Ca multi dintre copiii nascuti in timpul Razboiului si el a avut nesansa de a trai in saracie si lipsuri. Dar cel mai mare gol ramasese acolo unde ar fi trebuit sa fie parintele lui, tatal lui. Murise in timpul incursiunii de la Cotul Donului. Sau cel putin asta stia el. Ce s-a intamplat cu el de fapt nu o sa stie nimeni niciodata. Daca a murit acolo sau in alt loc. Daca a fost prizonier. Daca a ajuns in lagar in Siberia si a sfarsit acolo. Unul dintre miile de oameni disparuti in Razboiul altora. Caci disparut era. Nici macar mort. Mort e bine, mort e definitiv, mort este inchiderea cercului. Mort inseamna ca poti sa-l plangi, poti sa-i faci un mormant, poti sa iti suferi suferinta pana la capat. Dar el nu s-a mai intors, iar ei l-au asteptat fugind peste camp catre drumul care duce in sat de fiecare data cand se intorceau oameni de pe front sau din lagare. Insa el, bunicul meu, nu s-a mai intors niciodata. Iar tatal meu a crescut cu golul acela infiorator din prima lui zi de viata. Nu si-a cunoscut niciodata tatal. Era o imagine pe o cruce, o poza pe perete, cateva povesti pe care i le-a spus mamaie. Cateva amintiri pe care le avea sora lui mai mare. In rest… nimic. Golul. Iar copilul a crescut si golul a devenit tot mai mare si mai dureros. Copii chinuiti, maturizati inainte de vreme, munciti si infometati. Toata lumea muncea. Nimeni nu avea timp sa fie copil.

Uneori vrea sa vorbeasca despre asta. Il ascult. Il ascult pentru el si pentru copilul meu care creste cu acelasi gol in viata. Vreau sa inteleg mai mult. Sa stiu unde au fost punctele de cotitura care l-au conturat ca om. Ce a fost mai greu, ce a durut mai tare. Cum as putea sa alin durerile astea pentru copilul meu. Ce a lipsit mai mult. Tata are acum 73 de ani, dar o imagine, un gust al celor vremuri, traieste inca in sufletul lui la fel de viu. Sentimentul ca nu era nimeni acolo mai mare si mai puternic pentru a-l apara. Ca baietelul firav, negricios, slab si cu cu pantofii legati cu sarma nu avea parte de protectia oferita de imaginea unui tata. El nu avea pe cine sa cheme sa-l apare, nu avea cu cine sa-i ameninte pe cei care-l umileau si bateau, nu avea “spate”. A crescut fara a putea fi aparat, fara sentimentul de ocrotire masculina, de forta care chiar daca nu se vede se simte. A crescut luptand singur pentru el, aparandu-se singur, lovind si luptandu-se de unul singur. A crescut devenind puternic si singur. Avand in minte imaginea capului de copil spart cu un penar din lemn. Copil care atat de mult il umilise si il terorizase incat intr-o zi, satul, a ridicat penarul si l-a lovit pe acel copil. Lucrul asta l-a marcat. E unul dintre acele momente de rupere emotionala. Cred ca atunci, copilul fara protectie, a decis ca nu are nevoie de nimeni si ca singur poate fi puternic. Dar tot atunci a decis asta si pentru ceilalti. Si pentru viitorii lui copii.

Acum cateva saptamani eram foarte suparata pentru o nedreptate in fata careia nu ma puteam apara. Un om practic necunoscut spunea mizerii despre mine altor oameni necunoscuti. Cum te aperi de neadevarurile spuse despre tine, cum te aperi de nedreptate? Cum se apara omul care este prea educat pentru a intoarce palma? Cum se scutura de sentimentul pe care il are inradacinat in el, sentimentul ca trebuie sa te aperi, ca trebuie sa te descurci singur? Eram mahnita profund. Furioasa. Neputincioasa. Metodele mele de aparare sunt feminine, sunt putine si sunt neeficiente in fata celor care joaca urat. Simteam trairea asta transmisa din alta generatie, din prea multe generatii, ca sunt un copil fara tatal lui sa-l apere. Iar el, omul din viata mea, m-a simtit. M-a ascultat si a facut cel mai firesc gest posibil. Mi-a oferit protectie! A oferit caldura si consolare pentru mine. Apoi a intors fata nepritenoasa si puternica fata de cel care-mi provocase suferinta Ceva uman si firesc. Ceva ce un om care iubeste un alt om va face instinctiv. Dar eu nu stiam asta, nu triasem asta si in loc sa imbratisez sentimentl de protectie, m-am luptat cu el. Si cu cel care mi-l oferea. Am raspuns atat de agresiv si de defensiv in acelasi timp incat el nu a inteles nimic. Nu numai ca nu acceptam protectia lui, dar incercam sa apar agresorul ce-mi facuse rau. Pentru ca asa am fost crescuta, pentru ca in orice situatie eram intrebata ce am facut eu, adica orice lucru rau implica vina mea, eu eram de vina pentru ce se intampla. Atat de adanc in mine era mecanismul acesta incat am “lovit” omul care imi oferea ceea ce nu avusesem niciodata.

Am inceput sa scriu acest articol atunci, au trecut saptamani. Si l-am lasat asa neterminat pentru ca imi era prea greu sa-l inchei. A trebuit sa stau de vorba cu mine si sa-mi inteleg reactia. Sa imi cer iertare celui care ma iubise si isi pusese bratul in jurul meu. Fata de cel care nu s-a gandit nici macar  o secunda ca eu am determinat situatia. De ce am reactionat agresiv in fata sentimentului de protectie? Pentru mine a fost coplesitor. Dupa ce traiesti o viata intr-o familie si intr-o societate in care “victima” este mereu vinovata, este greu sa intelegi cum pentru altii “agresorul” este vinovat. De ce grupul social coalizeaza mai usor in jurul agresorului si culpabilizeaza victima? De ce femeia ia mereu bataie de la barbat pentru ca “stie ea de ce”? De ce victima unui viol “a facut ea ceva, s-a imbracat in fusta scurta”? De ce copilul batut sau agresat verbal e “un obraznic rasfatat si o merita”? De ce mesajul agresiv este privit cu respect iar cel decent si civilizat este practic invizibil? Si mai ales de ce am devenit atat de obisnuiti cu asta incat nu ne mai deranjeaza? De ce am preferat sa sufar intr-o situatie pe care nu aveam cum sa o rezolv singura si nu am lasat barbatul de langa mine sa-i explice persoanei care ma nedreptatise ca gestul sau nu va ramane fara consecinte? De ce m-am suparat tot pe el pentru ca incerca sa ma apere? Nu am vrut sa par vulnerabila in fata lui? Nu am vrut sa-mi altereze sistemul meu pus de o viata la punct? De ce i-am spus ca ma descurc singura si nu am nevoie de el, doar era o minciuna? De ce nu am recunoscut cat de bine este sa ai pe cineva care sa te protejeze?

Untitled-5

Traim intr-o societate profund bolnava care ne-a contaminat si pe noi din prima clipa de viata. Traim in tara lui “ai venit batut de afara? stai ca te mai bat si eu putin!”. Traim intr-o tara in care de multe generatii copiii nu au fost crescuti cu un brat protector pe dupa umeri. In care cel firav a fost victima, in care cel diferit a fost umilit, in care oricine a incercat sa fie un “individ” a fost linsat de cei care vroiau sa fie “gloata”. Nu stim sa oferim si sa primim sustinere, sprijin, prietenie, compasiune reala. Am fost hingheriti de generatii intregi, am trait fiecare pentru el, am muscat mana intinsa, am spart capete din teama. Acum suntem si noi parinti, stirbiti de afectiunea si protectia de care am fi avut nevoie atunci cand veneam cu lacrimi in ochi acasa pentru ca fusesem batuti sau umiliti. Suntem parinti si ar trebui sa rescriem istoria asta trista. Sa invingem impulsul obisnuintei si sa ne imbratisam copiii, sa le luam apararea, sa gandim bine despre ei. Sa nu permitem critica gratuita si abuzul asupra lor. Nu ne vine natural ba chiar ne luptam cu vocea iubirii pentru ei si ne purtam asa cum s-au purtat si parintii nostri cu noi. Nu am fost crescuti asa, dar putem invata. Si cel mai simplu este sa facem asta protejand oamenii dragi, apoi, cand o sa vedem si un strain agresat, in orice fel, o sa stim sa-l protejam fara sa-l consideram vinovat ca este victima, Puneti o mana dupa umarul cuvia!

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>