Ajungi la un punct in viata in care incepi sa te observi. Iti faci timp pentru tine. Te detasezi si incepi sa pui in cutiute ceea ce simti, ceea ce faci, ceea ce vrei. Si mai ales ceea ce nu vrei. Si de ce vrei sau nu vrei lucrurile astea. De ce le simti sau nu. Pentru ca vrei sa te cunosti cu adevarat si sa te intelegi. Asta daca esti norocos si ajungi sa crezi ca totusi meriti si altceva decat ai primit pana acum si vrei sa intelegi de ce ai lasat sa treaca spre tine numai surogate. Daca esti si mai norocos o sa ti se intample sa auzi intr-o zi un “Te iubesc!” atat de sincer si de curat incat nu o sa poti sa stai si sa nu-l primesti ridicand barierele. Si tocmai impulsul tau de a-l respinge pentru ca nu-l “meriti” te va trezi si va ridica ceata. Pentru ca acele cuvinte au iesit din gura copilului tau, ti-a zis ca te iubeste, si ti-e absolut imposibil sa nu-l crezi si sa-l respingi asa cum ai facut cu toti oamenii din viata ta. Nu-l poti alunga, dar vocea aceea de acolo, din fundul capului, tot iti spune “ba nu, nu meriti iubirea asta”, “nu esti destul de bun pentru ea”, “trebuie sa faci mai mult”. Insa nimic nu mai are logica, ce sa faci mai mult? De fapt, nu e nevoie sa faci ceva, esti parintele lui, te iubeste. Simplu! Fara polite, datorii, rasturnat lumea, dat toti banii, facut pres, inghitit mii de rahaturi, inchis ochii, culpabilizat, fara nimic din toate lucrurile astea pe care le faceai pentru a merita sa primesti dragoste. Existi si asta este sufficient pentru iubirea lui. Si ti-a aratat asta inca din prima zi, de cand a deschis ochii asupra ta si te-a coplesti cu inocenta lui. A crescut si te-a iubit cu fiecare clipa mai mult. Dar cu iubirea tacuta esti cumva obisnuit, crampeie din asta ai mai primit. Insa cu cea vorbita, nu. Acum copilul e mare, e si el un om la randul lui. Gandeste, discerne, alege si, uita ca, tot te iubeste. Iar acum o si spune, simplu si curat, si nu asteapta nimic de la tine. Iar toata lumea ta de om care n-a stiut sa primeasca iubirea se prabuseste in jurul tau.

Nu stii cum sa te lasi iubit. Pentru ca nu ai primit asta, nu te-a invatat nimeni. Ba mai mult, ai fost invatat ca pentru a fi iubit trebuie sa faci ceva. Ceva ce oricum nu este niciodata destul. Si tot faci si faci si cu cat cresti gasesti si alte metode de oferi din tine, si inima, si sex, si lucruri materiale, insa niciodata nu primesti inapoi ceea ce ai fi vrut si totul pentru ca de la inceput faceai ceva gresit. Ofereai dintr-un loc in care nimeni nu pusese niciodata nimic. Din locul in care atunci cand erai copil iti puneai numai tu. Si din care ofereai numai tu. Dar pentru ca n-ai primit iubire, alint, confort, confirmare, stima, respect- nimic din toate lucrurile astea care te fac sa fii cu plus in viata- ai ajuns sa nu mai pui nici tu pentru tine. Si ai ajuns sa crezi ca nici tu nu meriti sa te mai iubesti daca nu esti si mai mult. Un supraom care nu doarme, nu mananca, nu simte pana cand nu se ridica la standaredele alea imposibile. Pentru ca asa se intampla cu acesti copii neiubiti, ei isi stabilesc teluri si standarde imposibile, si o fac in mod constient pentru ca se pedepsesc pentru lipsa lor de perfectiune. Si cu timpul chiar cred ca nu merita sa fie iubiti si ajung acesti adulti care ofera cu disperare, dar nu mai deschid usa sa primeasca ceva inapoi. Pentru ca oricum nu merita, nu?

Copilul neiubit iubeste cu patima ca adult. Iubeste cu frica, iubeste prea mult. Da totul, da si in plus. Se ofera buluc, zgomotos, nebuneste. Pentru ca nu stie altfel. Isi doreste atat de mult “recompensa” lui incat devine obositor chiar si pentru el. Iubeste sufocant, posesiv, flatant si inspaimantator. Vrea sa compenseze orice, sa repare, sa intregeasca orice urma de slabiciune sau de nefericire din celalalt. Copilul neiubit face orice pentru a pastra langa el acesti subiecti ai afectiunii lui. Parteneri, prieteni, pe orcine. Oameni care nu-i merita devotamentul si poate nici nu si-l doresc. Face compromisuri, inchide ochii, se lasa prostit si manipulat la fel de constinet numai pentru a pastra si a nu pierde. Copilul neiubit iubeste cu suferinta.

Mi-a spus ca ma iubeste si ca sunt mamica ei buna si m-am auzit spunandu-i ca nu merit, ca nu sunt o mama destul de buna. Ea nu a inteles nimic din asta si mi-a repetat ca ma iubeste, apoi a fugit la joaca ei. Eu am ramas cutremurata de tristul meu adevar, nu ma puteam lasa iubita nici de acest copil inocent, copilul meu facut de mine si crescut cu toata dragostea. Cum nici pentru ea, pentru care am facut si imposibilul, tot nu credeam ca sunt destul de buna mama. Apoi, a venit el. Si mi-a spus ca ma iubeste. Am dat sa fug mancand pamantul. Mi-a fost bine in toti anii astia in care n-am mai iubit niciun “el”. In care n-am mai simtit teama si disperarea de a nu fi iar suficient de, destul de. Obosisem sa tot fiu si sa nu exist. Dar m-a tinut pe loc si m-a intrebat de ce mi-e frica. De ce nu-l cred. Si am dat voce trecutului din mintea mea care imi tot soptea de o viata “Cine crezi tu, Miruno, ca o sa te suporte pe tine asa?”, “Esti grasa, nu te vrea nimeni!”, “Trebuie sa faci compromisuri, altfel cine crezi tu ca accepta asa?”, “Ia vezi tu ce vrea asta de la tine daca iti spune ca te iubeste!”, “Trebuie sa taci daca vrei sa fie bine!”, “Tu esti mai buna, lasa tu de la tine!”, “Tu esti mai desteapta, taci tu!”. Dar de data asta am fost mai desteapta si nu am tacut. I-am spus toate temerile mele, toate gandurile, sursa neincrederii, sursa lui “nu merit sa ma iubesti pentru ca n-am facut nimic pentru tine”, “daca nu fac totul o sa-ti retragi iubirea fata de mine”. Un capitol intreg de “nebunie”. Iar el m-a ascultat. Ascultat real. Nici nu cred ca a avut nevoie sa ma inteleaga- este genul de om care nu are nevoie sa inteleaga ca sa creada ca ce spui este real pentru tine-. A ascultat, si la fel ca ea, mi-a spus ca nu are nevoie sa fac ceva, este suficient sa fiu cine sunt si atat. Pentru prima oara in viata eu eram “destul de” pentru cineva sau pentru prima data incepeam sa cred cand cineva imi spunea asta.

Copilului neiubit ii este greu sa creada in iubirea neconditionata a celorlalti. Ba cu timpul se inconjoara de oameni care sa-i confirme ca aceasta iubire nu exista. De oameni care de fapt dau sentimente la schimb pe alte nevoi proprii. De oameni la  fel de disfunctionali ca si ei, compatibili cu ei prin golurile de suflet. De oameni care au nevoie sa primeasca si sa nu dea nimic inapoi. Si in prietenii si in cuplu, mereu isi cauta parteneri care sa le refaca acest model familiar. Apoi prefera acest rau cunoscut decat un bine incert. Copilul neiubit se sperie si fuge sau devine indiferent in fata celor care i-ar putea oferi ceea ce nu a avut. Uneori respinge cu agresivitate oamenii care-i rascolesc durerea. Caci este dureros si trist sa vezi cum o viata nu te-ai lasat iubit. Cum cei care te-au facut si ar fi trebuit sa iti ofere “stocul” de iubire nu numai ca nu au facut asta, dar te-au facut sa nu te mai iubesti nici tu. Te-au facut sa crezi la un nivel atat de profund ca nu meriti nimic bun, ca nu meriti sentimente daca nu dai ceva palpabil la schimb. Ti-au instalat in minte acest program pe care l-au avut si ei, inconstient si fara rautate. Nu au stiut mai bine de atat. Nu au avut nici ei de unde sa dea.

FB_IMG_1443611215573

Este greu sa rupi tiparul. Este o lupta. Cu tine, cu ceilalti, cu timpul. Este greu sa vezi in cei care ti-au dat viata defectele lor. Sa vezi ca au gresit si ca te-au ranit profund. E greu sa-i ierti si sa-i intelegi. Eu greu sa te ierti pe tine pentru ca nu ai vrut sa vezi adevarul din fata ta. Este greu sa fii mai putin decat ai tins mereu sa fii, dar sa te iubesti. Este greu sa vezi ca scuzele tale pentru tot ce nu ti-a iesit in viata erau de fapt niste minciuni pe care ti le tot repetai. Si, cel mai greu, sa te lasi iubit. Sa nu te mai autosabotezi. Sa nu-ti mai pui piedici, sa fugi, sa respingi. Pasii sunt mici. Uneori adevarurile sunt cutremuratoare. Nu vrei sa le vezi si sa le accepti. Eu greu sa vezi suferinta copilului din tine. Sa-i vezi lacrimile si sa stii ca nu i le-a sters nimeni. Sa-l vezi cersind iubire si atentie si agatandu-se de oricine avea timp sa-i ofere o imbratisare. Este greu sa vezi tanara iubind oameni gresiti, oameni indisponibili afectiv, sa o vezi legand prietenii toxice si distructive. E greu sa o vezi inghitind mitocanii si nedreptati numai pentru a pastra aceste prietenii nedemne. E greu sa vezi femeia oferind si imposibilul numai ca el sa stea. E greu si sa o vad singura dupa ce si-a dat seama ca facea ceva gresit dar nestiind cum sa faca altfel. Mi-e greu sa ma vad cum mi-am irosit viata langa oamenii gresiti. Pentru ca au fost inutil de multi. Insa drumul acesta merita, este atat de bine sa traiesti liber de tine, sa poti sa spui ce vrei fara teama, sa ceri ceea ce meriti, sa stabilesti limite, sa inalturi ceea ce nu este bun. Si atat de bine sa crezi in iubirea celuilalt pentru tine. Uneori avem norocul sa ne vindecam si sa ne lasam vindecati.

 

Cu ceva timp in urma obisnuiam sa observ oamenii din jur. Sa le citesc trairile si sa incerc sa-i inteleg de ce simt cum simt. Adesea analiza asta imi aducea un fel de neintelegere frustranta mai ales in fata celora care pareau fericiti. Spun pareau pentru ca eu nu credeam in onestitatea fericirii lor afisate. Sigur undeva sub tot zenul asta trebuia sa fie de fap o mare tristete. Cum naiba sa fie fericit cu halul de viata pe care o duce? Cum sa fie fericit cand nu are x sau y lucru? Nu are familie. Nu are educatie, informatii, serviciu, casa, masa. Sau invers, normal ca e in beatitudine cand are si aia si ailalta si cand nu trebuie sa miste un deget pentru ele. Apoi am inceput sa mut observarea de pe ei pe mine. Ce nu este ok cu mine? Oare chimia mea pur si simplu nu-mi permite sa fiu fericita? Oare unii suntem capabili sa simtim asta si altii nu? Adica e o loterie de cum s-au asezat niste celule in noi? Oare cand s-a varsat oala de rahat peste omenire, in capul unora a cazut o tona si pentru altii n-a mai ramas nimic? O sa imi petrec toata viata carandu-mi rahatul in spate? De ce nu pot simti nici macar multumire pret de mai multe clipe? De ce nimic nu e destul, nimic nu e suficient de bine? Ce ma face sa nu simt fericirea? Dar oare vreau sa fiu fericita?

Sau vreau sa fiu asa cum ma simt mai comod sa fiu? Cu sentimentele si starile pe care le cunosc inca de copil, cu ele pentru ca ele imi ofera confortul lucrului cunoscut? Am crescut in neglijenta, mereu muncind pentru fiecare strop de atentie, mereu crezand ca trebuie sa fac mai mult, mereu acest mai mult nefiind suficient, mereu crezand ca depinde de mine sa fie bine. Si mereu crezand ca nu merit, ca nu sunt demna de mai bun, demna de iubire pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce fac. Am crescut asa si am continuat sa traiesc asa. Cu fiecare clipa convingandu-ma ca nu merit mai mult. Si nu am lasat sa primesc mai mult. Nu am lasat fericirea in viata mea pentru ca nu stiam cum sa o traiesc. Mi-a luat mult timp sa imi dau seama ca mi-e frica de ea. Ca nu o cunosc si ca fug atunci cand cea mai mica raza de lumina apare. Ca imi caut si imi atrag mereu situatii care sa nu ma scoata din lupta mea pentru a merita, dar ca niciodata nu mi-am dorit de fapt sa fiu asa. Sa fiu fericita. Nu ca nu puteam sa simt fericirea, dar nici nu imi doream asta. A fost trist si cutremutator sa-mi dau seama ca eu eram cea care nu ma lasa sa traiesc ceea ce meritam. Cu pasi mici si timizi am inceput sa ies din pestera mea. Sa incep sa vreau si sa invat cum. Sa-mi deschid mintea si catre alte cai de invatare.

Maine si poimaine- 22-23 septembrie- se intampla in Bucuresti acest workshop: “Managing Happiness and Resilience” cu Eiji Han Shimizu, organizat de Instituitul pentru Fericire.

Eiji Han Shimizu este producator multipremiat, scriitor si trainer. Focusul muncii sale este cea mai importanta emotie umana: fericirea.

Documentarul sau, HAPPY, a castigat premii la festivaluri de film din toata lumea, a fost folosit ca material educativ in numeroase contexte la nivel mondial si a devenit cel mai descarcat documentar pe iTunes.

Eiji a produs de asemenea un serial TV despre fericire pentru televiziunea nationala din Japonia si, impreuna cu calugari ZEN si cercetatori, a dezvoltat o serie de ateliere de lucru pentru a creste abilitati legate de fericire intr-o forma interactiva si practica. Mai multe corporatii, universitati si ONG-uri folosesc metodele lui pentru a-si ajuta echipele.

Nu in ultimul rand, Eiji are un MBA de la Universitatea din Miami si este certificat in Psihologie Pozitiva la cel mai bun masterat din lume, cel al Universitatii Pennsylvania.

eiji-22-23-sept_post

“Managing Happiness and Resilience” a fost deja livrat in mai multe tari din America, Europa si Asia, in companii multinationale si ONG-uri. Multi participanti au spus ca si-au schimbat modul in care se conecteaza cu ei insisi si cu ceilalti, modul in care isi percep circumstantele si in care isi planifica viitorul.

Modulul 1 – pe 22 septembrie: Abilitati intra-personale pentru reducerea stresului. Invata sa te conectezi la mintea si corpul tau.

      Cursul va acoperi:

      • Mindfulness
      • Rezistenta emotionala
      • Optimism

Modulul 2 – pe 23 septembrie: Abilitati inter-personale pentru reducerea stresului. Invata sa te conectezi la ceilalti si la mediu.

      Cursul va acoperi:

      • Compasiune
      • Recunostinta
      • Misiune personala

Costul unui modul este de 90 de lei iar pentru ambele module de 160 de lei, detalii aici. Atelierele se desfasoara in intervalul orar 17-21 la ConnectHub, Bulevardul Dacia nr. 99.

Locurile sunt limitate, sper sa avem bucuria sa ne vedem acolo!

Revin cu impresii!

 

 

Vad si acum fetita cu parul cret si ochii mari atarnata sus pe poarta verde din fier. Este cald, vara. Ea e mica, sa aiba vreo 4-5 ani. Mica si foarte neagra de la statul afara toata ziua. O prinde bunica ei numai seara la culcare. In rest alearga, face papusi din flori- cel mai mult ii plac craitele, au rochiile elegante, par niste dansatoare-, taie iarba de pe langa poarta, isi loveste degetele cu sapa, sta in vie la umbra si mananca muraturi, se suie in gutuiul cel mare si viseaza. Acum e duminica tarziu si ea sta sus pe poarta. Se suie acolo cu greu, poarta are niste rotocoale din fier, nu-i sustin talpile. Se uita in stanga pe drum. Drumul e lung pana in raspantie, dar vede pana la crucea de piatra de la scoala. Sta acolo de mult timp. Spera. Mai coboara ochii pentru ca a obosit sa priveasca. Undeva departe se aude o masina. Isi incordeaza auzul cat poate de mult. Intoarce capul spre cainele lup legat in fundul curtii. Codita nu latra. Daca nu latra inseamna ca nu este  motorul masinii asteptate. Fetita e amortita de atata nemiscare. Fierul portii ii intra in coaste, mainile au intepenit pe grilaj. In fata soarele se duce la culcare peste curtea batranei Polixenia. Ochii o ustura si o dor de atata sperat. Sunt inundati de lacrimi pe care le inghite. O doare in gat de cat de multe lacrimi a inghitit toata ziua. Si ieri. Duminica a trecut si ei nu au venit. Oare au patit ceva? S-a stricat masina? E duminica in care trebuie sa ia masina de la nasi si nu au putut? Au aflat ca a facut prostii si de asta nu vin? Oare mai vin? Mai sunt? Cand or sa vina? N-au venit iar fetita nu stie daca or sa mai vina.

O cunosc atat de bine pe fetita cu parul cret si pielea maslinie. Locuieste inca in sufletul meu si isi inghite lacrimile cu durere in gat de fiecare data cand oamenii asteptati nu vin. Au trecut 30 de ani de atunci. De cand astepta cu disperare ca dacia crem sa apara in capatul drumului aducand cu ea o mama si un tata de dorul carora o durea sufletul. Au trecut toti anii astia dar sentimentul de gol si de parasire este inca viu, nu pleaca. Ba chiar are un gust al lui. Gustul amar al lacrimilor pe care le inghiti pentru ca nu ai voie sa plangi. A crescut fara ei si a durut-o fiecare zi. Parasirea acolo. Asa s-a trezit pe lume: parasita dincolo de portile verzi din fier. Acolo se termina lumea ei. Iar dincolo de poarta lumea cea mare se termina in raspantie. La curtea laptaresei, tanti Fana, cu nucul mare de la poarta si banca de sub el. Uneori- nu stie de ce asa, poate numai atunci cand merita, cand era cuminte- o luau cu masina pana acolo. Apoi o lasau sa coboare si ea ramanea la poarta la tanti Fana. Femeia era buna si blanda, o alina. Apoi mergea incet pe langa cele cinci curti pana la poarta verde. Trecea pe langa fantana mare de care-i era frica. Foarte frica. Iar frica aia o facea pentru o clipa sa uite de dor. Atunci a invatat sa alunge dorul cu frica. Au trecut toti anii astia, bunica nu mai este, tanti Fana la fel, tanti Ioana, Marcela. Nici poarta nu cred ca mai este verde. Dar copilul ranit de parasire traieste in mine si azi.

Vara asta, dupa mult timp, m-au durut iar ochii de cat am privit spre punctul de unde trebuia sa vina cineva. Cineva care a promis. Pentru a inutil de multa oara a promis si nu a facut. Iar eu am crezut si am asteptat. Apoi m-am ingrijorat. Am cautat scuze. Apoi iar am asteptat pana n-am mai avut ochi sa privesc spre capatul plajei. Am chemat frica in ajutor. Dar de data asta fetia ranita s-a infuriat. A decis. A facut. Nu si-a mai inghitit lacrimile. A plans. Si i-a zis celui ca nu-si tinuse cuvantul ca nu mai are ce cauta in viata ei. Iar ei si-a jurat ca nu o sa mai lase fetita din ea sa astepte pana ii amortesc mainile tinandu-se de un gard. Doua zile mai tarziu asteptarea sa repeta. Un alt om drag intindea de sufletul ei. Si gustul amar de lacrimi s-a intors. Amestecat cu furie si ciuda ca iar simte asta. Fetita ajunsa acum femeie vroia sa o ia iar pe drumul cunoscut si a chemat frica pentru a alunga gustul promisiunii incalcate. Tata era foarte bolnav si m-am “hranit” cu frica de faptul ca ar putea muri. De data asta constienta de mecanism, de ceea ce fac. De ceea ce faceam de atatia ani. De cum alungam dorul cu griji, cu spaime. De cum preferam sa-mi fie frica mai repede decat dor. Decat sa simt parasirea, inselarea increderii, cuvantul dat si nerespecat mai bine imi era frica. Frica de ceva, de orice. Frica tinea sufletul atent la ea pana cand gustul amar se ducea. Am inteles in cateva zile ce faceam de o viata. Si de ce am ajuns sa am atat de multe temeri. de ce frica a fost prietena mea tot timpul asta. De ce am lasat-o sa aiba asa o putere asupra mea, uneori sa fie mai puternica decat mine. A fost incredibil sa inteleg, A fost incredibil sa las fetita ranita sa-si planga lacrimile. Pentru prima data nodul din gat n-a mai existat.

Acum 4 luni intindeam o mana, aveam nevoie de ajutor. Ma simteam coplesita de tot ce era in jurul meu iar frica-prietena nu ma mai tinea vie, ma sufoca. Ma supusese cu totul, ma scufundam intr-o mare de anxietate. Imi era atat de rau incat nu mai aveam aroganta omului cu psihologia in buzunar ca stiu eu mai bine, ce sa-mi spuna mie “aia”, eu sunt mai desteapta si eu stiu mai bine. Poate ca eram si poate ca stiam, dar nu ma puteam ajuta singura. Dupa 3 luni de psihoterapie am ajuns in niste locuri din sufletul meu pe care nici nu stiam ca le am. Am vorbit si m-am ascultat, m-am omorat si m-am inviat, am tinut copilul ranit in brate, l-am ascultat si pe el, am plans cum nu credeam ca o sa o fac, am luat mai multe decizii bune pentru mine cat nu luasem in 30 de ani. Am reusit pentru prima data in viata sa spun “nu” celorlalti, am reusit sa pun distanta intre mine si parazitii din viata mea, sa exist si eu si sa nu ma simt vinovata pentru asta. Am reusit sa ma despart fara sa-mi fie frica de oamenii care ma incarcau si ma faceau nefericita. Am invatat sa nu mai astept oamenii care nu isi tin cuvantul fata de mine. Ba chiar am inceput sa cred ca merit lucrurile si oamenii buni pe care mi-i doresc langa mine. Este drum lung pana departe. Drum lung sa vindec toti anii astia de lacrimi inghitite si de alergat cu biciul dupa propria persoana. A fost un timp magic al descoperirii de sine pe care am dorit sa-l traiesc in intimitate. Fara confesiuni, fara blog, fara multi oameni. E mult bine in viata mea acum. Bine pe care la sfarsitul iernii nici nu visam sa-l simt. Fac pasi mici, uneori ma ma intorc, alteori stau pe loc. Dar e minunat sa cunosc in sfarsit omul asta alaturi de care traiesc de o viata.

11393140_878450168882729_2608345869243287547_n

Multi avem nevoie de vindecare si de cunoastere, cautati un om alaturi de care sa simtiti ca puteti vorbi si asculta si porniti cu sufletul deschis pe drumul asta. O sa va bucurati sa dati mana zambind cu voi insiva.

 

Anul acesta, cu foarte putin timp inainte de ziua Matildei, am fost invitata- alaturi de alte mame care isi cresc copiii singure- sa raspund catorva intrebari pentru Revista Femeia de Azi. Foarte important sa ne amintim de unde am plecat si unde am ajuns si cine a fost alaturi de noi pe acest drum. Iubiti cealalta jumatate din copiii vostri si respectati darul pe care l-a adus in viata voastra! Fiti recunoscatori si umili in fata vietii!

  1. Câteva cuvinte despre tine, ca un CV, dar nu tocmai.

Noi suntem Matilda și Miruna Mărgărit. Matilda este ea, fetița mea minunată! Are aproape 4 ani si este o lungană cu păr de castane și ochi curiosi. Este un amestec de candoare și încăpățânare, de delicatețe și tunete, este blândă, bună, înțelegătoare, dar și aprigă cand jucăriile nu o ascultă. Ea este centrul lumii mele, o redescoperire de sine, o bucurie de a fi. Este un copil care după toată logica medicală nu ar fi trebuit sa fie sau nu ar fi trebuit să fie întreg. Însă, ea este un copil care s-a încăpățânat încă din prima clipa să ne arate ca viața ei are un drept, dreptul de a fi, și s-a luptat să fie acum cu noi. Matilda este un dar și ii mulțumesc in fiecare zi pentru faptul ca m-a ales sa-i fiu mamă.

Pe lînga rolul de părinte unic al Matildei – nu-mi place deloc sintagma de părinte singur, nu sunt singură- eu sunt Specialist în Resurse Umane și conduc un department de profil într-o companie neaoșă. Am ajuns la 35 de ani să am revelația non-carierei- sa îi spunem așa. Am fost “femeie de cariera”, mi-am dorit asta cu tărie, am muncit 10-12 ore pe zi, am studiat, am citit, am luptat. Însă, după venirea Matildei pe lume, cel mai greu lucru a fost să o las mică bebelușa acasă și eu sa mă întorc la acest serviciu consumator de timp și energie. Am considerat la acel moment că nu aveam alternative iar presiunea intreținerii micii noastre familii era foarte mare. Dar a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut și nici acum, 3 ani mai târziu, nu mă simt complet recuperată profesional. Mi-aș dori să pot exploata latura mea artistică în a face o afacere din asta și a putea aduce veniturile necesare în familie, dar cu un program care să-mi permită mai mult timp alături de copil. Visul meu secret este să decorez camere pentru copii, am început deja timid cu o serie de decoratiuni, sper ca visul să crească și să devină mai mult de atât.

Despre noi și despre viața noastră în două scriu cu sufletul deschis pe Blogul nostru www.ea-si-ea.ro

margarit9

  1. Când şi cum ai aflat că-ţi vei creşte singură copilul ?

Am știut ca o sa fim numai noi două înca de la început. Relația din care a rezultat ea nu era una cu un potențial bun pentru a deveni o familie. Apoi a venit și confirmarea din partea lui, nu își dorea să se implice și să își asume rolul său, așa că am plecat pe căi separate. A mea fiind, evident, sa-i devin mamă copilului meu și să îl cresc așa cum puteam mai bine. Faptul că am știut de la început, că nu am avut parte de vreo dramă sau pierdere a partenerului, cred ca a adus un ușor pentru mine. Nu am suferit, nu m-am simțit abandonată, nu am luptat cu el, am inteles și acceptat și astfel m-am putut concentra numai pe sarcina și copil. Sarcina a fost una dificilă și cu multiple riscuri, dar asta m-a și intărit și m-a făcut să înteleg că tot ce conta în acel moment era să am un copil sănatos, care să vină cu bine pe lume.

Ce m-a ajutat foarte mult în acea perioadă a fost întelegerea deciziei lui, asta m-a facut să mă eliberez de o mare povara. Știam ca am nevoie să simt lucruri pozitive, că nu trebuie să mă supăr pe lume și soartă, că lucrurile au cu siguranta un sens. Iar asa cum eu aș fi putut decide să nu țin acest copil iar el nu ar fi putut face nimic pentru a-l avea fără mine, tot așa și eu trebuia să înțeleg dreptul lui de a nu-și asuma și de a nu exista pentru el. Este greu sa procesezi lucrurile din punctul acesta de vedere, dar este eliberator. Faptul ca nu simt nimic negativ fata de tatal ei biologic, faptul ca nu port resentimente, ca nu-l acuz de nimic m-a lasat libera sa-mi iubesc copilul cu totul. Nu cred ca-ti poti iubi copilul cu tot sufletul deschis daca tu il urasti pe cel alaturi de care l-ai facut. Pentru ca nu asa functioneaza psihicul uman. Deci, am avut norocul ca pana la nasterea fetitei sa fiu un om cu inima libera si să ma pot bucura de noua viata care-mi fusese daruita. Ba chiar, intr-un mod paradoxal, iubirea pentru copil mi l-a facut si pe el drag intr-un fel in care nu-mi era inainte. Cred ca fiecare părinte singur trebuie să gaseasca in el intelepciunea și iertarea care să-i permita să fie fericit alaturi de copiii lui.

margarit1

  1. Te văd implicată, înseamnă că nu vezi creşterea copilului de una singură ca pe o corvoadă. Cum contracarezi prejudecăţile apropiaţilor (pe sistemul “vai, săraca, nu ştiu cum se descură fără bărbat!”)

Să cresti copii nu este usor, nici in doi, nici de unul sinur. Responsabilitatea și nivelul de implicare ar trebui să fie maxim indiferent de numarul de persoane din familie. Insă, daca nu m-as fi stiut perfect capabila să ma descurc onorabil cu acest statut, nu cred ca mi-as fi asumat. Am simtit ca pot, am stiut ca pot. De fapt, nici nu cred ca mi-am pus problema ca nu as putea sau ar exista și alta varianta. Sunt o mie la suta angajata pe acest drum și mi-am asumat complet rolul de părinte. Sper ca la sfarsitul lui să pot privi in urma cu liniste și fericirea ca am crescut un om intreg.

Insă, am auzit și aud multe in legatura cu statutul de părinte singur- n-as vrea să fac diferentieri pe sexe, nu cred ca tatii singuri o duc mai roz decat noi. Printre cele mai absurde a fost acuzatia ca am pastrat acest copil din egoism. Atat de absurd incat nici acum nu stiu cum i-as putea explica unui om care gandeste asa, ca ultimul lucru pe care-l mai poti simti intr-o astfel de situatie este egoismul. Din clipa in care ai decis să fii părinte, viata ta nu mai este despre tine și despre ce vrei tu, ce nevoi ai tu, ci este despre mica fiinta care intinde manutele spre tine cu toata increderea din Univers. Esti lumea lui și trebuie să fii o lume stabila și capabila de sacrificiu de sine, altfel mai bine mai amani acest moment.

Dar este trist și dur in acelasi timp cand vezi copii de 4-5 ani deja indoctrinati din familie legat de statutul unui copil care are un singur părinte. Cand deja la varste atat de mici judeca și pun etichete, cand il vad pe cel care nu are doi parinti ca pe ceva gresit. Este sfasietor. Cand un copil mic il intreaba pe un altul cum a fost facut daca mama lui nu este casătorita, iti este limpede ce informatii primeste acasă. Și este trist ca parinti tineri, practic din aceeasi generatie, inca vad lumea prin ochelari de cal. Cred, intr-un fel, ca prin faptul ca fetita mea a crescut intelegand diversitatea de forme pe care o poate lua o familie, ca ea va fi mai castigata in viata. Va fi toleranta, empatica și va trata cu respect orice partener de viata, indiferent de cati parinti a avut și de cum a fost conceput. Matilda stie de la 2 ani ca exista familii in care care copiii au numai mama sau tata, sau au doua mame și doi tati, sau doi tati, sau orice alte combinatii. Asa cum stie ca sunt și copilasi care nu mai au deloc parinti alturi de ei și ca trebuie să fim delicati atunci cand intrebam oamenii despre familiile lor pentru ca nu putem sti prin ce suferinte au trecut. Sunt mandra ca a inteles asta și ca poate raspunde simplu și sincer și atunci cand cineva o intreaba pe ea de ce nu are tata.

margarit7

  1. Dacă te vei mai îndrăgosti, vei ezita sau nu să aduci un alt bărbat în viaţa copilului tău care să joace rolul de tată?

Oh, aici chiar doare! Este greu! O mama singura, un părinte singur, va gandi de o suta de ori inainte de a se implica intr-o relatie. Nu mai alegi numai pentru tine, nu mai esti doar tu expus, ci alegi și pentru copil. Ba chiar pui copilul pe primul loc și te gandesti daca omul ala i-ar fi un părinte bun și abia apoi te gandesti daca ti-ar fi și tie un partener bun.

Nevoia ei de a avea și un tata devine tot mai manifesta, iar asta mai mult de cand a inceput gradinita și multi tati sunt implicati in aducerea copiilor la gradinita. Ii vede, ii observa, asculta discutiile dintre ei și copii și vrea și ea să aiba. La fel de reala este și nevoia mea de a avea un partener la lumina zilei, să-i zicem asa. Un partener și in cresterea ei, dar și pentru mine ca femeie. Nu pot spune ca este o cautare sau ca este un subiect presant, dar este prezent intre noi.

Noi trecem acum prin primul val de Vreau și eu un tatic! Iar impulsul de a introduce pe cineva in familia noastra este destul de mare. Insă nu stiu daca este si cel corect. Lucrurile de suflet nu se pot forta și nu poti să pici la pace intr-o situatie doar pentru a mai fi cineva acolo. Incerc să suplinesc pe cat posibil figura masculina prin prietenii și barbatii din familia noastra. Trebuie să aiba și modele masculine și să inteleaga și dinamica relatiei cu ei. Chiar nu cred ca pot fi și mama și tata, sper cel mult să fiu o mama buna.

Din pacate sau din fericire eu am crescut langa un tata bun, langa un tata care a ridicat stacheta aceasta destul de sus. Și in mod sincer un astfel de tata mi-as dori și pentru ea. Am mari dificultati in a crede ca un barbat care nu ii este tata biologic sau nu i-a fost tata timp de 4-5 ani va putea prelua din mers toata viata noastra și se va putea integra. Imi doresc să cred ca exista barbati capabili de dragoste sincera și neconditionata fata de un copil care nu este biologic al lor și alaturi de care nu au crescut și ei in mod firesc ca parinti. Pentru ca fiecare dintre noi creste și el alaturi de copil. Nu am fost din prima clipa părintele care sunt acum. Asa ca pot intelege dificultatile intampinate de un barbat care se alatura echipei pe parcurs. Insă viata este mereu surprinzatoare, o asteptam să ne surprinda.

margarit2

  1. Orice altceva simţi nevoia să mai spui şi nu se regăseşte în întrebările mele?

Sunt intreabata adesea daca imi este greu ca printe singur sau daca acum, stiind real cum este, as mai merge pe drumul asta. As minti să spun ca este usor, ca treci prin experienta asta de părinte unic la fel cum ai fi trecut și in doi. Responsabilitatea este dublă, de la asigurarea resurselor materiale, asigurarea educatiei, luarea tuturor deciziilor dificile, pe totate le faci singur. Insă cred ca orice părinte implicat in cresterea copilului resimte aceasta presiune chiar daca are un partener alaturi. Dar, pentru mine, partea cea mai delicata sau mai grea este lipsa celeilalte jumatati de iubire. Faptul ca nu mai exista un alt om care să o iubeasca asa cum o iubesc eu. Sau mai mult, cine stie? Faptul ca nu este acolo inca cineva care să se bucure de cat de frumoasă și de buna este, de cate lucruri stie și de cate minunatii scoate zilnic pe gura. Ma doare primul ei pas, primul ei cuvant, ma dor toate inceputurile ei pe care le am in suflet numai eu. Ma doare pentru el ca a peirdut toate astea. Și cel mai mult ma doare pentru ea ca nu a avut doua perechi de maini intinse atunci cand nu putea să se ridice.

Articol publicat in Revista Femeia de azi in luna martie 2015.

margarit8

Saptamana trecuta pe vremea asta sedeam cu Matilda pe o bordura prin Vitan asteptand sa-si revina dupa o tura de varsat pricinuita de raul ei de masina. Abia cand imi mai venise si mie sufletul la loc pe tema asta, ne apropiam de vreo 3000 de kilometri parcursi fara incidente si, pac, i se face rau. Si nu oricum, de la gradinita (Parcul Carol) pana la Auchan Vitan. Teoretic trei lulele de drum, practic, prin traficul de vineri-ploaie, imposibil de lung pentru ea. Noroc ca mi-a semnalizat la timp si ca eu am crezut-o ca-i e rau- uneori mai spune ca vrea aer si pentru ca-i place sa o bata vantul in plete- si ne-am dat jos inainte de a binecuvanta taxiul omului. Si poate ca nu mi se inmuiau genunchii asa daca a doua zi nu urma excursia cu autocarul pentru care primisem draguta invitatie, excursia la Dino Parc Rasnov. Deci pana la Rasnov. Deci, Posada. Deci, acele de par de la Izovrul Rece. Deci, drumul pe care s-a si manifestat pentru primada data raul ei de masina acum 3 ani. Deeeci, mai merge sau ce facem?

Cum in ultimul timp lucrez cu anxietatile mele si incerc sa fiu mai zen, am zis: hai sa mergem! Am impachetat trei schimburi de haine, pungile, sacii, Spritele (asta s-a dovedit singurul care intarzie varsaturile, nici nu ma mai obosesc sa stiu pe ce principiu, functioneaza si gata), toate gandurile mele optimiste si sambata dimineata ne-am infiintat la ora stabilita in Piata Victoriei pentru a plecat in aventura. Acolo, trei autocare care-si asteptau invitatii. Evident ca am ochit autocarul in care se suisera si celelalte mame posesoare de blog- nu de alta, dar sa nu invadam toate autocarele pentru ca observ tot mai des oameni care-si dau ochii peste cap cand copiii rad si se simt bine. Plecarea anuntata pentru ora 9, dar suntem romani si campioni la intarziat asa ca am plecat pe la 9,30 trecute. Doamne ajuta!

1560573_886862054708207_1062117974870901872_n

Acum or sa se intrebe unii „Da’ de ce nu stai cucoana, tu, acasa cu plodu tau boracios?” Pai n-am stat! Unu, pentru ca pe cat incerc eu sa controlez deplasarile ei incat sa le evitam pe cele cu autoturisme, nu o pot priva de genul asta de excursii impreuna cu alti copii, cum nici de cele de la gradinita/scoala si am vrut sa vad cam cat de rau ii poate fi in autocar. Cu toate ca aveam ceva sperante ca va fi bine pentru ca a mai fost in patru deplasari cu autocarul si nu i-a mai fost rau niciodata. Si, a doua, pentru ca ea e mare fan dinozauri. Ii tine minte inca de la 2 ani pe cei vazuti la Constanta si cand mergem la mare imi cere mereu acolo. Sunt cei de la intrarea in Rzervatia Naturala din Parcul Tabacariei. Sunt cativa, insa sunt animati si scot sunete, asta cred ca-i place cel mai mult. Iar pornind de la treaba asta a inceput sa ma intrebe si sa invete despre dinozauri. Asa ca atunci cand i-am zis ca-i un parc foarte mare cu multi dinozauri care par reali, n-a mai fost chip sa nu mergem. Deci am tras aer in piept si am sperat un drum linistit si fara rau de masina. Iar norocul- ca ne mai viziteaza si pe noi uneori- a facut chiar sa nu-i fie rau si sa aiba un drum foarte placut. Aleeeluia! (Inca nu-mi vine sa cred, oamenii cu rau de masina stiu de ce!)

11391783_886914934702919_5729750937429557151_n

Si ajungem noi la Rasnov in frumoasa Depresiune a Brasovului. Soare si cald cum n-as fi crezut sa apuc sa vad la munte- spun localnicii ca totusi aceasta este cea mai calda vara pe care au avut-o pana acum. Dar cald din ala a la Bucuresti. Nu era asfalt si nici beton ca aici ca sa-ti tiuie urechile, dar la soare te “friptureai” instant. Rataceste si domnul sofer putin drumul, noroc ca domnisoara PR a fost vigilenta, si ajungem- adevarul este ca nu este niciun indicator nicaieri, nici marca la fata locului. Dino Parc Rasnov este situat pe drumul catre Cetatea Rasnov, deci luati putin de urcati panta si in cateva zeci de metri, pe dreapta, este intrarea in Parc. Unii au considerat urcarea o provocare- eu zic ca daca a urcat-o fara probleme in pas vioi o hodoroaga supraponderala ca mine, care mai cara si juma din casa in carca, e urcabila- dar daca aveti bebelusi de carat si nu va tin picioarele exista varianta cu tractorasul Cetatii. Este cam aglomerat si trebuie sa-l asteptati. Intrarea in Parc se face printr-un pavilion in care timp de doua luni sunt expuse si doua fosile reale de dinozauri, imagini si informatii. Cred ca de aici se pot lua si suveniruri.

11223854_886884374705975_4540646013663033225_n

Pana aici toate bune si frumoase, chiar nesperat de bine pentru noi, eu eram inca euforica dupa drum si tot topaiam in gand de fericire ca mi-a fost copilul bine. Si intram! In fata o mare zona pietruita- invaluita in praf pentru ca tocmai alergasera niste copii- unde ar fi trebuit sa fie locul de joaca in aer liber si inca nu este. M-am bucurat meschin pentru asta ca nu mai urneam copiii de acolo. In stanga- construit deasupra unei rape- restaurantul Parcului. As fi vrut sa ma duc sa iau o apa, dar la o rapida estimare mi-am dat seama ca n-am sanse sa scap de acolo fara o jumatate de ora de stat la coada, plus ca era omor. Imi dau seama si ca avem zero sanse sa mancam acolo pana la ora de plecare. Era ora 13 iar copilul meu nu mancase nimic toata ziua, cand ai rau de masina nu mananci inainte de plecare. Ii dau un mar ca sa fie totusi pacalita ca a mancat ceva si sa nu devina iritata de foame. In minte cautam rezolvari pentru masa de pranz. Cum facem totusi sa manance ceva in urmatoarea ora ca pana la 16 cand o luam spre casa sa I se si aseze mancarea in burta. Noroc ca avem prieteni minunati care se plimba pe la Rasnov si am rezolvat cu mers la masa in oras la Restaurantul  La Promenada (foarte bun, recomand).

11037887_886884391372640_10469101164353697_n

Inaintam in parc, restul grupului deja se risipise si se amestecase printre celelalte zeci de persoane (ca sa nu spun sute). Ne suna prietenii nostri Cojocarii, ei erau déjà in Rasnov in vizita la Viata pe indelete, ii asteptam si pe ei chiar sub traseul de aventuri suspendat in copaci. Clar pentru copii mai mari, mult mai mari. Matilda nu ar fi putut sa-l parcurga singura- chiar daca inaltimea i-ar fi permis sa intre pe traseu- ne-am linistit si cu tiroliana pe care i-o promisesem de acasa. De aia nu e bine sa promiti inainte sa ajungi la fata locului. Pana urca si Gena cu prichindeii ei si sta si sa ia niste sticle cu apa, am timp suficient sa ma uit in jur. Si incepe sa se limpezeasca imaginea de treaba romaneasca. Treaba mult prea mediatizata pentru propriul bine. Dupa una sau doua amanari ale deschiderii, au deschis Parcul tot neterminat. Dupa o mare draperie/harta erau inghesuite tone de resturi si de gunoaie. Peste tot in jur resturi de materiale parasite in graba, fire de electricitate neingropate corespunzator, casutele de la baza traseului de aventuri neterminate si inchise. Sub casute resturile de la constructie- rumegus, lemne, scule. Apa din bazinul dinozaurilor marini lipsa, in groapa lor mizerii ramase din ziua deschiderii. Oameni care se purtau de parca erau scapati dintr-o cusca, trageau de exponate, se suiau in gura lor, le loveau- drept urmare dupa numai o zi de la deschidere dinozaurii incepusera sa-si piarda dintii. Arunc un ochi si catre traseu si vad amplasarea dinozaurilor, inteleg si ca nu-s de lasat copiii mici liberi. Incep sa devin trista.

10390424_886884918039254_1550947783516187684_n

10462721_886885004705912_1375813672758186130_n

10481411_886885064705906_7624177909951455998_n

11390200_886885158039230_6065463024917308331_n

11392957_886885248039221_4527437976738530446_n

1982245_886885478039198_5259881887669120438_n

11391138_886885314705881_4545365840274757285_n

11013208_886885431372536_5906521832200049076_n

11537239_886885398039206_842537153863031840_n

Eu, din toate deplasarile cu Matilda, incerc sa ma incarc si sa ma bucur cu si de fericirea ei. Este copilul fericit? S-a bucurat de ce s-a intamplat acolo? Foarte bine! Ca despre asta era vorba. Incerc si sa las spiritul carcotas acasa, sa nu caut nod in papura numai asa de dragul criticatului. Mai ales ca niste oameni au investit acolo foarte multi bani si sigur unii si foarte multa munca. Insa nu pot sa ma fac ca nu vad ce este in jurul meu, cum nu pot sa imbrobodesc adevarul de dragul pulicitatii si asta cel mai mult din respect pentru voi, oamenii de citi pe aici si aveti incredere ca nu va vand gogosi. In primul week-end de la deschidere au fost in acest Parc 11.000 de oameni. Organizatorii s-au bucurat, insa eu cred ca s-au bucurat prea repede si ca asta a fost si unul dintre punctele negative ale experientei. A fost mult prea aglomerat pentru a te putea bucura de traseu. Restaurantul imposibil de accesat- cei care au insistat au asteptat intre 2 si 3 ore pentru a li se aduce mancarea. Imposibil de privit exponatele fara sa fii imbrancit, dat la o parte sau fara sa-i dai tu pe ceilalti pentru a face macar o poza in care sa nu apara inca 10 persoane straine- nu-mi place sa pun fotografii pe blog in care sunt si alte persoane, cum nu-mi place sa blurez fetele copiilor, imi da o stare aiurea.

Dar, pentru putina structura, iata ce concluzii am tras:

Aspecte pozitive:

  • Exponatele sunt copiii fidele cu realitatea (aia presupusa, ca nu i-a vazut nimeni pe domnii dinozauri), dar sunt foarte bine realizate si sunt multe. Sper ca sunt si la fel de rezistente si ca acesti dinozauri or sa “supravietuiasca” totusi;
  • Este in aer liber, la munte, vegetatia a fost pe cat posibl conservata;
  • Efortul organizatorilor ca toata lumea sa fie ok- aici ma refer la Agentia de PR care ne-a invitat si organizat.

Aspecte mai putin positive:

  • Parcul nu este terminat/finisat;

Lipsesc: locurile de joaca, cinematograful, casutele “din copac” sunt neterminate si inchise, tiroliana este mica si neaccesibila,;

  • Nu s-au luat masurile necesare pentru a garanta siguranta vizitatorilor intr-un astfel de loc! Ceea ce mi s-a parut cel mai grav. Nu este vorba de “nu stiu eu sa apreciez cum e in natura”, ca un parc in natura nu inseamna sa iti rupi gatul mergand pe alee. Sunt exponate asezate in rape sau sus in panta si nu sunt semnalizate corespunzator.
  • Balustradele de protectie nu sunt terminate, sunt zone abrupte nemarcate. Am asistant la plonjonul unui copilas, l-a prins maica-sa de pantaloni ca altfel sa ducea in cap in rapa. Not ok! Deci nu va lasati copiii nesupravegheati.
  • Pietrisul de pe jos aluneca, recomandat sa va incaltati cu incaltari cu talpa serioasa- ar parea logic, insa nu pentru toata lumea.
  • Restaurantul era complet depasit de numarul de solicitari iar anagajatii pareau nauci- posibil sa ii fi fost si ei ametiti de atata lume- si neterminat. Neterminat in sensul ca el este din ferestre mari de termopan, ferestre care nu aveau si STICLA pusa peste tot! Copilul propriu a fost la 10 cm. sa decoleze printr-o fereastra lipsa pentru ca a fugit incantat sa se uite pe geam. Am tipat la ea de s-au speriat si dinozaurii, dar intre copil cu gatul rupt si speriatul dinozaurilor… Ea nu realizase ca acolo nu este sticla si nici nu era treaba ei sa realizeze asta. Din punctul meu de vedere este inadmisibil sa deschizi un astfel de loc in conditiile date!
  • In tot timpul stat acolo am vazut o singura persoana din Staff care incerca din rasputeri sa iasa dintr-o vale/rapa pentru a ajunge la niste turisti care calareau in familie unul dintre dinozauri. Parerea mea este  ca ar fi trebuit sa existe niste reguli de vizitare afisate vizibil din loc in loc, cateva indicatoare pe traseu si mai multi oameni din echipa care in mod discret sa puna putina ordine in haosul creat de vizitatori.
  • Niciun dinozaur nu este animat lucru la care se asteptau mai toti copiii.

Sunt sigura ca aceste lucruri sau parte din ele urmeaza sa fie corectate, le-am semnalat si eu organizatorilor in timpul excursiei. Dar pacat pentru potentialul acestui loc, nu ar fi trebuit deschis inainte de a fi terminat, finisat si sa arate ca un loc in care s-au investit 5 milioane de euro.

Acestea sunt aspectele pe care le vede ochiul de parinte al unui copil mic. Probabil ca daca Matilda avea 10 ani nici nu ma duceam cu ea pe traseu si nu-mi pasa de balustradele lipsa sau ca nu a avut unde manca acolo. Si la fel, daca as fi facut drumul acesta ca vizitator platitor de drum si bilet (28 de lei adultii si 22 de lei copiii) cred ca as fi reactionat ceva mai ferm. Asa, m-am bucurat de uimirea Matildei in fata gigantilor, de faptul ca a recunoscut cativa dintre ei si, mai ales, ca am avut norocul sa avem prieteni veniti cu masina si am mers in Rasnov la masa, iar Matilda s-a revazut cu Maria si Vladimir. Ca s-au jucat si alergat la aer curat.

M-as bucura ca atunci cand o sa mai ajungem in zona sa regasim Parcul terminat si dinozaurii inca in picioare.

11426219_886935648034181_8037111141646645345_n

 

 

 

Iubesc vara! Trebuie sa incep cu asta, cu dragostea mea pentru soare si caldura, pentru fructele de sezon, pentru pielea usor bronzata, pentru balaceala si vacanta. Vara pentru mine miroase a piersicile de la bunica, a praf udat de ploaie si, mai nou, a crema organica de plaja a Matildei- da, putin prozaic, dar cum deschid noul tub de crema cum am o vacanta olfactiva instant. Iubesc vara! Sunt omul soarelui si al caldurii si sunt convinsa ca daca as avea un animal totem acela ar fi unul care hiberneaza. Iubesc vara si lumina care-mi inunda ochii si spiritul si ma ajuta sa imi vad planurile realizate. Toate lucrurile bune din viata mea s-au intamplat vara, pana si copilul J. Si cum mai avem sapte zile pana la concediu deja am inceput sa fac bagajele si pregatirile pentru mare. Si ca tot ne pregatim de vacanta si de soare, joia trecuta am evadat putin la unul dintre evenimentele Parenting PR tinut in frumoasa gradina de la Serendipity Tea sugestiv numit Sanatate de-(o) vara? Sau sanatate ca stil de viata?. Ioana si Ana au gandit acest eveniment in cadrul campaniei „Esti unica, alege personalizat!” acum, in frumos inceput de vara, pentru a reimprospata informatiile legate de sezonul cald. Alimentatie, hidratare, expunere la soare, cat si pe unde ne balacim, cu ce ne putem suplimenta organismul pentru a avea o vacanta fara neplaceri.

Sanatate de-o vara 1

Invitatii au fost: doamna doctor Ruxandra Constantina, medic specialist medicină de familie, competenţă apifitoterapie, reflexoterapie, iridologie, biorezonanţă- ne cunostem cu dansa de la consultatia mea cu iridologie si biorezonanta. Pentru alegerile personalizate în alimentaţie, Claudia Buneci, a fost o reala surpriza pentru mine, un om foarte placut alaturi de care am avut o discutie care s-a lipit imediat. Sigur o sa ne mai vedem sa continuam. Si doamna Laura Dan, Brand manager Lactacare, care ne-a explicat beneficile pro si prebioticelor. Lactacare fiind o gamă de produse de ultimă generație, cu conținut probiotic, prebiotic (susține probioticele în funcțiile lor intestinale) și simbiotic (împletirea sinergică a primelor două caracteristici, pentru menținerea unei stări bune de sănătate). Fiecare din aceste produse are în compoziția sa miliarde de micro-organisme selectate atent din mai multe tulpini de bacterii acido-lactice, toate ajutând la evitarea dezechilibrelor intestinale. Intamplarea facand ca noi sa si folosim aceste produse.

Speakeri eveniment

De retinut din cele spuse de aceste doamne speciale:

  • Hidratare- foarte importanta pentru eliminarea toxinelor, mentinerea nivelului de energie, a tensiunii arteriale normale, a tonusului mental, a sanatatii pielii. Ne hidratam cu apa, apa cu lamaie, ceai de menta, ceaiuri din plante (nu diuretice) si prin consumul de fructe si legume proaspete. Evitam pe cat se poate alcoolul si bauturile foarte reci.
  • Hrana- in sezonul cald- ca in orice sezon as spune eu- ar trebui sa ne hranim cu ceea ce se produce acum in mod natural, sa consumam produsele proaspete, preferabil cele autohtone. Daca tot apar pe rand frunctele si legumele sa le consumam in aceasta ordine a aparitiei lor, chiar sa incercam sa facem mici cure de o zi dintr-un aliment exclusiv. Cum ar fi o zi de mancat numai cirese. Fructele si legumele ce contin betacaroten (morcovul) ajuta pielea si bronzarea frumoasa si uniforma. Ne-ar ajuta si reducerea consumului de lipide si proteine animale in aceste luni calde si sa le lasam pentru lunile reci. Atentie la calitatea si starea alimentelor pentru ca sezonul cald aduce cu el si accelerarea stricarii alimentelor. Incercati sa va incepeti ziua cu o masa de fructe si/sau legume- eventual facute un smoothie- apoi sa aveti cele trei mese principale si doua gustari peste zi. O idee de pranz racoros ar fi o salata cu multe frunze in care sa adaugati o carne salba/ou/peste/branza- una dintre acestea. Gustarile pot fi alcatuite din semintele „bune”- cum le spun eu- 50 gr. migdale rehidratate sau nuci. Daca lesinam dupa ceva dulce ar fi recomandat sa ne „alintam” cu o curmala sau cateva stafide si nu cu produse procesate si cu adaos de zahar.
  • Pielea- numita si cel mai mare organ al corpului, pielea ne protejeaza de agentii externi, ea prezinta o semipermeabilitate selectiva, dar atunci cand nu este sanatoasa si sau ranita este o poarta deschisa catre organism. Ne protejam pielea de razele puternice ale soarelui prin haine subtiri si deschise la culoare si prin creme cu factor de protectie UVA si UVB cu filtru natural, ar trebui sa evitam cremele comerciale cu filtru chimic. Incercam un bronz natrual si progresiv prin expunere la soarele mai bland de pana in ora 11 si de dupa ora 17. Hranim si hidratam pielea cu o crema naturala, eventual cu betacaroten care ajuta la un bronz uniform. Pielea cu probleme- cuperoze, acnee- ar trebui expusa cu ponderatie la soare chiar daca pe moment problemele par ca se amelioreaza, ulterior va aparea fenomenul de rebound. Pentru pielea acneeica mai folositoare este apa de mare si mai putina expunere la soare. La fel, pielea ranita, mai ales cea a fetei si cea care a suferit tratamente cu laser- nu trebuie expusa la soarele puternic pentru ca or sa apara pigmentari- de multe ori ireversibile.
  • Soarele si Vitamina D- s-au facut multe studii in ultimul timp in legatura cu beneficiile Vitaminei D in organism. Pe langa rolul sau in asimilarea calciului, mai nou se vorbeste despre rolul sau in imunitate. Ce ar trebui sa stim despre sintetizarea Vitaminei D este ca acest lucru se intampla atunci cand ne expunem pielea la soare in punctul sau de maxim pe cer, atunci cand razele cad perpendicular pe sol. Orele 12- 14. Ce sa facem ca sa ne bucuram de acest dar, insa sa nu ne si ardem? Sa ne expunem timp de un sfert din timpul nostru de inrosire. Sa zicem ca pentru mine timpul de inrosire este de 20 de minute de expunere la soare (de fapt sunt 5 J) deci ar trebui sa stau 5 minute cu pielea expusa la razele soarelui de amiaza. Insa nu facem asta zilnic, 2-3 zile pe saptamana ar trebui sa fie suficient. Chiar si ochii au nevoie de lumina pentru a semnaliza creierului ca e summer time si sa se puna pe treaba si pe tonifiat organismul. Deci cu moderatie mai dam ochelarii de soare jos.
  • „Pielea” interna- adica cele cateva sute de metri patrati de mucoasa intestinala reprezinta o interfata de schimbu intre corp si mediu de cea mai mare importanta. Iar vara este si preferata bolilor intestinale care altereaza echilibrul acestui schimb. La fel cum o fac si antibioticele si alimentele nesanatoase. Deci, pe langa hrana sanatoasa si fibre ar trebui sa ne ajutam organismul si cu un supliment cu probiotice. Eu i-am dat Matildei probiotice si enzime inca de bebelus cand o chinuia burtica, rezultatul a fost: zero colici. Cat timp a fost alaptata exclusiv si apoi pana la intalnirea cu primele antibiotice a fost la adapostul protectiei laptelui matern. Insa, de la episodul de Rotavirus de acum un an si jumatate si, apoi, a antibioticelor din ultimul an (binecuvantarile gradinitei) i-am facut Matildei cure cu probiotice. Evident in fazele de administrare de antibiotic cat si dupa, pana la reglarea florei intestinale. O mucoasa intestinala sanatoasa nu numai ca duce la o absorbtie optima in intestinul subtire si o protectie la fel in gel gros, dar ne ajuta cu nivelul de rezistenta la imbolnaviri. Intamplarea a facut ca in aceasta perioada sa luam exact produsele Actavis- pentru ca ultima raceala de gradinita a ajuns si la mine si nu s-a lasat dusa decat cu antibiotic. O sa incerc si produsul cu fibre si revin cu impresii.
  • Balaceala- eu am obsesia piscinelor, recunosc. Pentru ca nu am cea mai sanatoasa piele si un ph predispus la a agata toate infectiile micotice posisibile, evit piscinele si strandurile. O fac si pentru clorul din apa care iar pentru mine este nefericit. A trebuit sa mai intru in bazin la inot cu Matilda si am facut-o cu sufletul strans. Doamna Ruxandra Constantina ne sfatuieste sa evitam apa mica de la intrarea in bazin pentru ca acolo isi fac veacul bacteriile si ciupercile de bazin- apa fiind mai calda le faciliteaza dezvoltarea. La fel ne recomanda sa nu ne asezam direct pe marginea piscinei, preferabil sa ne folosim de un prosop. Dupa folosirea psicinei ar trebui sa ne spalam pentru a inlatura clorul de pe piele. Daca aveti o piele foarte sensibila si mai ales daca mergeti in alte tari unde apa de mare este mult mai sarata decat la noi, ar trebui sa faceti dus si sa nu o lasati pe piele pentru a nu provoca iritatii. Sa ne protejam ochii de contactul prelungit cu apa de piscina, clorul usuca mucoasa si suntem mai vulnerabili in fata conjunctivitelor de piscina. In cazul in care contactati o infectie de piscina- fie ea oculara, a unghiilor sau una intima- nu va tratati dupa ureche sau cu „babisme”, consultati un medic. Exista tratamente naturiste foarte bune, insa ele ar trebui prescrise de un medic specializat in asta. Iar doamnele ar trebui ca pe perioada folosirii piscinelor sa suplimenteze flora vaginala sanatoasa prin ovule naturale ce contin culturi bacteriene specifice.

Serendipity

Mi-ar fi placut sa fiti acolo pentru a va incarca si voi din energia pozitiva a Anei, ea acum sase luni a luat decizia unor schimbari in stitul sau de viata- schimbari alimentare, schimbari ale nivelului de miscare si, zic eu mai ales, schimbari in modul de a simti si gandi. In aceste sase luni Ana a inflorit si este revigorant si pentru cei din jurul sau. Merita sa urmariti pe blogul ei pasii prin care a trecut. Eu o sa incerc sa va transmit putin din aceasta energie pozitiva prin cuvintele sale de final- Totul incepe prin a te iubi pe tine!

Sa va iubiti si sa luati decizii sanatoase in aceasta vara asa incat sa nu va vina sa hibernati peste iarna cum imi vine mie! Sper, totusi, anul asta sa intru cu alt tonus in toamna.

Multumim Parenting PR pentru eveniment si sponsorilor pentru ca l-au facut posibil- Actavis, Biologistic, Vavian Pharma şi Sian Books. Si, nu in ulimul rand, gazdei Serendipity Tea (str. Dumbrava Rosie nr. 12) locul nostru de relaxare- si sa dau putin din casa ma bucur ca au ales acest loc dupa ce l-au vazut in fotografiile mele, sa nu ma spuneti.

Sanatate de-o vara 2

Vara frumoasa sa aveti!

 

Cand m-am mutat in cartierul acesta, acum 8 ani, am glumit ca mi-am luat casa cu parc. Abia dupa apariatia Matildei s-a dovedit ca n-a fost tocmai o gluma, chiar mi-am luat casa cu parc. Primul an de viata al Matildei s-a intamplat mai mult in parc. Prima ei vara a fost cu cel putin 8 ore pe zi de stat la umbra copacilor din Tineretului. Iubesc locul asta, mi-a facut viata mai frumoasa si sufletul meu o sa ramana aici si cand o sa ne mutam. Prima casa a Matildei va fi mereu aici, primele amintiri, primi pasi, primul ras si primul cuvant. Toate s-au intamplat in parcul nostru. Asa ca atunci cand am auzit de promovarea unui restaurant prietenos cu familiile, la aer curat si cu cu mancare sanatoasa nu aveam cum sa refuz invitatia. Ba mai promiteau si un mic loc de joaca amenajat pentru copiii energici. Si chiar la momentul oportun pentru ca restaurnatul unde ne sarbatoaream finalul de sapatamana a fost recent demolat. In perioada trista petrecuta la prima gradinita ne-am format un obicei de a ne “cinsti” vineri seara la restaurant, sarbatoream ca am mai supravietuit unei saptamani. Acum nu mai avem nevoie de asta, a ramas insa obiceiul. Deci foarte fericita sa aud ca exista un alt restaurant prietenos cu cei mici in apropierea casei noastre.

Asa ca pe la sfarsit de luna mai am luat copilul de la gradinita si am urcat dealul spre Sala Polivalenta, am trecut de barierea de separare dintre zona Tineretului si Oraselul Copiilor si imediat pe stanga este Restaurantul Sevis. Destul de maricel pentru a putea gazdui cele doua mese private mari fara a ne deranja cu celalalt grup. Cu acces direct afara catre terasa si locul de joaca- ce-i drept pentru copii mai mici, dar si zuzele noastre s-au distrat si “balacit” in piscinuta cu bile. Managerul restaurantului- Mariana Demirel- un om deosebit de placut, ne-a intampinat si prezentat meniul si modalitatile de pregatire a alimentelor. Am fost bucuroasa sa aflu ca sursele pentru carnea folosita sunt surse curate iar inainte de preparare carnea este tinuta in lapte pentru a elimina toxinele. Noi evitam carnea din comert, in ultimul timp am redus destul de mult consumul de proteina animala, asa ca e minunat sa gasesti o carne de calitate gatita bine cand mergi la restaurant. Pe mine momentul m-a prins in mod “nefericit” la dieta asa ca am putut mai mult sa ma uit decat sa mananc. Pe blogul Laurei gasiti mai multe impresii despre cum a fost mancarea. Eu raman fan limonada cu zmeura iar Matilda a “aspirat” rapid doua lipii si s-a dus la joaca.

vitrina-sevis

loc-de-joaca-sevis

Prezentarea oficiala a Restaurantului Sevis:

“1.       Care este povestea Sevis Restaurant?

Numele ,,SEVIS” are o istorie in spate. Pe fetita patronului o cheama Sevi, iar restaurantul a fost denumit dupa numele ei. Terminatia “is” am pus-o deorece am avut clienti moldoveni care au execlamat “vai se vis” e restaurantul ( adica vai ce vis e restaurantul) si de-aici ideea de a pune Sevis .

2.       Care sunt preparatele cele mai apreciate din meniu?

In meniul Sevis preparatele care primesc cele mai multe aprecieri sunt in special cele din ,,vita ” ( escalop de vita, muschi de vita etc.)

3.       Cum preparati carnea de vita? Exista o anumita procedura?

Dupa ce taiem vitelul, carnea de vita se tine in bait, nu in condimente sau altceva, doar in lapte pentru ca acesta extrage toxinele din carne, indiferent de carne.

4.       Care este obiectivul/scopul Sevis?

Obiectivul Sevis esta sa devina cunoscut ca un restaurant in care se mananca sanatos. Suntem foarte atenti cu ceea ce punem pe masa. Iar pentru ca suntem in parc, sloganul nostru este: Aer curat si mancare sanatoasa.

5.       Ce preparate am avut in meniul de prezentare?

Meniu: escalop de vita, medalion de vita, salata cioban, orez indian, pui tiganesc, legume natur, piept de pui pentru copii, adana kebab, urfa kebab, bulgur, chesse cake.

6.        Ce dulciuri aveti in meniu si de ce este atat de special cheesecake-ul?

Desert: sutlaci (orez la cuptor), baklava (prajitura turceasca traditional), torturi, banana prajita, cheese cake. Cheese cake-ul nu este neaparat special doar pentru ca este foarte apreciat de clienti, ci si pentru ca bucatarul are o reteta proprie, pe care nu vrea sa ne-o spuna si foloseste o branza speciala.

7.  Vinul casei – Sevis- este realizat special pentru Sevis Restaurant? De ce?

Vinul casei este facut special pentru restauranul Sevis. Am ales sa facem asta pentru ca in general vinul casei, pe care il bei la restaurante, se gaseste la carafa si niciodata nu stii ce bei de fapt.

Asa ca am decis sa facem un vin special pentru clientii nostri, imbuteliat, in 3 variante: rose, rosu si alb.”

11264847_878291005565312_6359499237658785886_n

Noi cu siguranta o sa mai mergem, Matilda a preciat foarte mult locul si compania. Am ramas pana la 9,30 sa se joace cu un baietel, noroc ca a venit ploaia si am putut pleca. Ce as fi apreciat eu ar fi fost sa nu se fumeze in interior. Macar intr-o zi in care inviti acolo mame si copii, si macar nu la masa la care stateam noi si, implicit, toti copiii.

11150632_878238338903912_1091088185112708107_n

Am primit pentru voi un voucher de 50 de lei pe care-l oferim cadou pentru a testa si voi bunatatile restaurantului. Pana pe data de 19 iunie astept comentariile voaste cu ce asteptari aveti de la un restaurant prietenos cu familiile. Vinerea viitoare facem tragerea la sorti. Bafta si poate mergem impreuna la o limonada cu zmeura.

 

Acum, cand ma uit inapoi, ma bufneste rasul. Ca asa suntem noi, daca nu e ceva pe dos parca nu-i nimic complet, nu suntem noi. Dependenti de adrenalina si senzatii tari :)). Dar in ziua aia, dupa cea mai mare goana pe DN1, nu-mi venea sa rad, imi venea sa plang de frustrare si de dureri de spate. Ea plangea de-a binelea cum ii sade bine unei mirese (si insarcinata pe deasupra), ca nu sunt destul hormonii si stresul, trebuia sa mai punem si o cireasa on top. Fix oamenii ei nu apareau si fix aia de aveau buchetul de mireasa, marturiile si semnatura de martor de la Starea Civila. Insa, cred ca fazele astea fac lucrurile memorabile, de povestit, de ras,  de incercat prietenii si de unit oameni. S-a casatorit prietena mea draga cu iubitul si prietenul ei bun si ii doresc toata fericirea pe care o poate cuprinde o inima de om. Sa aiba parte de iubire si de respect, de crescut langa omul asta simpatic pe care viata i l-a ales, parte de o familie mare si implinita. Casa de piatra Mon si Ius!

20150605_132134

Ei, draga Monica, pentru atunci cand o sa fim mai batrane si mai senile decat suntem acum, iata povestea casatoriei tale vazuta de la sud de Ploiesti :)). Asa, sa nu uitam de ce suntem noi prietene si putem sa radem si sa plange din acelasi motiv, in acelasi timp si la sfarsit sa ne imbratisam fara cuvinte.

E joi, ora 16, plecam spre tara sa plasam Matilda la bunici. Decat sa fiarba in Bucuresti, mai bine balaceala la piscinuta la tara. La ora 20 programare la facut frumoasa, deci da-i bice sa faci cei 130 de kilometri  pe sens si sa te intorci la timp. Noroc de cei 100 de kilometri de autostrada ca astia fac drumurile la tara suportabile, plus ca drumul drept o ajuta pe Matilda si nu-i e rau. Lasa copilul, pupa pisoiul care mai nou are resedinta la tara, si venim inapoi pe o ploicica minunata care a mai racorit putin atmosfera in Capital. Cosmetica, niste cumparaturi si pe la 22 ajung si eu acasa. Fresh ca un peste lasat la soare ma apuc de cele promise, adica pictat place card-urile, adunat decoratiunile pentru mese, rupt niste unghii, confirmat cu Simply Happy pentru ridicarea buchetelor si a Prajiturelelor. Reconfirmat cu pritenul M. ora maxima de plecare- la 12,45 maxim sa fim la Ploiesti. Casatoria initial programata la 13 fusese mutata la 12,45, eu vroiam sa ajungem undeva intre 12,30-12, 45 ca sa nu alergam de disperati. Adormit cu capul pe masa de lucru pe la vreo 3. Multumita totusi ca am reusit sa fac 90% din ce mi-am propus si recalculand timpii pentru a doua zi sa ne incadram in cele doua ore pe care le aveam sa ridicam buchetele si sa ajungem la timp pentru marele “Da”.

Vineri, ora 6, ziua casatoriei. Ma trezesc, asez totul frumos pe caprarii, pun cu grija vaze, fiare, rame si ce mai aveam de dus. Imi iau sculele de pictura pentru ca mai aveam ceva de terminat, pun hainele in huse, dau fuga la manichiura sa repar unghiile rupte, in timp ce minunata Genia imi construia niste unghii, cealalta miununata, Simona, imi tragea frumoasa coafare instant. (Fata asta in 25 de minute ma spala si ma coafeaza de zici ca am stat 5 ore cu bigudiuri, o alint Simona-intins-viteza). Ajung inapoi acasa la 9,45.  Minunat, totul in grafic. Micul obsesiv-compulsiv de mine este fericit ca avem timp destul si calculele au iesit.

Dar cum traim noi in Romania mereu surprinzatoare in care timpul de comprima si spatial se dilata… suna M. E ora la care ar fi trebuit sa fie pe la coltul blocului meu si este inca blocat in trafic intre Romana si Universitate. Eh, mi-m luat o marja de timp, suntem inca bine. Rezulta vreo 15 minute de intarziere. Imi reconfigurez GPS-ul din cap. Respir, sa fim ZEN ca-i ziua importanta pentru Mon si numai ea are liber la isterizare azi. La 11 plecam din minunatul cartier Tineretului catre minunatul cartier Tei/Doamna Ghica. Trafic in Bucuresti ca la nebuni, noroc ca doi tauri intr-o masina isi gasesc mereu drumul pentru ca au navigare incorporata si instincte relativ bune. Dar cam asta e tot ce poti sa faci prin frumoasa Capitala europeana, adica sa te rogi sa nu dai peste niste lucrari, soferi tampiti, politisti care dirijeaza incurca circulatia. “Numai” 35 de minute pana in Doamna Ghica, deci inca 15 minute depasire. Incepe sa se simta tensiunea si cei doi simpatici incep sa nu mai fie asa de simpatici. Luam buchetele si marturiile, pupam Ana Prajiturica si decidem noi sa ocolim Baneasa si se ne ducem mai departe pe Petricani, sa iesim la Gradina Zoologica si apoi in DN1.

20150605_191738

15 minute mai tarziu eram la vreo 300 de metri de locul din care plecasem. Clar nicio sansa sa iesim prin Pipera. Se lucra, ziua la pranz, se lucra de zor in mijlocul drumului cu utilaje si santuri. Evident ca muncitorilor nu le pasa de circulatie, trecea cine avea curaj sa se strecoare pe din dosul excavatorului si cu grija sa nu pice in santul sapat de el. Era 11,45 si numai o ora ramasa sa ajungem. Niste ceva injuraturi incep sa sara printre dinti. Hai prin Baneasa ca nu mai ajuneam noi neam! Ma suna Mon, si la ea era cu disperare. Ei plecau catre Starea civila, noi eram blocati in trafic pe la Oracle sub pod. Unul se ruga, altul injura, nu va zic si care cum, toate energiile bune din lume invocate, hai sa fie liber spre Baneasa. Da de unde, ti-ai gasit, liber spre Baneasa? Ca tare ma intreb unde naiba furnicaresc in zi lucratoare, la ora 12, sute de oameni cu masinile pe strada. Bara la bara, M. incerca in fel si chip sa iesim de acolo, reuseste.

12,06, trecem de Ikea. Privesc cu speranta spre DN1- vreau sa vad liber! Nu e nici asta liber, trafic incredibil. Deci nicio sansa de mers blana incalcand numai limita de viteza, trebuie sa mai incalcam si restul de reguli de circulatie de mai ramasesera. Caut pe Google adresa Casei, stiam ca e pe Independentei, insa Google Maps te trimitea la Primarie. Ma prind ca nu-i bine, o mai sun pe Mon, erau deja acolo. Imi spune ca-i pe stanga dupa liceul Mihai Viteazu. Am mai fost la Ploiesti de o suta de ori, M. la fel. trebuie sa ne descurcam rapid. Nu pot sa ma autodenunt cu cat am mers, dar la 12,38 treceam de Facultatea de Petrol si Gaze din Ploiesti, intr-un mod incredibil reusisem sa jungem la timp. Zic hai sa intrebam primul cetatean ploiestean cu moaca mai de cunoscator sa ne asiguram ca suntem bine. Eram bine. In inca 5 minute treceam de Liceul cu pricina si ne uitam cu ochii cate cepele dupa cladirea oficiala cu intrare din strada- stiam cum arata accesul cu trepte, ma uitam dupa ele. Ea nu avea de fapt intrare din strada, avea din curte, dar era la bulevard, deci ce sanse erau sa o ratam? S-a dovedit ca foarte mari! Hai sa oprim iar. Intrebam. Hai ca-i mai in fata! Mai in fata iar ne oprim- fara sa stim, fix vizavi de locatia cautata- insa, stimabilul ploiestean intrebat ne trimite inapoi ca nu-i aici. Mai pierdusem 5 minute asa ca intoarce M. pe linie dubla continua si o luam inapoi. Trecem iar de liceu, mama lui de liceu, zic, bai, nu-i bine, trebuia sa fie deja. Iar opreste, iar intreaba. Unu si mai simpatic, aaa la fosta casa de casatorii, nuuu, nene, ca daca-i fosta ce sa caut acolo?! Si decidem sa parcam si sa o luam la picior pentru ca din mers nu identificam nimic. Iau buchetele si la indicatiile unui mosulica ne dam seama ca suntem la vreo 300 de metri de cladire, ca trebuie sa ne intoarcem. Era deja 12,50 si oamenii mei intrasera sa se casatoreasca.

20150605_134239

Sprint pe tocuri- numai bun pentru coloan mea desucheata- ca normal ca in ziua aia trebuia sa-mi pun tocuri pentru prima data in utlimii 4 ani. Si cred ca si pe cele mai mari pe care le aveam. Alergam, ajungem, vedem cum fusesem noi acum 15 minute fix in locul ala de unde ne deturnase tanarul cetatean care si-a luat binecuvantari pentru tot restul vietii, tragem aer in piept si ne insinuam si noi pe usa cu emotiile, transpiratiile, buchetele si lacrimile din ochi ca iubitii mei tocmnai spusesera “Da”. La timp pentru a contribui cu semnatura de martor si pentru a face pozele cu frumoasele buchete. Pfiuu! Hai ca nici n-am murit pe DN-eu si am si ajuns oarecum la timp. Si tot la timp pentru a aduce un zambet prietenei mele- convinsa era ca nu mai ajungem- sa facem poze, sa mancam piscotu, sa pupam socrelii. Si tot la timp pentru a merge la restaurant si a pune “in scena” cadoul meu pentru ea :). Visul tau, Mon, despre cum vroiai sa arate sala, l-am vazut si eu si l-am aranjat acolo. Ma bucur mult ca mi-a iesit si ca ai fost fericita si oamenii incantati si totul a iesit bine.

DSC_9030

DSC_9008

DSC_9034

DSC_9056

DSC_9089

Si tare frumos a fost la petrecere pentru ca toti oamenii au venit de drag, cu sufletul. Nimeni din obligatie ca a fost si mamaia  la nunta lu varu lu cumantu. Cred ca asa ar trebui sa faca oamenii si la petrecerile pentru nuntile religioase, fara obligatii si oameni aproape straini si mirelui si miresei, aterizati acolo cu plicul in buzunar si numarand felurile de mancare. Petreceri mai mici alaturi de oamenii care conteaza. Cu cei mai simpatici nasi ever, n-am mai ras asa cu niste oameni straini de mult timp. Tineri si veseli, o placere sa stai cu ei la o vorba. Abia astept sa ne revedem la botez :). Iar daca sunteti din Ploiesti sau in trecere de cateva ore/zile va recomand locul asta linistit si frumos- Laguna Club. Si totul s-a terminat frumos asa cum se intampla pe la nuntile de artisti pentru ca-si asigura singuri distractia, s-a cantat si veselit si toata lumea o sa-si aduca aminte cu drag de ziua de 5 iunie 2015.

Fericiti ca am fost alaturi de voi in aceasta zi, ca dupa peripetii si emotii, nervi si plans, ras si cantat, suntem mai prieteni decat eram cu o zi inainte, suntem mai familie decat am fost cu cei din neam, ca am fost martori la un vis implinit si ca si noi am fost o mica parte din fericirea voastra! La multi ani fericiti impreuna!

11390218_10205401500011803_2185131419045635577_n

P.S. Draga M., prieten drag, cand vin amenzile de circulatie promit sa le platesc!

Peste fix fix o luna la ora asta o sa fim pe plajaaaaa! Plajaaa! Plaja :)! Ma hranesc din gandul asta, ma culc seara visand la relaxare pe sezlong si ma trezesc ascultand pescarusii – astia chiar sunt reali pentru ca pe blocul nostru au cuib mai multi pescarusi de apa sarata. Si stau asa si-mi fac curaj sa ma dau jos din pat inca o zi pana cand va trece luna asta si o sa am concediu. Mi-e dor de soare si de nisip cald, de stat si privit copilul fericit, de facut castele din nisip pe care Matilda sa le darame trei secunde mai tarziu. Mi-e dor sa ma plimb cu ea de mana fara sa avem vreo graba, locuri in care trebuie sa ajungem, lucruri de facut, in general sa fie fara “trebuie” pentru ca m-am saturat de trebuie asta ca de mere padurete. Vreau sa fim si sa stam, sa ne iubim si sa stau cu ea pana cand o sa spuna ca s-a saturat de mine. Ca-i e dor de mine, plange dimineata ca o sa-i fie dor de mine la gradinita, plange sa vina weekendul si sa stam impreuna. Nu-i ajunge timpul pe care-l avem asa ca anul asta mi-am luat pentru prima data in istorie doua saptamani de concediu pe care o sa le petrecem la mare. Sa ne saturam si de mare si de noi si sa nu ne mai fie asa de dor.

Cum eu sunt omul cu planul- ca fara programari si planuri din pacate viata de parinte singur si muncitor nu prea functioneaza- am inceput sa planuiesc vacantele acestui an inca din februarie. Cea de ziua mea era sigura, deci am bifat-o. Apoi, Matilda isi dorea sa mergem la Londra. Pentru ca s-a apucat ma-sa sa o invete geografie si e absolut fascinata de Londa, vrea acolo, vrea sa vada Big Ben-ul si parcurile si roata si tot. Si vrea la Londra. Am facut eu niste calcule si 3-4 zile la Londra pentru a vedea obiectivele exterioare ma cam depaseau financiar- mai ales ca pe vremea aia vroiam sa demarez si constructia casei anul asta-, apoi am zis ca ar fi mult mai usor daca ar fi Mati mai mare si totusi sa ramanem anul asta la concediul clasic cu stat nu cu umblat. Si bine am facut pentru ca fix in perioada cand planuisem vacanta asta pe Matilda a lovit-o gripa cea ingrozitoare cu 42 temperatura si 4 zile fara sa scada sub 40, ar fi fost fix din prima zi de vacanta. Si deloc amuzant sa ma fi trezit la Londra cu copilul zombie de boala. Deci bine ca m-am reorientat la timp, mare sa fie, multa mare si mult ravnita odihna.

Si cum am decis eu ca totusi sa fie cu mare, am inceput sa caut oferte prin agentii. Si evident ca-mi faceau ochii ca la jocurile mecanice cand vedeam marea cea albastra din Grecia, si nisipul alb, si cerul ala, stiti voi. Si cauta si citeste, si vezi cotatii, ce zice lumea de cazarea aici si dincolo, si socoteste, si tot asa. O saptamana in Grecia cu avionul nu se lasa dusa sub 1000 de euro pentru mine si pentru ea. Locurile care sa indelineasca nevoile noastre putine si cam peste buget. Ca, deh, cand esti singura cu copilu, hodoroaga de spate, fara masina si ajutoare, automat costul vacantei creste pentru ca:

- transport cu avion si legatura la Hotel asigurata,

- hotelul aproape de aeroport pentru ca Matilda are rau de masina si sa ajungem pana se pune pe varsat,

- hotelul pe plaja sau cat mai aproape pentru ca ma-sa Matildei are 5 hernii de disc si o vertebra sparta si nu mai poate cara chestii, deci 4 drumuri pe zi la plaja si inapoi peste puterile ei,

- plaja amenajata, umbrele&co si tot aproape de hotel pentru ca Matilda este “copilul vampirului”, alba ca marmura si nu pot sa o trambalez zeci de minute prin soare pana la plaja si inapoi, iar pe plaja sa aiba umbra eficienta,

- hotel nu foarte mare, de familii, dar nu cu sute de camere pentru ca la bafta noastra daca e un copil bolnav cu siguranta ea fix de copilul ala se va lipi iar ultimele 12 luni de boli gradinitistice mi-au mancat sufletul din mine, vreau concediu fara boli,

- preferabil hotel de apartamente care sa ofere posibilitatea spalatului rufelor si ceva gatit usor in caz de nevoie,

- aproape si de altceva de facut pe langa statul la plaja,

- plaja cu nisip nu cu pietricele,

- aproape de un oras care sa poata acorda asistenta medicala,

- localitate/statiune in care sa te poti descurca fara masina,

- toate astea fara sa falimentez bugetul familiei.

Tragand linie ramaneau vreo 2-3 locatii care sa se califice real si toate treceau bine de 1000 de euro. Si statu si cugeta taurul pragmatic din mine si concluziona ca tot marea noastra e mai safe pentru noi:

- aproape de casa, doua ore si suntem acolo;

- transport ieftin, aproape gratis, cu masina noastra pe drum drept deci fara rau de masina;

- bagaje cate vrem fara problema caratului;

- tara vorbitoare de limba cunoscuta;

- asistenta medicala rapida,

- plaja cu nisip si apa mica/medie,

- mancare pe care copilul o mananca sigur- e intr-o faza in care nu vrea sa incerce lucruri noi-;

- locatii pe plaja la discretie de unde poti alege;

- eventual la parter pentru a nu ma mai stresa cu scarile;

- locuri de joaca si parcuri de distractii pentru copilul fan tobogane de apa;

- copii vorbitori de aceeasi limba cu toate ca in Bulgaria mi-a aratat si ea acelasi lucru observat in trecut la alti copii, copiii nu au nevoie sa inteleaga ce spun ceilalti pentru a stabili contacte,

- in aceeasi 1000 de euro stam in conditii de cazare mai bune si cu buget liber mult mai mare;

- confortul psihologic ca daca patesc iar o accidentare ca cea de la Sinaia sunt practic la doua ore de casa si poate veni cineva sa ma ajute;

- iar, cel mai important, Matilda ar fi mai fericita aici stand mai mult si cu mai multe optiuni de distractie.

Asa ca am intors ochii de la marea lor mai albastra si am inteles ca pentru noi este mult mai bine si mai relaxant intr-un loc cunoscut si fara o zi de calatorit pana la destinatie. Eu am invatat sa ignor neajunsurile turismului romanesc, iar Matilda inca nu le vede si sper sa creasca in a fi un om mai tolerant si mai fericit. Cum dupa experientele ultimelor vacante am invatat si sa triez locatiile pe unde mergem pentru a ma feri de gazde nepotrivite, mizerie, mucegai, turisti dubiosi. Asa cum am decis si ca anul asta mergem singure pentru ca asa a fost cel mai relaxant, fara sincronizari de stiluri de viata incompatibile si programe ale copiilor. Inca nu am gasit formula de convietuire cu alte familii cu copii impartind aceeasi locatie si utilitati, este complicat si imi doresc o vacanta linista cu Matilda mea. Adica, o sa plecam cu prieteni buni, dar fiecare cu locatia lui si programul lui, pentru ca asa e cel mai sanatos. Cu toate ca experienta cu ei din vacanta de ziua mea a fost una nesperat de pozitiva si cred ca avem sanse la concedii frumoase impreuna. Mai asteptam sa ne mai rodam :). Iar pentru cateva zile o sa  vina si prietena mea la noi, dar ea este deja familie si nu se pune :P. Deci cu timpul vine si intelepciunea turistica :)). Am un sentiment foarte bun despre vacanta asta, vreme frumoasa sa avem si sa fim macar putin mai sanatoase decat suntem acum. Sau mai putin bolnave :).

Deci, ce am ales? Am ales un hotel micut deschis anul trecut, deci inca in stare foarte buna, direct pe plaja in Eforie Nord, conditii  de 3-4 stele.  In ultimii trei ani am mers aici si ne este foarte ok statiunea. Ajungi imediat din autostrada, deci timp putin si fara incidente cu raul de masina. Cele 14 nopti de cazare ne-au costat 2000 de lei  fara mese. Noi mancam putin si selectiv si nu ne ajuta cu nimic mesele incluse, ar fi bani aruncati. Optiuni pentru masa sunt destule in apropiere.. Plaja are nisip bun si curat.  Este amenajata cu umbrele si sezlonguri, dar destul de mare pentru a nu sta suflet in suflet cu alte persoane. Eu am nevoie de sezlong din cauza coloanei, nu pot sta pe nisip, deci nu de fite. Apa este potrivita ca adancime si se poate inota fara sa mergi 300 de metri pana iti ajunge apa la genunchi. Oamenii care vin in perioada aceste de inceput de sezon sunt de calitate buna, fara samantari si manele.  Mai mult familii, copii micuti. Zona Belona unde mergem noi este chiar civilizata, nu rage muzica, nu sunt trepte de urcat si de coborat pana la hotel. Anul trecut am stat in zona Debarcader, m-au cocosat sarsanalele duse pe scarile alea- bune scarile pentru sport, dar proaste pentru mame hodoroage- plus muzica de la terasa de acolo care te facea sa fugi si sa nu te mai opresti. Suficient de aproape de zona de “distractii”, dar nu atat incat sa iti tiuie urechile de harmalaie. Deci cam maximul de confort si eficienta la care puteam spera.

Un alt avantaj este apropierea de Constanta. Nu o sa stam doua saptamani numai la plaja. O sa mergem sa ne mai plimbam, la Delfinariu, in rezervatie, sa revedem Cazionul si faleza care anul trecut mi-a fat atacuri de panica :)), si sa mancam o greceasca daca tot nu ajungem anul asta in Grecia. Si va fi o ocazie buna sa ma vad cu fetele dragute pe care le-am cunoscut aici pe blog :). Chiar simt ca va fi o vacanta frumoasa, am prins curaj dupa Bulgaria asta de acum. Ce inseamna sa fie copilul mai mare si mama prea obosita ca sa-i mai pese de toate detaliile :)). Singurele emotii pe care le am sunt legate de o terasa pe care am descoperit-o abia dupa ce am facut rezervarea si e plasata fix ca naiba in fata hotelului. Dar trebuia sa fie si ceva “ca la noi” in toata combinatia asta. Deci, mare draga, mai ai putintica rabdare ca trece si luna asta :). Noi aproape ca ne-am facut bagajul.

mare

 

Acum doua saptamani am impartit cu prietenii mei, Monica si Iustin, privilegiul si onoarea de o vedea pe Anna. Anna este fetita lor in drum spre lumea noastra, este inca la adapostul oferit de corpul mamei, este micuta, delicata, dar foarte puternica. O jumatate de kilogram de iubire, vise si sperante. Mai are inca vreo 3 luni si ceva de drum spre noi, dar “magia” tehnologie ne-a permis sa ii spionam pentru cateva minute micuta si intima lume in care ea creste. Bine, de fapt medicul avea ceva treaba cu morfologia ei acolo, sa-i numere membre, batai de inimioara, lungimi de segmente, insa, noi, astia trei indragostiti deja de ea, stateam acolo cu respiratia taiata pandind fiecare miscare si asteptand sa-si intoarca fetisoara pentru o clipa. Inca prea mica pentru a semana cu cineva, si prea vioaie pentru a sta o clipa pe loc, insa privirile umbrite de lacrimi cautau un nasuc, o gurita, un obrajor rotund. La fiecare ecografie a Matildei am plans, am plans de emotie si de recunostinta ca e bine si ca o pot vedea. Acum mi s-au umplut iar ochii de lacrimi simtind ce privilegiu mi s-a acordat sa fiu acolo in acest moment de magie si frumustete. Ca pot fi o minuscula parte din aceasta magie care este aparitia unei noi vieti. Multumesc, dragii mei!

11354961_10205263476841310_404078758_n

imagine publicata cu acordul parintilor :)

Insa a fost si altceva. In ultimul timp mi se ofera ocazia sa vindec lucruri. Se pare ca atunci cand demarezi un proces de vindecare incep sa apara si ocaziile sa faci asta. Sau incepi sa imbratisezi cu mintea deschisa ocaziile care iti ies in cale. Am simtit ca se ridica o umbra grea de pe experienta ecografiilor Matildei. Ecografii unde am fost mereu singura. Singura, speriata, sufocata de griji. De la prima ecografie cand medicul nici nu a vrut sa o realizeze convins fiind ca nu o sa gaseasca nimic viabil. La a doua cand mi s-a recomandat insistent sa intrerup sarcina pentru ca va iesi un copil cu handicap major. La a treia cand dupa doua ore de asteptare a aparut un medic obosit care s-a oferit sa imi faca avort urgent pentru ca produsul va fi unul fara maini, picioare, ochi. La a patra cand cineva ii dadea intr-un final sanse la viata. La toate singura, ingrozita, plansa, trista. Apoi a inceput treptat sa iasa soarele pe drumul ecografiilor noastre, insa gustul amar al fricii n-a disparut niciodata. La a treia morfologie facuta in trimestrul doi am luat-o si pe mama. Dublul test indicase risc de Sindrom Down ridicat si recomandau amniocenteza. Am preferat sa refac morfologia la un medic mai bun. Copilul era in perfecta stare, niciun marker de Down, dar am simtit nevoia sa mai fie cineva acolo. Apoi a reluat drumul meu singura.

Fiind alaturi de prietenii mei, de famila lor in care m-au primit cu drag, am simtit cum lucruri din trecut se vindeca incet. Normalul si  iubirea lor ma ajuta sa vindec ceea ce eu nu am avut. Bucuria pe care o simt atunci cand ii vad fericiti, cand ii vad impreuna, cand vad acesta burtica rotunjindu-se si stiind ca acolo creste copilul lor dorit si iubit. Un copil la fel de asteptat asa cum a fost si Matilda, chemat de mama lui de ani de zile, venit atunci cand a fost momentul lui. Un copil venit ca un dar pentru sufletul mamei. Si cum le aseaza uneori viata asta, eu sa am norocul sa ii fiu alaturi chiar acum, sa stie ca o inteleg si atunci cand se bucura si atunci cand ii e teama. Pentru ca e mare lucru sa ai langa tine o prietena care te intelege si care iti respecta starile. Care e acolo cand ai nevoie sa plangi, tot acolo sa-ti spulbere grijile, acolo si cand razi cu lacrimi, dar care vine si cu o salopeta inflorata in dar atunci cand te paste depresia ca nu mai incapi in nimic. Si atat de bine s-au gasit sufletele noastre incat  Anna imi va fi finuta. O sa am onoarea sa fiu paritele spiritual al acestei fapturi iubite. Iar toata bucuria pe care o aduce in viata mea vindeca parti ascunse de suflet.

Multumesc, micuta Anna! Multumesc, frumoasa mea Matilda pentru tot binele pe care il aduceti in viata noastra! Copii iubiti si asteptati!