Monthly Archives: September 2015

Ajungi la un punct in viata in care incepi sa te observi. Iti faci timp pentru tine. Te detasezi si incepi sa pui in cutiute ceea ce simti, ceea ce faci, ceea ce vrei. Si mai ales ceea ce nu vrei. Si de ce vrei sau nu vrei lucrurile astea. De ce le simti sau nu. Pentru ca vrei sa te cunosti cu adevarat si sa te intelegi. Asta daca esti norocos si ajungi sa crezi ca totusi meriti si altceva decat ai primit pana acum si vrei sa intelegi de ce ai lasat sa treaca spre tine numai surogate. Daca esti si mai norocos o sa ti se intample sa auzi intr-o zi un “Te iubesc!” atat de sincer si de curat incat nu o sa poti sa stai si sa nu-l primesti ridicand barierele. Si tocmai impulsul tau de a-l respinge pentru ca nu-l “meriti” te va trezi si va ridica ceata. Pentru ca acele cuvinte au iesit din gura copilului tau, ti-a zis ca te iubeste, si ti-e absolut imposibil sa nu-l crezi si sa-l respingi asa cum ai facut cu toti oamenii din viata ta. Nu-l poti alunga, dar vocea aceea de acolo, din fundul capului, tot iti spune “ba nu, nu meriti iubirea asta”, “nu esti destul de bun pentru ea”, “trebuie sa faci mai mult”. Insa nimic nu mai are logica, ce sa faci mai mult? De fapt, nu e nevoie sa faci ceva, esti parintele lui, te iubeste. Simplu! Fara polite, datorii, rasturnat lumea, dat toti banii, facut pres, inghitit mii de rahaturi, inchis ochii, culpabilizat, fara nimic din toate lucrurile astea pe care le faceai pentru a merita sa primesti dragoste. Existi si asta este sufficient pentru iubirea lui. Si ti-a aratat asta inca din prima zi, de cand a deschis ochii asupra ta si te-a coplesti cu inocenta lui. A crescut si te-a iubit cu fiecare clipa mai mult. Dar cu iubirea tacuta esti cumva obisnuit, crampeie din asta ai mai primit. Insa cu cea vorbita, nu. Acum copilul e mare, e si el un om la randul lui. Gandeste, discerne, alege si, uita ca, tot te iubeste. Iar acum o si spune, simplu si curat, si nu asteapta nimic de la tine. Iar toata lumea ta de om care n-a stiut sa primeasca iubirea se prabuseste in jurul tau.

Nu stii cum sa te lasi iubit. Pentru ca nu ai primit asta, nu te-a invatat nimeni. Ba mai mult, ai fost invatat ca pentru a fi iubit trebuie sa faci ceva. Ceva ce oricum nu este niciodata destul. Si tot faci si faci si cu cat cresti gasesti si alte metode de oferi din tine, si inima, si sex, si lucruri materiale, insa niciodata nu primesti inapoi ceea ce ai fi vrut si totul pentru ca de la inceput faceai ceva gresit. Ofereai dintr-un loc in care nimeni nu pusese niciodata nimic. Din locul in care atunci cand erai copil iti puneai numai tu. Si din care ofereai numai tu. Dar pentru ca n-ai primit iubire, alint, confort, confirmare, stima, respect- nimic din toate lucrurile astea care te fac sa fii cu plus in viata- ai ajuns sa nu mai pui nici tu pentru tine. Si ai ajuns sa crezi ca nici tu nu meriti sa te mai iubesti daca nu esti si mai mult. Un supraom care nu doarme, nu mananca, nu simte pana cand nu se ridica la standaredele alea imposibile. Pentru ca asa se intampla cu acesti copii neiubiti, ei isi stabilesc teluri si standarde imposibile, si o fac in mod constient pentru ca se pedepsesc pentru lipsa lor de perfectiune. Si cu timpul chiar cred ca nu merita sa fie iubiti si ajung acesti adulti care ofera cu disperare, dar nu mai deschid usa sa primeasca ceva inapoi. Pentru ca oricum nu merita, nu?

Copilul neiubit iubeste cu patima ca adult. Iubeste cu frica, iubeste prea mult. Da totul, da si in plus. Se ofera buluc, zgomotos, nebuneste. Pentru ca nu stie altfel. Isi doreste atat de mult “recompensa” lui incat devine obositor chiar si pentru el. Iubeste sufocant, posesiv, flatant si inspaimantator. Vrea sa compenseze orice, sa repare, sa intregeasca orice urma de slabiciune sau de nefericire din celalalt. Copilul neiubit face orice pentru a pastra langa el acesti subiecti ai afectiunii lui. Parteneri, prieteni, pe orcine. Oameni care nu-i merita devotamentul si poate nici nu si-l doresc. Face compromisuri, inchide ochii, se lasa prostit si manipulat la fel de constinet numai pentru a pastra si a nu pierde. Copilul neiubit iubeste cu suferinta.

Mi-a spus ca ma iubeste si ca sunt mamica ei buna si m-am auzit spunandu-i ca nu merit, ca nu sunt o mama destul de buna. Ea nu a inteles nimic din asta si mi-a repetat ca ma iubeste, apoi a fugit la joaca ei. Eu am ramas cutremurata de tristul meu adevar, nu ma puteam lasa iubita nici de acest copil inocent, copilul meu facut de mine si crescut cu toata dragostea. Cum nici pentru ea, pentru care am facut si imposibilul, tot nu credeam ca sunt destul de buna mama. Apoi, a venit el. Si mi-a spus ca ma iubeste. Am dat sa fug mancand pamantul. Mi-a fost bine in toti anii astia in care n-am mai iubit niciun “el”. In care n-am mai simtit teama si disperarea de a nu fi iar suficient de, destul de. Obosisem sa tot fiu si sa nu exist. Dar m-a tinut pe loc si m-a intrebat de ce mi-e frica. De ce nu-l cred. Si am dat voce trecutului din mintea mea care imi tot soptea de o viata “Cine crezi tu, Miruno, ca o sa te suporte pe tine asa?”, “Esti grasa, nu te vrea nimeni!”, “Trebuie sa faci compromisuri, altfel cine crezi tu ca accepta asa?”, “Ia vezi tu ce vrea asta de la tine daca iti spune ca te iubeste!”, “Trebuie sa taci daca vrei sa fie bine!”, “Tu esti mai buna, lasa tu de la tine!”, “Tu esti mai desteapta, taci tu!”. Dar de data asta am fost mai desteapta si nu am tacut. I-am spus toate temerile mele, toate gandurile, sursa neincrederii, sursa lui “nu merit sa ma iubesti pentru ca n-am facut nimic pentru tine”, “daca nu fac totul o sa-ti retragi iubirea fata de mine”. Un capitol intreg de “nebunie”. Iar el m-a ascultat. Ascultat real. Nici nu cred ca a avut nevoie sa ma inteleaga- este genul de om care nu are nevoie sa inteleaga ca sa creada ca ce spui este real pentru tine-. A ascultat, si la fel ca ea, mi-a spus ca nu are nevoie sa fac ceva, este suficient sa fiu cine sunt si atat. Pentru prima oara in viata eu eram “destul de” pentru cineva sau pentru prima data incepeam sa cred cand cineva imi spunea asta.

Copilului neiubit ii este greu sa creada in iubirea neconditionata a celorlalti. Ba cu timpul se inconjoara de oameni care sa-i confirme ca aceasta iubire nu exista. De oameni care de fapt dau sentimente la schimb pe alte nevoi proprii. De oameni la  fel de disfunctionali ca si ei, compatibili cu ei prin golurile de suflet. De oameni care au nevoie sa primeasca si sa nu dea nimic inapoi. Si in prietenii si in cuplu, mereu isi cauta parteneri care sa le refaca acest model familiar. Apoi prefera acest rau cunoscut decat un bine incert. Copilul neiubit se sperie si fuge sau devine indiferent in fata celor care i-ar putea oferi ceea ce nu a avut. Uneori respinge cu agresivitate oamenii care-i rascolesc durerea. Caci este dureros si trist sa vezi cum o viata nu te-ai lasat iubit. Cum cei care te-au facut si ar fi trebuit sa iti ofere “stocul” de iubire nu numai ca nu au facut asta, dar te-au facut sa nu te mai iubesti nici tu. Te-au facut sa crezi la un nivel atat de profund ca nu meriti nimic bun, ca nu meriti sentimente daca nu dai ceva palpabil la schimb. Ti-au instalat in minte acest program pe care l-au avut si ei, inconstient si fara rautate. Nu au stiut mai bine de atat. Nu au avut nici ei de unde sa dea.

FB_IMG_1443611215573

Este greu sa rupi tiparul. Este o lupta. Cu tine, cu ceilalti, cu timpul. Este greu sa vezi in cei care ti-au dat viata defectele lor. Sa vezi ca au gresit si ca te-au ranit profund. E greu sa-i ierti si sa-i intelegi. Eu greu sa te ierti pe tine pentru ca nu ai vrut sa vezi adevarul din fata ta. Este greu sa fii mai putin decat ai tins mereu sa fii, dar sa te iubesti. Este greu sa vezi ca scuzele tale pentru tot ce nu ti-a iesit in viata erau de fapt niste minciuni pe care ti le tot repetai. Si, cel mai greu, sa te lasi iubit. Sa nu te mai autosabotezi. Sa nu-ti mai pui piedici, sa fugi, sa respingi. Pasii sunt mici. Uneori adevarurile sunt cutremuratoare. Nu vrei sa le vezi si sa le accepti. Eu greu sa vezi suferinta copilului din tine. Sa-i vezi lacrimile si sa stii ca nu i le-a sters nimeni. Sa-l vezi cersind iubire si atentie si agatandu-se de oricine avea timp sa-i ofere o imbratisare. Este greu sa vezi tanara iubind oameni gresiti, oameni indisponibili afectiv, sa o vezi legand prietenii toxice si distructive. E greu sa o vezi inghitind mitocanii si nedreptati numai pentru a pastra aceste prietenii nedemne. E greu sa vezi femeia oferind si imposibilul numai ca el sa stea. E greu si sa o vad singura dupa ce si-a dat seama ca facea ceva gresit dar nestiind cum sa faca altfel. Mi-e greu sa ma vad cum mi-am irosit viata langa oamenii gresiti. Pentru ca au fost inutil de multi. Insa drumul acesta merita, este atat de bine sa traiesti liber de tine, sa poti sa spui ce vrei fara teama, sa ceri ceea ce meriti, sa stabilesti limite, sa inalturi ceea ce nu este bun. Si atat de bine sa crezi in iubirea celuilalt pentru tine. Uneori avem norocul sa ne vindecam si sa ne lasam vindecati.

 

Cu ceva timp in urma obisnuiam sa observ oamenii din jur. Sa le citesc trairile si sa incerc sa-i inteleg de ce simt cum simt. Adesea analiza asta imi aducea un fel de neintelegere frustranta mai ales in fata celora care pareau fericiti. Spun pareau pentru ca eu nu credeam in onestitatea fericirii lor afisate. Sigur undeva sub tot zenul asta trebuia sa fie de fap o mare tristete. Cum naiba sa fie fericit cu halul de viata pe care o duce? Cum sa fie fericit cand nu are x sau y lucru? Nu are familie. Nu are educatie, informatii, serviciu, casa, masa. Sau invers, normal ca e in beatitudine cand are si aia si ailalta si cand nu trebuie sa miste un deget pentru ele. Apoi am inceput sa mut observarea de pe ei pe mine. Ce nu este ok cu mine? Oare chimia mea pur si simplu nu-mi permite sa fiu fericita? Oare unii suntem capabili sa simtim asta si altii nu? Adica e o loterie de cum s-au asezat niste celule in noi? Oare cand s-a varsat oala de rahat peste omenire, in capul unora a cazut o tona si pentru altii n-a mai ramas nimic? O sa imi petrec toata viata carandu-mi rahatul in spate? De ce nu pot simti nici macar multumire pret de mai multe clipe? De ce nimic nu e destul, nimic nu e suficient de bine? Ce ma face sa nu simt fericirea? Dar oare vreau sa fiu fericita?

Sau vreau sa fiu asa cum ma simt mai comod sa fiu? Cu sentimentele si starile pe care le cunosc inca de copil, cu ele pentru ca ele imi ofera confortul lucrului cunoscut? Am crescut in neglijenta, mereu muncind pentru fiecare strop de atentie, mereu crezand ca trebuie sa fac mai mult, mereu acest mai mult nefiind suficient, mereu crezand ca depinde de mine sa fie bine. Si mereu crezand ca nu merit, ca nu sunt demna de mai bun, demna de iubire pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce fac. Am crescut asa si am continuat sa traiesc asa. Cu fiecare clipa convingandu-ma ca nu merit mai mult. Si nu am lasat sa primesc mai mult. Nu am lasat fericirea in viata mea pentru ca nu stiam cum sa o traiesc. Mi-a luat mult timp sa imi dau seama ca mi-e frica de ea. Ca nu o cunosc si ca fug atunci cand cea mai mica raza de lumina apare. Ca imi caut si imi atrag mereu situatii care sa nu ma scoata din lupta mea pentru a merita, dar ca niciodata nu mi-am dorit de fapt sa fiu asa. Sa fiu fericita. Nu ca nu puteam sa simt fericirea, dar nici nu imi doream asta. A fost trist si cutremutator sa-mi dau seama ca eu eram cea care nu ma lasa sa traiesc ceea ce meritam. Cu pasi mici si timizi am inceput sa ies din pestera mea. Sa incep sa vreau si sa invat cum. Sa-mi deschid mintea si catre alte cai de invatare.

Maine si poimaine- 22-23 septembrie- se intampla in Bucuresti acest workshop: “Managing Happiness and Resilience” cu Eiji Han Shimizu, organizat de Instituitul pentru Fericire.

Eiji Han Shimizu este producator multipremiat, scriitor si trainer. Focusul muncii sale este cea mai importanta emotie umana: fericirea.

Documentarul sau, HAPPY, a castigat premii la festivaluri de film din toata lumea, a fost folosit ca material educativ in numeroase contexte la nivel mondial si a devenit cel mai descarcat documentar pe iTunes.

Eiji a produs de asemenea un serial TV despre fericire pentru televiziunea nationala din Japonia si, impreuna cu calugari ZEN si cercetatori, a dezvoltat o serie de ateliere de lucru pentru a creste abilitati legate de fericire intr-o forma interactiva si practica. Mai multe corporatii, universitati si ONG-uri folosesc metodele lui pentru a-si ajuta echipele.

Nu in ultimul rand, Eiji are un MBA de la Universitatea din Miami si este certificat in Psihologie Pozitiva la cel mai bun masterat din lume, cel al Universitatii Pennsylvania.

eiji-22-23-sept_post

“Managing Happiness and Resilience” a fost deja livrat in mai multe tari din America, Europa si Asia, in companii multinationale si ONG-uri. Multi participanti au spus ca si-au schimbat modul in care se conecteaza cu ei insisi si cu ceilalti, modul in care isi percep circumstantele si in care isi planifica viitorul.

Modulul 1 – pe 22 septembrie: Abilitati intra-personale pentru reducerea stresului. Invata sa te conectezi la mintea si corpul tau.

      Cursul va acoperi:

      • Mindfulness
      • Rezistenta emotionala
      • Optimism

Modulul 2 – pe 23 septembrie: Abilitati inter-personale pentru reducerea stresului. Invata sa te conectezi la ceilalti si la mediu.

      Cursul va acoperi:

      • Compasiune
      • Recunostinta
      • Misiune personala

Costul unui modul este de 90 de lei iar pentru ambele module de 160 de lei, detalii aici. Atelierele se desfasoara in intervalul orar 17-21 la ConnectHub, Bulevardul Dacia nr. 99.

Locurile sunt limitate, sper sa avem bucuria sa ne vedem acolo!

Revin cu impresii!