Acum doi ani pe 14 februarie mi s-au deplasat vertebrele si a fost prima data cand nu mi-am mai simtit picioarele. Apoi s-a instalat durerea. De atunci, cu diverse variatii, ma doare in fiecare clipa. Iar din cand in cand vin crizele care ma darama. Crizele in care durerea nu ma lasa sa respir iar picioarele mele nu pot merge. In ultimele sase luni au fost doua majore. La ultima, cea care m-a facut sa-mi petrec ziua de 1 ianuarie la urgente, am descoperit ca am trei hernii noi. Toracale. Toate comprima maduva. Iar manifestarile sunt mai ingrijoratoare decat durerea. Cu durerea am invatat sa traiesc. Aveam vreo sapte ani cand s-au instalat migrenele. Iar de atunci nu stiu cum este sa traiesti o viata fara dureri. Migrenele cu aura de care am suferit in toata copilaria si adolescenta. Din fericire acum sunt tot mai rare, ultima a fost acum doi ani. Sunt migrene in timpul carora nu mai vezi, cu un ochi sau cu ambii. Au fost perioade cand aveam cateva episoade pe saptamana. Durerile de cap erau coplesitoare. Eram doar un copil. Apoi au inceput durerile de solduri cand imi mutam picioarele cu mana ca sa ma dau jos din pat. Practicam judo-ul iar tot efortul ala imi afecta soldurile- m-am nascut cu displazie corectata din fericire fara interventii chirurgicale. Apoi durerile de spate, prima data am intepenit de “mijloc” cand aveam zece ani. M-am aplecat sa ma incalt si asa am ramas. Apoi dintii. Apoi problemele de piele. Apoi durerile menstruale infernale, am descoperit cand am nascut ca au fost un bun antrenament, travaliul neajungand la aceeasi intensitate. Ulcerul. Crizele de bila. Apoi tratamentele cu laser pentru piele. Cazatura pe scari. Apoi tot chinul din sarcina cu blocajul de sciatica, criza care m-a trecut prin tortura curata. Doua luni de dureri sfasietoare care nu ma lasau sa stau sau sa dorm. Nasterea. Alaptarea si ranile. Deplasarea vertebrelor. Herniile. Aproape 30 de ani de chin. Ani de zile in care nu cred ca pot sa adun cinci zile in care sa nu ma fi durut ceva.

Nu cred ca sunt un om cu un prag ridicat la duere. Cred ca pur si simplu sunt un om foarte rezistent. Simt durerea pana la lesin. Dar pot sa strang din dinti. Insa atata durere pentru atat de mult timp te slabeste. Ori intensitatea ei creste. Cert este ca in timpul crizei de ulcer de acum o saptamana am cedat. Ma durea stomacul atat de rau incat am inceput sa plang. Apoi s-a facut intuneric si nu mi-am mai simtit corpul. Probabil ca lesinam. Spaima ca as putea lesina in fata Matildei si  ca as traumatiza copilul si asa speriat m-a facut sa imi revin cat sa pot da un telefon sa vina cineva la noi. Bietul copil dansa si canta, facea lucrurile care de obicei ma fac sa zambesc si vazand ca nu-mi revin se invartea prin casa vorbind singura si intrebandu-se ce sa mai faca pentru ca eu sa am “o fata fericita”. Cred ca tot chinul din anii astia s-a acumulat si nu-i mai fac fata. Sau faptul ca pe langa suferinta mea, acum, o mai simt si pe a ei. Durerile ei. Supararile ei. Bolile ei. Iar anul trecut le-a avut din plin pe toate. Boli fizice. Chin sufletesc. Suferinta ei a fost cireasa in varful acestui tort de chin iar eu ma simt din ce in ce mai putin dispusa sa-i fac fata.

Acum cateva saptamani ma intreba o prietena daca toata suferinta fizica si psihica prin care am trecut in ultimul timp m-a facut mai rezistenta sau daca m-a facut sa apreciez mai mult soarele de pe cer. Citise un articol, ceva,  despre trauma si incerca sa ma incurajeze (?!). Cica ar trebui sa ne faca mai fericiti sau mai predispusi in a identifica/atinge fericirea. S-a intamplat sa ma intrebe fix cand Matilda incepuse sa verse si tot episodul de acum un an cu rotavirusul a dat navala si a pus stapanire pe mine. Saptamana in spital cand copilul meu nu stia cine sunt si cand zacea incapabil sa se trezeasca sau sa deschida ochii, saptamana de chin in care nu am stiut daca o sa mai am un copil intreg sau nu. Cand a inceput sa verse iar, din senin, m-am intors in acele clipe de groaza si am simtit ca ma prabusesc in mine pentru ca pur si simplu n-as mai rezista sa trecem iar prin asta. Deci, intrebarea s-a nimerit intr-o zi in care trauma suferita acum un an renascuse cu violenta si nu ma simteam cu nimic mai puternica si cu nimic mai dispusa sa apreciez “frumosul” in viata. Cum, de altfel, nicio suferinta de a Matildei nu m-a facut cu nimic mai puternica sau mai recunoscatoare in momentele de dupa. Da, am fost usurata ca am scapat cu bine, dar am ramas cu teama si cu groaza ca raul ei s-ar putea repeta. Deci… cam nu.

20140227_121906

Boala Matildei de acum un an a fost o trauma din care nu am avut timp sa imi revin. Dupa ce a trecut criza ei a venit peste noi viata si n-am mai avut timp sa analiezez ce am simtit atunci si cum as putea depasi asta. Zilele din spital in care ea deschidea ochii doar pentru a privi cu groaza catre mine nestiind cine sunt si plangand dupa mama ei. Zilele cu 40 temperatura care nu ceda cu nimic. Frica pana in fundul sufletului ca nu se va recupera. Suferinta ei pe care nu o puteam alina. Suferinta care-mi aducea in amintire chinul prin care a trecut dupa nastere.  Toate clipele din sarcina cand nu stiam daca va fi bine sau nu. Si tot asa toate momentele in care m-am rugat sa stea cu mine. Toate astea sunt adunate undeva si nu fac din mine un om mai puternic. Nici mai rezistent. Sunt la fel de eficienta, intru in alerta la fel de repede, reactionez corect, am grija de ea. Dar simt ca fiecare episode aduce in plus mai multa teama si contruieste acolo un turn de suferinta si de durere care ma face sa vreau sa fug. Insa nu poti sa fugi de langa copilul in suferinta, stai si strangi din dinti, ignori impulsul, stai treaz zile la rand si veghezi. Copilul isi revine, dar pe psihicul de parinte trauma si-a mai scris un episod.

Trauma este ca un blugare de zapada care se tot duce la vale si se autoalimenteaza. Inveti sa traiesti cu ea. Ii pui si un morcov in loc de nas si o oala pe cap si nu-i mai spui trauma, ii spoi om de zapada. Mi-am petrecut ultimele luni tot incercand sa fac omul asta de zapada zambitor. Sa transform aceste experiente grele si fara sens in ceva pozitiv. In ceva care sa-mi dea putere. Sau macar in ceva care sa nu-mi mai atarne ca un bolovan de gat. Inca nu-mi iese. Inca trag de mine si inca incerc sa obtin timpul pentru intelegere si vindecare. Timpul pentru facut pace cu tot chinul asta. Insa de fiecare data cand imi fac curajul sa parcurg mental ce va urma, frica ma sufoca. Frica de a nu mai iesi mobila din acea interventie. Frica de a o lasa pe Matilda singura. Frica de ce se intampla cu un copil orfan. Frica de intunericul ala in care nu se vedea nimic. Nimic. Intre timp muncim, functionam, ne facem datoria, pastram aparente, luptam, traim.

Chiar nu-mi amintesc ultima zi cand nu m-a durut ceva…

Chiar daca fix din acea perioada viata mea este in suspensie si astept sa vad daca o sa cada securea sau nu, nu pot sa las vizita noastra la “maretul” Hotel Stavilar neconsemnata in analele blogului. Mai ales ca a fost o comedie neagra de la cap la coada. Sederea noastra a avut loc in decembrie 2014- deci daca cititi articolul acesta peste 5 ani, posibil ca lucrurile sa stea altfel. Insa la cat de “intepenit” in timp este hotelul, tare ma indoiesc.

Matilda mea este o calatoare! Pe cat sunt eu de “casnica”- adica imi place in culcusul meu si as pleca de acasa mai mult nu- pe atat e ea de dornica de deplasari. Si cum n-am facut copil ca sa-mi semene si ca sa execute numai ce-mi place mie, ii respect temperamentul si ne deplasam cat putem de mult. Asa ca nici nu luase bine vacanta si in fiecare seara ma intreba: “Maine, cand ne trezim, undem mergem?”. O zi, doua, trei. Eu eram racita moarta de pe 19 decembrie cu tuse si muci de o performanta rar intalnita, cu aerosoli si antibiotic, chef de iesit zero, chef de tarat sub o piatra pana cand trec Sarbatorile maxim. Abia ce fusesem in excursie la Sinaia cu Trenul lui Mos Craciun (multumim Alinuk si C.F.R. pentru invitatie, a fost o experienta unica), mi se cam dusese energia calatoare pentru luna in curs. Dar a trecut si Craciunul si copilul tot pus pe plecat in deplasare. Asa ca duminica, 28 decembrie, cedez si-i zic hai la munte, poate vedem si zapada. Unde vrei sa mergem? Evident: Sinaia. Ii place acolo, pentru mine e comod cu trenul, cazare mereu disponibila, ai unde sa te plimbi, unde sa mananci, e un oras unde ma descurc usor singura cu ea. Intru pe booking.com si  caut cazare, ma tin bine sa nu lesin cand vad preturile, caut alte combinatii de date- mi-as fi dorit sa stam pana pe 31- mai nimic liber si decent la pret. Cand, imi “sare” in ochi Hotel Stavilar. Mai aveau o camera dubla (si superioara, ironia face) libera, pretul tolerabil, aproape de Peles (locul preferat al Matildei), aproape de parc (celalalt loc preferat), restaurant aproape. Bun! Rezerv! Maine de dimineata plecam! Fericire, chiote, imbratisari, te iubesc, mami!

20141228_212401

n-a mai iesit din salopeta toata seara

Eh, si ne trezim noi pe 29 dimineata ca sa vedem pe geam totul aaalb! Da’ alb, nu asa! Si un vaaaant! Venise iarna! Culmea! Cand ne hotarasem sa plecam din Bucurestiul uscat, a venit iarna si la noi. Deschid televizorul sa prind o stire, ceva, sa vedem daca mai e de mers sau nu spre munte. Dau pe Antena3, crainica mai ca facea atac de panica de precipitata ce era, Iadul alb, infernal, vine Apocalipsa! Ma suna si ai mei disperati (probabil se uitau pe acelasi canal) ca unde plec eu cu fi-mea pe nenorocirea asta?! Ma uit iar pe geam, mna, zapada. Si vant. Dar e iarna, ce om vrea?! Matilda deja panicata ca nu mai plecam. Sun niste prieteni care erau la munte, oamenii calmi, deja pe partie, imi spun ca ninge si e frumos. Schimb canalul de stiri, tot iarna, tot zapada, dar parca ceva mai mica, iar problemele serioase in alta zona decat cea care ne interesa pe noi. Zic hai ca nu-i dracu asa de negru  alb, imbracarea si hai la tren ca e deja 10. Bucurestiul cu asfalt la negru, se lucrase toata noaptea, ajuns la gara in timp foarte bun, soferul de taxi dragut si amabil ne-a sarit parleazul de la marginea trotuarului. Luat bilete, trenul venit fara intarziere, cald, frumos. Locuri la geam, parteneri de calatoarie tineri si simpatici.  Toate bune!

10896854_801867153207698_6021062281531724116_n

Si ajungem la Sinaia! Alb si frumos! Iarna din aia linistita cu soare si fara vant. O splendoare! Trag aer in piept ca sa pind curaj si sa car bagajele si copilul prin pasajul subteran- care evident ca aluneca de nu te vezi- si traversam la taxi. Taximetristul un nene dragut cum se intampla mereu- in toate deplasarile noastre la Sinaia am intalnit numai taximetristi foarte amabili- ne duce la hotel. Ei, si aici incepe distractia! Matilda evident ca vrea sa se bucure de zapada si fuge sa se tavaleasca unde era nametele mai mare. O las, ca doar de asta am venit, si stau in fata hotelului pana cand m-a luat cu dardaiala. Nimeni prin zona, pustiu. Se face si fi-mea ca un urs polar si decide ca e timpul sa intram. Mormaie ceva despre faptul ca nu e “casa noastra” de data trecuta. Ultima data am stat la Hotel Silvia Apartments, i-a placut foarte mult acolo ca era ca acasa. Si mie mi-a placut si cred ca afost petru prima data cand am putut sa dorm bustean din prima noapte intr-o deplasare. Am fi mers si acum acolo daca mai aveau locuri. Deci nu era “casa noastra”, dar hotelul arata foarte pe gustul meu (pe afara), apropierea raului, muntele, peisajul, ar avea cam tot ce-i trebuie pentru a fi un hotel bun. Asta pana cand intri!

13639383

Intram in hotel si… nimeni. Nimeni la Receptie, nimeni la birouri, nimeni in restaurant. Holul si receptia oricum sunt mici si inghesuite de nu au loc doi oameni imbracati de iarna sa treaca fara sa se pipaie bine. Dezbrac copilul si plecam in cautarea uni suflet de om. Intr-un final apare o tanti de la bucatarie cu o atitudine de “ati venit si voi ca sa ne deranjati?”.  Imi vine sa-i multumesc pentru ospitalitate, dar aveam totusi nevoie de cheia de la camera. Ne spune ca o sa vina cineva. Cand? O sa vina! Apare si un nene plictisit: “Aveti rezervare la noi?!”. Cu o mirare de mai sa-mi stea inima, na sa vezi ca n-a operat booking-ul rezervarea si nu avem unde sa stam. Ii spun cum ma cheama, pleaca la birouri, revine cu o foaie printata, imi zaresc numele pe ea, Hai ca-i bine. Ne spune triumfal ca avem ultima camera dubla, ca e la etajul doi si ca e cea mai frumoasa. Hait, ce de noroc pe capul nostru! Hotelul nu are lift, doua etaje nu sunt multe, dar hodoroaga de mine ar prefera sa nu mai care chestii pe scari. Plus ca scara-i din lemn, ai senzatia ca acum o sa cada, are balustrada foarte joasa si spatiu central (unde ar avea loc un lift) numai bun sa te ia raul de inaltime. Ne conduce domnul foarte mandru si ne prezinta camera. Zic si eu multumesc si in urma lui insfac repede cuvertura de pe pat ca sa nu se aseze copilul pe toate petele- unele chiar foarte fresh- de pe ea. Camera mititica- fiind la mansarda iti da senzatia ca este si mai mica. Mobilierul foarte vechi,  se vrea clasico-vitage-ceva, cu iz de Peles, dar slab intretinut, vechi si mirositor. In camera nu pare sa se fi facut curat recent. Chiar miroase a tutun. Cineva clar a fumat de zor in camera de nefumatori.  Caloriferele inchise, nu cumva sa fie cald cand vine omul cu turturi de afara. Profit si eu si deschid toate geamurile. Privelistea este intr-adevar una superba, noroc cu natura asta ca ne mai scoate. Camera este pe colt, cu vedere spre Aleea Pelesului si spre Stavilar, totul acoperit de zapada, chiar ti se taie respiratia de atata frumos. Baia curata, dar fara sa poarte sigilii de dezinfectat pe obiectele sanitare- nici nu par sa fie-, si proaspat renovata. Finisajele bune, gresia de calitate, dusul mare, dar intr-un contrast bizar cu mobilierul din camera. Am apreciat tamplaria care respecta aspectul initial al hotelului dar fiind totusi de tip termopan. Macar atata treaba sa faca si urbanismul orasului!

scara scara2 21523335 21523334 1363875421523322

fotografiile le apartin, deci prezinta fata frumoasa :)

Se facuse ora pranzului, zic hai sa scot repede hainele din genti, sa echipez copilul de zapada si sa coboram in centru, are ea un local unde ii plac mult pastele si numai asta cere cand mergem la Sinaia. Langa hotel este si un restaurant- Izvorul Rece- am zis ca-l lasam pentru seara. Restaurantul hotelului nu-mi inspira deloc incredere cu mirosul coplesitor de cantina combinat cu cel de tutun si mai ales cu atitudinea de “gazda” deranjata a doamnelor de acolo. Si deschid eu usile subredului dulap din camera hotelului de 3 stele si cu 50 de euro pe noapte siii surpriza! In fata ochilor o pereche de papuci de “unica folosinta”. Ati zice ooo, ce bun, utili! Ar fi fost utili daca nu ar fi fost si utilizati pana la orice epuizare “morala”. Frumos asezati in dulap- sub halatul de baie- papuceeeiii de un jeg incredibil. Nu stiu cat au fost purtati si de catre cine ca sa ajunga in asa hal de jeg si mai ales cum de au mai fost lasati acolo. Adica cineva se astepta ca eu (sau alt client) sa mai folosesc aia?! Stau doua secunde, respir, ma uit in restul dulapului, murdar si mirositor- decid sa nu mai pun hainele in el, scot numai umerasele pentru a le folosi agatate in cuier. Si ma gandesc. Ok, am de ales intre a ma enerva sau intre a inchide usa si a ignora situatia. La ce neplaceri turistice am mai patit in ultimii ani si mai ales de la cine nu ma asteptam deloc, am devenit imuna la nesimtirea din turismul romanesc. Bani multi, cheltuieli minime, obraznicie cat cuprinde. Le fac o poza ca sa ma distrez cu prietenii ulterior si aleg sa inchid usa si sa-mi vad de concediul cu maimutica fericita. Da, stiu, daca toleram si nu facem scandal, da, dar eu pur si simplu sunt prea obosita pentru a mai educa prestatorii de servicii turistice. La iesirea din hotel la fel de pustiu, nimeni la receptie, restaurnatul gol. De altfel, ni s-a dat si cheia de la usa principala in caz ca ne intoarcem dupa ora 22 pentru ca hotelul se incuie si nu mai exista nimeni din personal pe acolo. Si asa vroia fi-mea sa fie “ca acasa”.

1016482_802010176526729_633522075526097073_n

Petrecem frumoasa zi in parc, zapada nu este inca buna pentru om de zapada, tragem o bulgareala, Matilda este foarte fericita. Facem si niste cumparaturi pentru ca cizmele ei nu erau cele mai potrivite pt atata zapada, asa ca-mi las toti banii de la Mos Craciunul meu la Killtec pe ghete si manusi pentru ea. Facem si traditionala oprire la Mega si ne intoarcem acasa, pardon, la hotel. Decidem sa stam putin sa ne revenim si sa mergem la cina. Apoi Matildei nu-I mai este foame, vrea sa se uite la Disney Junior, eu functionez foarte bine si pe doua mere, deci ramanem in camera. O plantez pe Matilda pe pat- pentru ca dusumeaua scartie si dumaie sub pasii ei de zici ca e un elefant nu un copil de 17 kile jumate- si zic sa profit de moment si sa ma spal pe cap. Proasta idee cand hotelul are propria centrala si intre timp s-au intors toti turistii si probabil ca sunt toti la dus. Pentru ca rece inseamna foarte rece si cald inseamna fooooarte cald, deci o adevarata aventura sa reglezi apa ca sa nu iesi congelat sau oparit. Nici nu termin bine si ma trezesc cu fi-mea peste mine ca ei ii e foame. Normal. Cum altfel? Ca doar absurdul a devenit numele nostru de familie. Poftim, ii e foame, stai sa ma usuc. Si imi dau seama ca nu am luat si feonul de acasa, am zis ca are hotelul. Ma uit in baie, nu-i. Na, sa vezi ca n-am cu ce usca claia. Ma mai uit o data in baie, poate l-am ratat. Nu-l ratasem. Hai ca poate totusi au unul portabil ca am mai intalnit si varianta asta. Si ma duc punct ochit punct lovit la comoda de sub cuier, poate e acolo. Acolo si era. Daaar, nu era singurel, era insotit de una bucata tricou barbatesc purtat dar frumos impachetat, un sapun si ala folosit si din a carui folosire am dedus ca stapanul e brunet, un gel de dus si niste servetele umede de la Tarom. Hait, bai sa vezi ca avem un coleg de camera! Clar si papucii sunt ai lui. Distractie mare pe FB cum sa vezi ca ma trezesc acum cu aviatorul-fat-frumos in camera. Discutiile foarte nostime, situatia insa nu. Incep sa ma uit si prin celelalte sertate, in sifonier. Acolo o lenjerie de pat de uz casnic, ca sa-i spun asa, nu de tipul celor de hotel. Trag o perna, mirosea a parfum barbatesc, deci clar cineva o folosea. Senzatia de Alba ca Zapada aterizata in casa piticilor era deja ciudata. Decid totusi sa vorbesc cu cineva din personal, poate chiar mai apare un chirias si n-ar fi prea dragut.

10408558_802148759846204_7817612118991123762_n

Dupa o lunga negociere cu fi-mea care vrea in rochita la masa- de cand i-a zis o fetita la fosta gradinita ca ea nu are rochite, nu mai iese din rochite- ii pun rochita peste salopeta si coboram. Evident, da, ati ghicit: pustiu! Nimeni. Nimeni la receptie, nimeni la restaurant. Imi iau o apa si ne invartim pe acolo pana cand iese o tanti de la bucatarie. Matilda isi aminteste ca-i e foame si vrea paste. Incerc sa o conving sa mergem la celalalt restaurant, nu vrea. Stam aici si ne imputim cu “parfumul” de prajeala sinistra. Nu stiu de unde mirosea asa atata timp cat eram singurele din restaurant, cred ca asta e parfumul depus in cei jdeani de functionare. Ii aduc niste spaghete soioase cu o tona de cascaval deasupra, curgea uleiul din cascavalul ala topit afara din farfrurie, evident ca nu se atinge de ele. Incerc sa le mananc eu pentru ca am asa un pitic pe creier sa aruncam mancarea si banii pe ea. Nu erau comestibile. Ceva de o gretosenie rara. Ne luam apele si dam sa plecam. Cand, apare ca un floricel nenea de la receptie. Hai, buna seara, stiti, cred ca am un coleg de camera! Face niste ochi cat cepele la mine, adica cum? Pai, cred ca mi-ati dat o camera care nu era inca eliberata sau cineva si-a lasat acolo hainutele pentru o vizita ulterioara. Stia fi-mea ce stia cand tot o tinea cu sa fie ca acasa. Ii arat fotografiile. Il vad ca se face rosu, scuze sau ceva nimic, dispare in bucatarie. Ia o cucoana de acolo cu el si se duc in camera- asta am inteles dupa- nu ca s-ar fi sinchisit totusi sa ma intrebe daca sunt de accord ca ei sa urce in camera pe care noi o foloseam acum. Se intorc in cateva minute, el la fel de rosu, ea cu o privire ucigatoare de parca o inselase cu mine amantul aviator. Nu-si cere nimeni scuze pentru incident, mi se spune ca de fapt acea camera nu se inchiriaza de obicei, ca este camera patronului si ca dansul isi lasa acolo anumite obiecte. Ce zisasi? Pai cum adica? Adica mi-ati facut de fap o favoare si mai si comentez ca i-am gasit papucii imputiti in dulap? Cam asa ceva! Pam-pam!

A doua zi dimineata dupa micul dejun s-a intamplat accidentul cu spatele care ma tine de atunci in pat. Nu in patul domnului patron, ci in cel de acasa. Dupa ce ne-am intors cu taxiul in Bucuresti. Cu toate ca poate era mai amuzant acolo :)). Iar apropo de micul-dejun care este 5 euro de persoana- nu l-as mai fi mancat in ziua urmatoare, in sensul ca o incercare a fost suficienta- daca vi se intampla sa fiti cazati aici, nu luati cu mic dejun, mergeti la restaurantul de langa. Mai rau decat aici nu poate sa fie. Plus ca la eliberarea camerei am mai stat 15 minute si sa ne calculeze cat a costat minunatia pentru ca nu avea pretul de omleta simpla sau ceva asa si nu stia sa-l faca. Iar cand esti in dureri de iti vine sa lesini numai chef de stat dupa tanti de la bucatarie nu mai ai. Deci am plecat inainte de “termen”, cu mine hodoroaga si cu fi-mea cu gandul la omul ei de zapada. Cu gandul a si ramas saraca pentru ca eu de atunci sunt in arest la domiciliu asteptand verdictul- a taia sau a nu taia-. Iar Matilda povesteste tuturor cum a facut mami “paaar” si ca cine a mai pomenit mamici sa faca “paaar”. Mna, adevarul e, cine a mai pomenit? Ah, si pe la Ploiesti am observat ca in manuta Matilda tinea cu strasnicie cheile de la camera, copilul asta chiar vrea o casa la munte!

Concluziile despre cazarea la Hotel Stavilar se trageti si singuri. Insa e un hotel ieftin- acum era mai mult pt ca erau sarbatorile- altfel este cam 100 de lei pe noapte camera dubla. Poate sunt eu exagerata, insa si la banii astia mi-as dori o camera curata, cu lenjerie curata si care sa acopere tot patul, cu o saltea care sa nu fie patata de toate fluidele corpului uman (a noastra avea o mare pata de sange fix unde nu ajungea cearceaful mult prea mic pentru in pat dublu, in rest nu am mai avut curaj sa ma uit) si, daca nu cer prea mult, o camera libera! Pacat de locatie si de potential!  In aproape aceiasi bani si cu o pozitionare similara, Hotel Silvia Apart ofera studio foarte frumos, dotat cu chicineta, zona de zi si dormitor (cu cea mai buna saltea si lenjerie pe care le-am intalnit pana acum, nici la 5 stele nu am dormit asa de bine) si cu mic dejun inclus.

P.S. Si nu numai ca WiFi-ul lor “gratuit” nu functioneaza, dar nu ai strop de semnal nici pentru stik si aproape nici pentru telefon, asta in cazul in care va bate gandul sa platiti niste facturi urgente sau ceva :).

Hei, dragii mei, multumesc in numele www.babyneeeds.ro pentru interesul aratat produsului prezentat in articolul anterior- EcoEgg- si multumesc pentru participarea in cadrul concursului.

Pentru ca au venit multe intrebari in legatura cu produsele de curatenie pe care le folosim noi acum, o sa revin cu un articol dedicat, sper sa va fie util!

La concursul EcoEgg s-au inscris 33 de doritori (ordinea participarii este cea a inscrierii si a fost consemnata printr-un comentariu ca raspuns fiecarui comentariu trimis de voi), iar random.org a hotarat caaaaaaaaaaa numarul 10 este castigatorul! Felicitari, Alina! Cred ca Io o sa fie foarte incantata de oul pentru spalat! Te astept cu un mesaj cu adresa completa si numarul de telefon pentru expediere. Multumim!

20150111_105754

P.S. Pentru ca am avut neplacuta surpriza de a vedea ca aceeasi persoana a participat cu un numar exagerat de solicitari in cadrul acestui concurs- nu este prima data cand o face-, IP-ul si respectivele adrese de e-mail nu mai pot posta comentarii pe acest Blog fiind blocate. Imi pare rau ca a trebuit sa iau aceasta masura.