Monthly Archives: April 2015

joi, 16 aprilie 2015

Draga mea,

rasfoiam Scrisorile pentru tine si observ cum au trecut fix 9 luni de cand ti-am scris ultima data. Iti scriam atunci in aniversarea zilei in care te-ai hotarat sa vii la mine, le rasfoiam acum, dupa ziua ta de nastere, de dorul tau. Esti in vacanta de primavara la bunicii tai. Prima ta vacanta de primavara. Prima din multe si frumoase. Asteptate, parfumate, cu ploi si joaca in balti, cu sarbatori de Paste, cu framantat de cozonac. Tu esti acolo, bine si fericita, ocrotita, esti departe de mine, dar stiu ca ti-e mai bine acum asa.

Prima ta vacanta de primavara ma gaseste trista, nelinistita, ravasita, obosita, franta. Probabil in amintirile tale aceasta o sa fie perioada in care mami spunea des ca nu-i e bine, ca nu se simte bine. O sa-ti amintesti probabil si nervii mei, si furia, si tipatul la tine. Nu sunt bine, draga mea. Nu sunt. Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama, cum mi-a luat ceva sa recunosc si sa iau masuri. Nu sunt un superom, nu sunt infailibila, nu sunt nemuritoare. Sunt tot un simplu om care a tras de el mult prea mult si mult prea tare. De prea mult timp ma man singura cu biciul de la spate pentru a mai fi bine inca o zi, pentru a le mai face bine pe toate pentru inca o zi. A trebuit sa cad de tot ca sa-mi dau seama cat de jos am ajuns. Cat de mult am cerut de la mine, cat am gresit traind fara sa respir. A trebuit sa-ti tip tie sa ma lasi si pe mine sa traiesc ca sa-mi dau seama ca nu tu nu ma lasai, eu nu m-am lasat. Tu nu ai cerut nimic, eu ti-am dat prea mult. Si nu numai tie, in general. Am dat mereu perfectul, iar noi, oamenii, nu suntem facuti pentru a da mereu totul. Riscam sa ramanem intr-un final goi, chiar si fara noi. M-am trezit intr-o zi cu sufletul gol de tine si de mine, cu nimic in el. M-am trezit cu atat de putin in mine incat nu mai stiam nici sa ma misc. Iar tu erai la doi metri de mine si ma strigai. Ma priveai cu ochii tai frumosi si plini de iubire, eu te priveam inapoi goala de orice energie si dorinta de afi.

Stiam ca nu o sa mai pot mult timp asa. Ca nu poti sa fii parintele complet, ingrijitorul casei, aducatorul de mancare pe masa, profesionistul respectabil si pe langa toate astea sa mai fii si om. Adica poti. Poti un timp. Poti daca tragi de tine pana te storci de orice vlaga. Pentru ca daca doar dai din tine si nu recladesti in urma… cade tot. Asa cum am cazut eu in primavera asta. Atat de jos incat si un bobarnac mi se pare cat un meteorit. Atat de multe si atat de adanc ingropate au rabufnit acum incat mi-a fost greu sa ma privesc si sa ma recunosc. Sa aud vocea care striga la tine si sa nu o pot retine. Sa ridic mana la tine si sa te vad speriata de amenintarea ei. Ti-a fost frica de mine. Mie mi-a fost frica de mine. Mi-a fost o frica teribila ca ti-as putea face rau. Chiar si numai gandul ca ti-as putea face rau tie si mi-a paralizat sufletul. Atat de departe de mine a trebuit sa ajung incat sa-mi dau seama ca nu fac bine ce fac. Ca totul e perfect. Ca totul e asa cum trebuie. Numai eu nu sunt. Eu nu eram bine. Nu sunt bine. Si te-am trimis departe.

Este prima data in cei patru ani ai tai cand te trimit de langa mine. Cand imi recunosc nevoia de o pauza, nevoia de mine, de timp pentru mine. De stat si de regasit omul ala care s-a pierdut. M-am simtit atat de vinovata pentru asta. Am simtit ca e gresit sa-mi doresc timp fara tine. Ca am vrut pur si simplu stau amortita in pat si sa nu trebuiasca sa fac nimic. Sa stau. Sa respir si sa nu gandesc, sa nu simt nimic. Doar sa fiu. Pentru ca simteam ca nici asta nu mai sunt, ca nu mai sunt. M-am simtit ca o baterie goala care nu mai poate porni masina nici impinsa. Atat de goala incat nici nu stiam daca va mai porni. M-am speriat iar de gandul meu, de mine. Dar frica e buna, frica intr-un final te face sa te trezesti, sa faci ceva. Frica te face sa cauti ajutor. Chiar daca esti atat de speriat incat ti-e frica si sa-ti fie frica. Dar frica te face sa lupti. Te aduce inapoi. Frica indepartarii de tine, de mine, frica de a nu mai fi. Mi-a fost teama ca nu o sa mai fiu si ca o sa ramai si fara mine.

Am simtit tot greul acestor ani in care n-am vrut sa-l simt. In care mi-am zis ca pot asa. Inca o zi si inca una. In care mi-am zis ca trebuie sa pot. Ca nu exista alta solutie decat sa trag de mine. Am fost aroganta cu limitele mele umane. Le-am ignorat. Am ignorant fiecare semn care-mi spunea ca intr-o zi de la atata tras o sa fac poc. Chiar si cand am facut poc tot n-am vrut sa aud. Urma ziua ta. Nu aveam cum sa fac poc tocmai acum. Iti asteptai prietenii, petrecerea, cadourile, tortul. Nu puteam sa nu mai pot chiar acum. Si am tras inca o data de mine pana cand am simtit ca nu a mai ramas nimic. Apoi te-am dus la bunicii tai unde te stiu bine si eu am ramas sa caut un drum ca sa vad cum mai pot sa fiu. Sa vad de unde incep drumul inapoi in sus. Sau macar un drum. Insa unul lin, greu nu mai pot. Probabil ca tot acum, pentru prima data in viata ta, ai auzit cuvantul psiholog. Cand simti ca nu mai poti sa te aduni, ca nu mai intelegi ce e cu tine, ce se intampla, de ce ti-e frica, de ce vrei sa fugi, omul asta e cel care te ajuta. Omul pe care eu l-am cautat ca sa ma ajute cand n-am putut sau n-am mai vrut sa ma ajut singura.

Draga mea, as vrea totusi sa inveti ceva din asta. De fapt, o sa fac tot ce pot ca sa te ajut sa nu fii ca mine. Oricat mi-ar fi de greu sa recunosc, si in fata mea si in fata ta, sa nu fii ca mine! Sa nu fii mama care sunt eu. Omul care sunt eu. Nu uita de tine! Nu da totul din tine, nu te condamna si pedepsi pentru fiecare nimic.  O sa-ti iubesti copiii oricum, ei or sa fie fericiti oricum si cu mai putin perfect. Poate chiar mai fericiti. Nu uita ca si tu ai dreptul la viata. Ca ai dreptul si ai voie sa fii fericita si dincolo de statutul tau de mama. Ca ai voie sa te bucuri de micile tale “egoisme”. Ca ai dreptul sa dormi, sa mananci, sa te speli, sa citesti o carte, sa iubesti un om. Ai voie si ai dreptul sa nu fii perfecta. Ai voie sa gresesti, sa iti para rau, sa iti ceri iertare. Alege ce este important. Nu te pierde in detalii si nimicuri. Invata ca este normal sa te alegi si pe tine. Ca asa este sanatos sa te alegi si pe tine. Invata sa te ierti. Sa ai mila de tine. Sa-ti dai timp. Sa fii blanda cu tine. Sa plangi cand ceva te doare, si mai ales cand sufletul te doare. E normali sa tipi cand esti furioasa. E normal sa-ti ceri dreptul la viata ta. Sa ceri ajutor atunci cand nu mai poti. E normal  sa te iubesti si atunci cand nu esti perfecta. Asta inseamna sa fii om. E normal sa fii om!

Mami a uitat sa fie om si asta ne-a ranit pe amandoua! Te rog sa ma ierti, nu-i vina ta. Tu esti un copil minunat. E vina mea ca nu am stiut cand sa ma opresc si cand prea mult e destul. Dar o sa fim bine. Nu de maine, nu de poimaine. Va trebui sa invat cine este acest om nou care va spune si nu, si nu mai pot, si nu mai vreau. Va trebui sa invat sa iubesc omul asta nou care e si el doar un om. Dar stiu ca o sa fim bine. Amandoua.

magicolor_4690MF_150416091119_00012

Am avut nevoie sa te vad iar, asa cum te-am vazut cand inca nu erai, sa te vad peste niste ani si sa stiu ca o sa fiu si eu cu tine. Te-am desenat acolo, peste anii astia.

Te iubeste mami!

De cand am vazut pentru prima data un tort facut de Anamaria- asta era- mi-am dorit un tort facut de ea. Sitam ca nu facea torturi pentru publicul larg, dar ii cunosteam foarte bine Prajiturelele si puteam numai sa-mi imaginez cam cat de bun si de frumos ar putea fi si un tort. Asta era acum vreo 2-3 ani. Intre timp ne-am cunoscut mai bine, eu am ajuns sa-i indragesc foarte mult- nici nu ai cum altfel, au o familie minunata cu cei mai frumosi si luminosi copii- si se pare ca si ei au ajuns sa ne indrageasca pe noi. Si, spre bucuria mea, au acceptat invitatia la ziua Matildei- ne-am sarbatorit ieri, putin in avans ca venea Pastele peste noi.

Ei, si nu numai ca familia cu minunatii trei copii a venit la petrecere, dar Anamaria a venit cu tortul. Za Tort, tortul pe care mi-l doream si nu-mi faceam curaj sa o rog sa-l faca. Tort- care pentru prima data in istoria torturilor noastre- n-a ramas jumatate prin farfurii. De cat de frumos a fost nici nu va mai spun, va las fotografiile mai jos. Iar ca Anamaria citeste ganduri, acum mi-e clar. In fiecare an de ziua Matildei mi-am dorit sa comand o serie de biscuiti deliciosi, cum face ea, pentru a ii da cadou de despartire atunci cand invitatii pleaca de la petrecere. Stiind ca anul asta face tortul, ce era sa o mai aglomerez si cu biscuitii? Daaar cu ce a venit ea, minunata, extra cadou? Cu o cutie cu biscuiti gustosi si frumosi!

11134451_1041966669164637_698570327_n

 

Anamaria, mi-ai facut ziua- cum ar zice americanul- iti multumim din suflet pentru dragostea pe care o pui in tot ceea ce faci, pentru tortul minunat (am fost vreo 50 de mancaciosi, deci a fost un tortului), pentru gandurile bune, pentru cat esti de delicata si de rabdatoare si asa cum esti tu! Ana Prajiturica! Multumim pentru ca citesti ganduri si indeplinesti vise!

Pe Anamaria cel mai usor o gasiti pe pagina ei de Face Book – https://www.facebook.com/Prajiturele

The Cake!

11134460_1041964305831540_1778781643_n

11137065_1041965305831440_390971843_n

O poveste cu o fetita, o sa-i spunem Ana.

Ana este o fetita dulce si delicata, sa aiba undeva pana in 3 ani, asteapta linistita langa un leagan din curtea gradinitei. In general ea asteapta linistita, nu cere, nu impinge, nu se impune cu forta, trece timida si invizibila prin spatele tuturor.  Este a 3 a la rand, stie ca mai are de asteptat, dar sta rabdatoare privind oarecum pierduta la dalele de pe jos. In leagan un baietel de aproape dublul varstei ei, isi face elan cu forta ignorand vociferarile celorlalte doua fetite care isi asteapta randul. Au o conventie de timp pentru folosirea leaganului si el deja o incalcat-o. Fetitele aproape la fel de mari ca si el ii sunt partenere de joaca si se hartuiesc adesea. Sunt intr-un fel de razboi rece pentru stabilirea “sefiei” in grup. Adesea devin agresivi fizic intre ei, dar sunt mari si robusti, indarjiti, se provoaca unii pe altii, au o anume dinamica reciproc acceptata. Par sa fie intr-o armonie in competitia lor. Ei sunt “stapanii” locului de joaca si-l impart asa cum considera ei.

Timpul trece si baietelul nu se mai da jos din leagan. La o mica distanta un adult asista pasiv si distant. Are propriile ganduri si ora tarzie il face deja absent. Fetitele mai mari isi pierd rbadarea si dau sa-si paraseasca randul. Este neinteresant sa astepte atat si nici nu reusesc sa-l dea jos pe cel ce a pus stapanire pe leagan. Se uita in jur pentru a gasi alt joc. Insa tot ce vad este mica fetita care sta tacuta rezemata de stalpul leaganului. Sta in spatele lor fara a ridica privirea. Uneori mai priveste spre celalalt adult prezent, practic un necunoscut, incercand sa spuna ceva din priviri. Nu isi face curaj. Asteapta. Exact atunci fetitelor mai mari le vine ideea ca ar fi o distractie mai buna sa o tachineze pe mica fetita delicata. Este una dintre tintele lor zi de zi. Este mai mica, este timida, este mai sensibila decat altii, evita conflictele, plange cand este incoltita si jignita. Toti trei stiu asta si, cum ei sunt stapanii locului, pot face ce vor.

Fetita simte ca va fi tinta lor, deja cunoaste ritualul, si face un pas in spate. Este semnul pentru cei trei copii mai mari ca e un moment bun sa o supere. Baietelul plin de resurse in acest sens se gandeste sa se lege de faptul ca este ultima la rand si incepe sa-i strige:

“Ana e ultima la leagan si…. e cea mai urataaaaa! Cea mai urataaaa! Esti cea mai urataaaaaa”

La semnalul liderului de ocazie si fetitele mai mari incep sa-i strige ca este cea mai urata. Ana bate in retragere, se duce in spatele toboganului. Fetitele o urmaresc tipandu-i la cinci centimetri de fata ca este cea mai urata. Vad ca atitudinea si cuvintele lor ranesc si insista. Incep sa o alerge prin curte strigand dupa ea. Fetita incearca sa se apare. Nu reuseste sa scape de urmaritoare, este prinsa intr-un colt. Fiind in punctul de a ceda si a plange, baietelul decide ca este momentul lui si sare din leagan tipand vicotorios catre Ana: “Esti o urata! Cea mai urata!” si rade. Ana incepe speriata sa planga si strange in brate jucaria pe care o avea de acasa. Plange si se face si mai mica incercand sa dispara din fata asaltului de tipete si rasete.

Adultul strain martor la scena ii semnaleaza adultului supraveghetor ceea ce se intampla la trei metri de el. Ana plange speriata- nu este prima data- de colegii ei mai mari, nu se poate apara si nu poate reactiona. Este coplesita. Strange jucaria si plange. Adultul supraveghetor intervine in lene aruncand cuvintele goale pe care le stie “Trebuie sa se deuscurce singura”. Interventia consta in a reaseza baietelul in leagan si copiii iar la rand. Adultul strain insista ca baietelul s-a dat deja suficient si ceilalti copii asteapta de 30 de minute si ca a facut-o pe Ana sa planga cu intentie. Copiii mai mari- vazand ca cineva le-a observat comportamentul- pleaca sa-si caute altceva de joaca. Ana inca suspina si nu are curaj sa se suie in leaganul acum liber. Se uita sa vada daca nu-l revendica altcineva. Se suie. Adultul strain o ajuta sa prinda elan. E mica si Trista. Strainul sta in cumpana, dar ii sterge lacrimile si-i spune cat est de frumoasa, sa nu-i creada pe copiii mai mari, ei nu stiu ce spun, au gresit. Ea este frumoasa. Zambeste pentru prima data in cele 45 de minute si spune cateva cuvinte. Adultul supraveghetor tipa prin curte pentru niste nimicuri.  Cineva nu a pus o lopatica la locul ei. Trebuie sa fie ordonati.

Aceasta este (sau nu) doar o poveste. Ana poate fi copilul tau, copilul meu, copilul oricaruia dintre noi. Asa cum pot fi si ceilalti trei copii mai mari din povestea noastra. Sunt copii de gradinita. Supravegheati in fiecare clipa. In siguranta. Protejati. Aparati atunci cand sunt coplesiti. Nu lasati sa-si “regleze singuri pozitia sociala in grup” atunci cand sunt in minoritate calara si cand balanta de “forte” este ridicol de dezechilibrata. Sau, de fapt, indiferent de cum este. Ai scuturat deja din cap, stiu asta, si ti-ai spus asta nu poate fi niciodata copilul meu. Asta nu poate fi gradinita in care se afla copilul meu. Copilul meu mi-ar spune daca i s-ar intampla asa ceva. Eu sunt parintele lui, as sti daca ceva il supara. Sau, intimidat de mesajul educatoarei, deja ti-ai spus ca ea are dreptate si trebuie sa-ti lasi copilul sa se descurce singur, ca asa il inveti cu “greutatile vietii”, asa invata sa se apere. Dar de ce sa fie nevoie sa se apare? Intreb si eu?

In orice colectivitate- gradinita, scoala, liceu, facultate, chiar si colectiv de munca- or sa existe “buldozare” si “ghiocei”. Asa imi vine mie sa le spun, asta imi inspira oamenii astia. Unii sunt de mici ca tancul, nu stiu daca tine de educatie sau de cum i-a facut natura, trec prin toate si peste toti. Ii afecteaza putine sau aproape nimic, sunt insensibili la suferinta celorlalati sau chiar o provoaca cu intentie. Apoi, sunt ghioceii. Copiii delicati, sensibili, usor de ranit, retrasi, victimele perfecte pentru cei din prima categorie. Si, undeva la mijloc, probabil si majoritari, sunt ceilalti, mixurile de forta si sensibilitate. E o moda mai nou sa nu mai gandim si exprimam etichete, un mare balon de sapun daca e sa ma intrebati pe mine- da, nu gandi preconceput si nu eticheta usor- dar aceste tipologii exista si dinamica dintre ele ne este tuturor mult prea bine cunoscuta. Alegerea noastra este insa daca o mai toleram sau nu, daca mai mergem cu valul sau nu, daca punem stop acestei culturi si educatii care incepe inca de la cresa. Daca noi- cei crescuti intr-un sistem plin de umilinete si capete plecate- intelegem ca trebuie sa schimbam ceva, ca nu este ok sa te lasi intimidat, terorizat, nedreptatit, umilit.

Hărţuirea este atunci când o persoană se poartă urât în repetate rânduri cu o altă persoană sau o face dinadins să sufere. Oricine poate fi victima hărţuirii, indiferent de vârstă. Ea poate avea loc la şcoală, acasă sau online şi poate însemna că cineva te împinge, te loveşte, te tachinează, îţi ia lucrurile, îţi dă porecle, te ignoră intenţionat sau se ia de tine pentru că eşti altfel.

Hărţuirea nu este acceptabilă. Dacă eşti hărţuit, nu este vina ta.

DSC_6908

Joi, 26 martie, am avut placerea de a fi invitata de Mamica Urbana si White PR la evenimentul Cartoon Network si Telefonul Copilului organizat cu prilejul marcarii a o luna de campanie “Fii prietenos, nu rautacios”. Discutiile au fost pe cat de interesante pe atat de dureroase. Ca adolescent supraponderal am avut parte de o cantitate de umilinta si hartuire cat sa-mi ajunga pentru 10 vieti. Din ignoranta, rautate, plictiseala, din lipsa propriei valori, poate din toate la un loc, mereu a existat grupul celor care umilea si hartuia si au existat victimele- de obicei solitare- ale acestora. Ghinionul lor sau norocul meu este ca nu m-am nascut un copil “ghiocel”, ca le-am facut fata, tinut piept. M-a durut, evident, dar nu m-a doborat. Chiar m-a motivat-  nu intr-un mod pozitiv- sa demonstrez ca eu sunt cu mult mai mult decat ceea ce vad ei, adica o suma de kilograme. Insa, multi au ramas marcati si cu cicatrici pe care le poarta cu ei in viata si in relatiile cu ceilalti.

Sub sloganul ”Fii prietenos, nu răutăcios!”, campania are ca obiectiv sensibilizarea și încurajarea copiilor de a lua măsuri împotriva hărțuirii și agresiunii de orice fel. Prin intermediul animațiilor, Cartoon Network îi încurajează pe copii să vorbească despre experiențele lor, să îi sprijine pe cei hărțuiți și să fie prietenoși cu toți ceilalți.

Întrucât fenomenul bullying afectează copiii din întreaga ţară, Cartoon Network colaborează cu Asociația „Telefonul Copilului”, unul dintre cele mai importante ONG-uri din România, care abordează problemele acestora. Scopul acestei asocieri este de a informa despre bullying şi pentru a oferi consiliere şi ajutor celor care au nevoie. Între 2011 – 2013, Asociația „Telefonul Copilului” a înregistrat peste 2.900 de apeluri de la copii care au dorit să vorbească despre bullying, 57% dintre aceştia fiind băieţi cu vârste între 12 – 17 ani.

Alex Velea apare în spotul campaniei Cartoon Network. Campania mai include şi o serie de clipuri animate care se adresează atât copiilor care sunt afectați de fenomenul bullying, cât și celor care sunt agresivi sau celor care sunt simpli observatori. Copiii afectaţi direct sau indirect de fenomenul bullying beneficiază de consiliere din partea unor persoane cu experienţă în abordarea acestor probleme pe website-ul www.CartoonNetwork.ro/clubulprieteniei.

DSC_6988

”Cartoon Network reprezintă locul unde copiii pot fi ei înșiși, încurajându-i să aibă încredere în ei.”, a spus Hannes Heyelmann, Senior Vicepreședinte și Managing Director Turner Broadcasting pentru Europa Centrală și de Est. ”Știm că fenomenul bullying este o problemă care afectează o mare parte dintre telespectatorii noștri. Împreună cu parteneri ca Asociația Telefonul Copilului și Alex Velea, ne dorim să îi motivăm să acționeze împotriva acestui fenomen și să nu le fie frică să spună tare ce li se întâmplă. Noi tratăm această problemă delicată într-o manieră în care copiii o pot înțelege și îi îndrumăm către specialiștii care îi pot ajuta.” a adăugat Heyelmann.

Cătălina Florea, Director Executiv, Asociația „Telefonul Copilului” spune: “În lumea magică a desenelor animate, viaţa este o joacă frumoasă. În universul unor copii, însă, teama, suferinţa şi depresia au devenit noua realitate. Ştim asta din ceea ce ne spun copiii afectaţi de fenomenul bullying, care ne cer ajutorul odată cu apelul lor la „Telefonul Copilului 116 111”. Campania lansată împreună cu Cartoon Network este prima campanie care abordează fenomenul bullying încă de la vârsta la care copiilor li se conturează personalitatea, totodată aducându-ne mai aproape de toţi acei copii care ţin sub tăcere ceea ce nu le dă pace, încurajându-i să ceară ajutor”.

Cartoon Network desfăşoară campania anti-bullying “CN CLUBUL PRIETENIEI” şi în alte ţări din EMEA pe parcursul acestui an. Copiii pot afla detalii despre fenomenul bullying și hărțuire pe website-ul www.CartoonNetwork.ro/clubulprieteniei. Tot aici, ei pot viziona videoclipuri animate și mesajul lui Alex Velea.

DSC_6907

 Salut initiativa celor de CN “Clubul prieteniei” si sper sa o faca populara in gradinite, scoli, cadrelor didactice, parintilor. Sper sa nu uite ca si “agresorii” sunt victimele propriilor porniri prost gestionate si ca si ei au nevoie de acelasi ajutor ca si victimele lor. Iar, pentru noi parintii, ca totul incepe de acasa, de la cata atentie si timp acordam copiiilor nostri, de la cum ii ascultam si incurajam sa se exprime, de la cum verificam si corectam mediul in care ii introducem. De la cum ne vindecam pe noi de copilaria si adolescent noastra.