Monthly Archives: August 2015

Vad si acum fetita cu parul cret si ochii mari atarnata sus pe poarta verde din fier. Este cald, vara. Ea e mica, sa aiba vreo 4-5 ani. Mica si foarte neagra de la statul afara toata ziua. O prinde bunica ei numai seara la culcare. In rest alearga, face papusi din flori- cel mai mult ii plac craitele, au rochiile elegante, par niste dansatoare-, taie iarba de pe langa poarta, isi loveste degetele cu sapa, sta in vie la umbra si mananca muraturi, se suie in gutuiul cel mare si viseaza. Acum e duminica tarziu si ea sta sus pe poarta. Se suie acolo cu greu, poarta are niste rotocoale din fier, nu-i sustin talpile. Se uita in stanga pe drum. Drumul e lung pana in raspantie, dar vede pana la crucea de piatra de la scoala. Sta acolo de mult timp. Spera. Mai coboara ochii pentru ca a obosit sa priveasca. Undeva departe se aude o masina. Isi incordeaza auzul cat poate de mult. Intoarce capul spre cainele lup legat in fundul curtii. Codita nu latra. Daca nu latra inseamna ca nu este  motorul masinii asteptate. Fetita e amortita de atata nemiscare. Fierul portii ii intra in coaste, mainile au intepenit pe grilaj. In fata soarele se duce la culcare peste curtea batranei Polixenia. Ochii o ustura si o dor de atata sperat. Sunt inundati de lacrimi pe care le inghite. O doare in gat de cat de multe lacrimi a inghitit toata ziua. Si ieri. Duminica a trecut si ei nu au venit. Oare au patit ceva? S-a stricat masina? E duminica in care trebuie sa ia masina de la nasi si nu au putut? Au aflat ca a facut prostii si de asta nu vin? Oare mai vin? Mai sunt? Cand or sa vina? N-au venit iar fetita nu stie daca or sa mai vina.

O cunosc atat de bine pe fetita cu parul cret si pielea maslinie. Locuieste inca in sufletul meu si isi inghite lacrimile cu durere in gat de fiecare data cand oamenii asteptati nu vin. Au trecut 30 de ani de atunci. De cand astepta cu disperare ca dacia crem sa apara in capatul drumului aducand cu ea o mama si un tata de dorul carora o durea sufletul. Au trecut toti anii astia dar sentimentul de gol si de parasire este inca viu, nu pleaca. Ba chiar are un gust al lui. Gustul amar al lacrimilor pe care le inghiti pentru ca nu ai voie sa plangi. A crescut fara ei si a durut-o fiecare zi. Parasirea acolo. Asa s-a trezit pe lume: parasita dincolo de portile verzi din fier. Acolo se termina lumea ei. Iar dincolo de poarta lumea cea mare se termina in raspantie. La curtea laptaresei, tanti Fana, cu nucul mare de la poarta si banca de sub el. Uneori- nu stie de ce asa, poate numai atunci cand merita, cand era cuminte- o luau cu masina pana acolo. Apoi o lasau sa coboare si ea ramanea la poarta la tanti Fana. Femeia era buna si blanda, o alina. Apoi mergea incet pe langa cele cinci curti pana la poarta verde. Trecea pe langa fantana mare de care-i era frica. Foarte frica. Iar frica aia o facea pentru o clipa sa uite de dor. Atunci a invatat sa alunge dorul cu frica. Au trecut toti anii astia, bunica nu mai este, tanti Fana la fel, tanti Ioana, Marcela. Nici poarta nu cred ca mai este verde. Dar copilul ranit de parasire traieste in mine si azi.

Vara asta, dupa mult timp, m-au durut iar ochii de cat am privit spre punctul de unde trebuia sa vina cineva. Cineva care a promis. Pentru a inutil de multa oara a promis si nu a facut. Iar eu am crezut si am asteptat. Apoi m-am ingrijorat. Am cautat scuze. Apoi iar am asteptat pana n-am mai avut ochi sa privesc spre capatul plajei. Am chemat frica in ajutor. Dar de data asta fetia ranita s-a infuriat. A decis. A facut. Nu si-a mai inghitit lacrimile. A plans. Si i-a zis celui ca nu-si tinuse cuvantul ca nu mai are ce cauta in viata ei. Iar ei si-a jurat ca nu o sa mai lase fetita din ea sa astepte pana ii amortesc mainile tinandu-se de un gard. Doua zile mai tarziu asteptarea sa repeta. Un alt om drag intindea de sufletul ei. Si gustul amar de lacrimi s-a intors. Amestecat cu furie si ciuda ca iar simte asta. Fetita ajunsa acum femeie vroia sa o ia iar pe drumul cunoscut si a chemat frica pentru a alunga gustul promisiunii incalcate. Tata era foarte bolnav si m-am “hranit” cu frica de faptul ca ar putea muri. De data asta constienta de mecanism, de ceea ce fac. De ceea ce faceam de atatia ani. De cum alungam dorul cu griji, cu spaime. De cum preferam sa-mi fie frica mai repede decat dor. Decat sa simt parasirea, inselarea increderii, cuvantul dat si nerespecat mai bine imi era frica. Frica de ceva, de orice. Frica tinea sufletul atent la ea pana cand gustul amar se ducea. Am inteles in cateva zile ce faceam de o viata. Si de ce am ajuns sa am atat de multe temeri. de ce frica a fost prietena mea tot timpul asta. De ce am lasat-o sa aiba asa o putere asupra mea, uneori sa fie mai puternica decat mine. A fost incredibil sa inteleg, A fost incredibil sa las fetita ranita sa-si planga lacrimile. Pentru prima data nodul din gat n-a mai existat.

Acum 4 luni intindeam o mana, aveam nevoie de ajutor. Ma simteam coplesita de tot ce era in jurul meu iar frica-prietena nu ma mai tinea vie, ma sufoca. Ma supusese cu totul, ma scufundam intr-o mare de anxietate. Imi era atat de rau incat nu mai aveam aroganta omului cu psihologia in buzunar ca stiu eu mai bine, ce sa-mi spuna mie “aia”, eu sunt mai desteapta si eu stiu mai bine. Poate ca eram si poate ca stiam, dar nu ma puteam ajuta singura. Dupa 3 luni de psihoterapie am ajuns in niste locuri din sufletul meu pe care nici nu stiam ca le am. Am vorbit si m-am ascultat, m-am omorat si m-am inviat, am tinut copilul ranit in brate, l-am ascultat si pe el, am plans cum nu credeam ca o sa o fac, am luat mai multe decizii bune pentru mine cat nu luasem in 30 de ani. Am reusit pentru prima data in viata sa spun “nu” celorlalti, am reusit sa pun distanta intre mine si parazitii din viata mea, sa exist si eu si sa nu ma simt vinovata pentru asta. Am reusit sa ma despart fara sa-mi fie frica de oamenii care ma incarcau si ma faceau nefericita. Am invatat sa nu mai astept oamenii care nu isi tin cuvantul fata de mine. Ba chiar am inceput sa cred ca merit lucrurile si oamenii buni pe care mi-i doresc langa mine. Este drum lung pana departe. Drum lung sa vindec toti anii astia de lacrimi inghitite si de alergat cu biciul dupa propria persoana. A fost un timp magic al descoperirii de sine pe care am dorit sa-l traiesc in intimitate. Fara confesiuni, fara blog, fara multi oameni. E mult bine in viata mea acum. Bine pe care la sfarsitul iernii nici nu visam sa-l simt. Fac pasi mici, uneori ma ma intorc, alteori stau pe loc. Dar e minunat sa cunosc in sfarsit omul asta alaturi de care traiesc de o viata.

11393140_878450168882729_2608345869243287547_n

Multi avem nevoie de vindecare si de cunoastere, cautati un om alaturi de care sa simtiti ca puteti vorbi si asculta si porniti cu sufletul deschis pe drumul asta. O sa va bucurati sa dati mana zambind cu voi insiva.