Monthly Archives: February 2015

Trauma. Trauma psihologică este un tip de deteriorare a psihicului care se produce ca urmare a producerii unui atac asupra psihicului uman. Psihologii au definit trauma ca un eveniment de o intensitate foarte mare, eveniment care apare în viața individului și care depășește posibilitățile sale de adaptare. În general acest eveniment neplăcut generează o sensibilizare excesivă a individului la emoțiile ulterioare. Atunci când trauma duce la stress post-traumatic, daunele pot implica schimbări fizice la nivelul creierului uman, schimbări de natură chimică, care afectează capacitatea persoanei de a face față în mod adecvat stresului și care, pe termen lung, generează efecte patogene durabile.

Trauma sau vătămarea fizică referă la o rană produsă de leziuni fizice bruște, ca de pildă o agresiune violentă sau un accident.

Simt nevoia sa scriu despre asta. Asa cum o faceam atunci cand abia se nascuse blogul asta din dorinta de a vindeca ranile lasate de sarcina si nastere, ranile din sufletul de mama speriata ca nu va reusit sa aduca nici acest copil pe lume. Atunci scrisul a ajutat mult. Dupa ce am scris povestile le-am citit si recitit pana si-au pierdut sensul, pana cand au devenit ale altcuiva. Nu mai pareau povestile mele. Erau intamplari si lucruri care nu mai aduceau suferinta, erau impartasite, erau iertate, vindicate. De o luna stau in aceasta lume a traumei nevindecate. A traumei cu rani adanci, a fricii si a slabiciunii. Este frica de a nu mai fi aici, de a nu mai putea sa o cresc, de a muri. Iar asta pentru ca leziunile de care sufera coloana mea trebuie corectate chirurgical iar eu nu sunt pregatita, deloc. Nu sunt pregatita pentru interventie, pentru riscurile asociate, pentru lunile de recuperare. Dar mai ales nu sunt pregatita pentru anestezie. Nu sunt “pregatita” sa mor iar.

Pe 25 decembrie 2003 eram internata de urgenta pentru operatia de apendicita. Era dimineata de Craciun si toata lumea avea chef de plecat acasa si de petrecut, nu de urgente. Medicul pe mana caruia am picat isi mai sarbatorea si ziua de nastere- Cristian P.- si era mai vesel si mai pus pe glume decat toti. Nu m-a operat in ziua respectiva pentru ca intra in contradictie cu principiile lui, nu opera de sarbatori. Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca faceam peritonita. N-am facut. M-au internat, dat antibiotic si pregatit pentru a doua zi. Pe 26 decembrie la ora 8 intram in sala de operatii. Tata nu a venit de acasa pentru ca nu rezista emotional. Mama a ramas pe hol la usa salii de operatii. Aveam un trening rosu plusat- il cumparase mama in graba din piata, nu aveam pijamale iar in spital era foarte frig. In sala si mai frig. Frig de tot. M-am dezbracat si dardaiam de frig. Plicurile cu bani pe care le pregatisem au ramas in treningul rosu. M-am suit pe masa. Mi s-a spus perfuzia in bratul imobilizat pe o atela si masca pe figura. Am numarat descrescator. Zece, noua, opt, sapte… Am adormit. Intuneric. M-a trezit o durere violenta, ascutia, in abdomen. Ceva ma durea extrem de rau, nu stiam ce se intampla, simteam ca ceva se misca prin mine, trage de mine, ma sfasie. Era totul intuneric si durere. “Da’ nu se mai termina? Am lasat sarmalele nefacute acasa!”. O voce fix in urechea mea. Alte voci raspundeau. Pregatiri pentru Sarbatori. Mirosea puternic a fum de tigara. Urasc mirosul asta. Durerea era si mai puternica. Cineva umba prin mine. Medicul!  Operatia! Eram treaza! Am incercat sa ma misc, sa vorbesc. Simteam tubul pe gat si mainile cum umbla si trag de intestinele mele. Nu puteam sa ma misc! Nici macar un deget. Nu puteam sa vorbesc! Nu puteam sa le spun ca sunt treaza! Eram acolo pe masa, deschisa, ei operau, iar eu eram treaza! S-a instalat panica. Apoi groaza. Durerea era mai mult decat puteam suporta. Incercam sa tip, sa deschid ochii. NU puteam! Atuci am simtit o durere surda in piept, am simtit cum toracele coboara si nu mai urca, cum raman fara aer. Nu mai puteam sa respir. Ma sufocam. Nu mai intra aer. Medicul a observant, a alarmat anestezistul. I-am simtit agitandu-se. O durere ascutita in brat. Apoi liniste. Intuneric. Nimic. Numai intuneric.

M-a trezit dupa un timp aceeasi durere atroce in abdomen. Si mirosul de tutun. O voce noua. Mult mai sobri, nu mai glumea nimeni, fara pregatiri de sarbatori. Coseau. Simteam acul, tragea de piele. Au terminat. Au scos tubul  pentru oxigen. Aspirat saliva. Mi-au dat palme usoare pentru a ma trezi. Am putut sa deschid putin ochii. Le-am spus ca sunt treaza demult. Ca am simtit tot. Mi-au zis ca am visat. Le-am spus ce au vorbit.. S-a facut liniste. Un brancardier masiv m-a mutat de pe masa. Am zarit pe jos o movilita de mucuri de tigara. M-au scos pe hol. Acolo ma astepta mama. Era livida. Impietrita. O expresie de groaza. M-a atins pe fata cu ezitare. Mai mult sa vada daca sunt rece sau nu. Cineva ii adusese plicurile cui bani din buzunarul meu si i-a spus ca sunt complicatii. Mama a crezut ca am murit. Abia dupa nasterea Matildei cand asistenta nebuna mi-a dat de inteles ca mi-a murit copil am realizat ce a putut sa simta mama atunci. I-am zambit. Sau cred ca am facut-o. Iar intuneric. M-am trezit in salon coplesita de o stare de voma cum nu mai simtisem. Au urmat 12 ore de voma. De agonie si lupta cu starea de sfarsire. Durere, rau, greata. Incercam sa vorbesc. Mai tarziu am aflat ca nu se intelgea nimic din ce spuneam. Abia a doua zi efectul toxic al anesteziei a disparut si am putut vorbi si intelege ce se intamplase.

Se intamplasera cinci ore de interventie. Medicul rezident Cristian P. nu gasise apendicul. Nu a reusit sa-l izoleze, sa-l extraga. Largise incizia tot incercand sa ajunga la apendicul situat central, nu in partea dreapta. Lucru pe care nu-l anticipase chiar daca durerea acuzata la internare nu era in pozitia clasica, chiar daca aveau ecografii abdominale. Nu se vazuse sau nu vazuse el. A inceput o interventie pe care nu a putut sa o finalizeze. Au sunat profesorul. Acesta era acasa. Iarna, zapada. Nu stiu cat a durat pana a ajuns si cat a durat pana a reparat stricaciunile. Incizia mea are 12 cm, ajunge pana la nivelul ombilicului. Am vazut cezariene mai mici. Nu stiu ce a deranjat in timpul interventiei dar durerile au persistat pentru luni de zile. Musculatura nu si-a mai revenit niciodata in acea zona, nici inervarea tegumentelor. A doua zi m-a vizitat profesorul, mi-a zis ca le-am tras o sperietura, ca am avut un apendic performant. Ceva s-a intamplat. O anestezie facuta prost. O chimie mai speciala a corpului meu care m-a facut sa ma trezesc in timpul operatiei. Operatia mea nu figureaza in inregistrarile spitalului, in ceea ce-i priveste nu am fost niciodata acolo. Nu am cum sa aflu ce s-a intamplat. Dar stiu ca in ziua aia a fost intuneric si am avut noroc ca m-am intors si ca sunt aici. Insa trauma acelui eveniment a ramas cu mine. Durerea sfasietoare atunci cand medicul cotrobaia prin mine. Groaza. Moartea. Toate astea ma fac sa paralizez si sa nu mai pot gandi. Stiu ca trebuie sa ma operez, stiu ca este singura solutie. Dar nu pot. Nu pot depasi blocajul pe care trauma acelei interventii l-a produs. Iar acum, mai mult ca niciodata, acum ca sunt unicul ei parinte nu pot sa trec iar prin intuneric. Daca raman acolo…

Sunt fix doi ani de cand traiesc in dureri permanente. Acum doi ani pe 14 februarie mi s-au deplasat vertebrele si a fost prima data cand nu mi-am mai simtit picioarele. Apoi s-a instalat durerea. De atunci, cu diverse variatii, ma doare in fiecare clipa. Iar din cand in cand vin crizele care ma darama. Crizele in care durerea nu ma lasa sa respir iar picioarele mele nu pot merge. In ultimele sase luni au fost doua majore. La ultima, cea care m-a facut sa-mi petrec ziua de 1 ianuarie la urgente, am descoperit ca am trei hernii noi. Toracale. Toate comprima maduva. Iar manifestarile sunt mai ingrijoratoare decat durerea. Cu durerea am invatat sa traiesc. Aveam vreo sapte ani cand s-au instalat migrenele. Iar de atunci nu stiu cum este sa traiesti o viata fara dureri. Migrenele cu aura de care am suferit in toata copilaria si adolescenta. Din fericire acum sunt tot mai rare, ultima a fost acum doi ani. Sunt migrene in timpul carora nu mai vezi, cu un ochi sau cu ambii. Au fost perioade cand aveam cateva episoade pe saptamana. Durerile de cap erau coplesitoare. Eram doar un copil. Apoi au inceput durerile de solduri cand imi mutam picioarele cu mana ca sa ma dau jos din pat. Practicam judo-ul iar tot efortul ala imi afecta soldurile- m-am nascut cu displazie corectata din fericire fara interventii chirurgicale. Apoi durerile de spate, prima data am intepenit de “mijloc” cand aveam zece ani. M-am aplecat sa ma incalt si asa am ramas. Apoi dintii. Apoi problemele de piele. Apoi durerile menstruale infernale, am descoperit cand am nascut ca au fost un bun antrenament, travaliul neajungand la aceeasi intensitate. Ulcerul. Crizele de bila. Apoi tratamentele cu laser pentru piele. Cazatura pe scari. Apoi tot chinul din sarcina cu blocajul de sciatica, criza care m-a trecut prin tortura curata. Doua luni de dureri sfasietoare care nu ma lasau sa stau sau sa dorm. Nasterea. Alaptarea si ranile. Deplasarea vertebrelor. Herniile. Aproape 30 de ani de chin. Ani de zile in care nu cred ca pot sa adun cinci zile in care sa nu ma fi durut ceva.

Nu cred ca sunt un om cu un prag ridicat la duere. Cred ca pur si simplu sunt un om foarte rezistent. Simt durerea pana la lesin. Dar pot sa strang din dinti. Insa atata durere pentru atat de mult timp te slabeste. Ori intensitatea ei creste. Cert este ca in timpul crizei de ulcer de acum o saptamana am cedat. Ma durea stomacul atat de rau incat am inceput sa plang. Apoi s-a facut intuneric si nu mi-am mai simtit corpul. Probabil ca lesinam. Spaima ca as putea lesina in fata Matildei si  ca as traumatiza copilul si asa speriat m-a facut sa imi revin cat sa pot da un telefon sa vina cineva la noi. Bietul copil dansa si canta, facea lucrurile care de obicei ma fac sa zambesc si vazand ca nu-mi revin se invartea prin casa vorbind singura si intrebandu-se ce sa mai faca pentru ca eu sa am “o fata fericita”. Cred ca tot chinul din anii astia s-a acumulat si nu-i mai fac fata. Sau faptul ca pe langa suferinta mea, acum, o mai simt si pe a ei. Durerile ei. Supararile ei. Bolile ei. Iar anul trecut le-a avut din plin pe toate. Boli fizice. Chin sufletesc. Suferinta ei a fost cireasa in varful acestui tort de chin iar eu ma simt din ce in ce mai putin dispusa sa-i fac fata.

Acum cateva saptamani ma intreba o prietena daca toata suferinta fizica si psihica prin care am trecut in ultimul timp m-a facut mai rezistenta sau daca m-a facut sa apreciez mai mult soarele de pe cer. Citise un articol, ceva,  despre trauma si incerca sa ma incurajeze (?!). Cica ar trebui sa ne faca mai fericiti sau mai predispusi in a identifica/atinge fericirea. S-a intamplat sa ma intrebe fix cand Matilda incepuse sa verse si tot episodul de acum un an cu rotavirusul a dat navala si a pus stapanire pe mine. Saptamana in spital cand copilul meu nu stia cine sunt si cand zacea incapabil sa se trezeasca sau sa deschida ochii, saptamana de chin in care nu am stiut daca o sa mai am un copil intreg sau nu. Cand a inceput sa verse iar, din senin, m-am intors in acele clipe de groaza si am simtit ca ma prabusesc in mine pentru ca pur si simplu n-as mai rezista sa trecem iar prin asta. Deci, intrebarea s-a nimerit intr-o zi in care trauma suferita acum un an renascuse cu violenta si nu ma simteam cu nimic mai puternica si cu nimic mai dispusa sa apreciez “frumosul” in viata. Cum, de altfel, nicio suferinta de a Matildei nu m-a facut cu nimic mai puternica sau mai recunoscatoare in momentele de dupa. Da, am fost usurata ca am scapat cu bine, dar am ramas cu teama si cu groaza ca raul ei s-ar putea repeta. Deci… cam nu.

20140227_121906

Boala Matildei de acum un an a fost o trauma din care nu am avut timp sa imi revin. Dupa ce a trecut criza ei a venit peste noi viata si n-am mai avut timp sa analiezez ce am simtit atunci si cum as putea depasi asta. Zilele din spital in care ea deschidea ochii doar pentru a privi cu groaza catre mine nestiind cine sunt si plangand dupa mama ei. Zilele cu 40 temperatura care nu ceda cu nimic. Frica pana in fundul sufletului ca nu se va recupera. Suferinta ei pe care nu o puteam alina. Suferinta care-mi aducea in amintire chinul prin care a trecut dupa nastere.  Toate clipele din sarcina cand nu stiam daca va fi bine sau nu. Si tot asa toate momentele in care m-am rugat sa stea cu mine. Toate astea sunt adunate undeva si nu fac din mine un om mai puternic. Nici mai rezistent. Sunt la fel de eficienta, intru in alerta la fel de repede, reactionez corect, am grija de ea. Dar simt ca fiecare episode aduce in plus mai multa teama si contruieste acolo un turn de suferinta si de durere care ma face sa vreau sa fug. Insa nu poti sa fugi de langa copilul in suferinta, stai si strangi din dinti, ignori impulsul, stai treaz zile la rand si veghezi. Copilul isi revine, dar pe psihicul de parinte trauma si-a mai scris un episod.

Trauma este ca un blugare de zapada care se tot duce la vale si se autoalimenteaza. Inveti sa traiesti cu ea. Ii pui si un morcov in loc de nas si o oala pe cap si nu-i mai spui trauma, ii spoi om de zapada. Mi-am petrecut ultimele luni tot incercand sa fac omul asta de zapada zambitor. Sa transform aceste experiente grele si fara sens in ceva pozitiv. In ceva care sa-mi dea putere. Sau macar in ceva care sa nu-mi mai atarne ca un bolovan de gat. Inca nu-mi iese. Inca trag de mine si inca incerc sa obtin timpul pentru intelegere si vindecare. Timpul pentru facut pace cu tot chinul asta. Insa de fiecare data cand imi fac curajul sa parcurg mental ce va urma, frica ma sufoca. Frica de a nu mai iesi mobila din acea interventie. Frica de a o lasa pe Matilda singura. Frica de ce se intampla cu un copil orfan. Frica de intunericul ala in care nu se vedea nimic. Nimic. Intre timp muncim, functionam, ne facem datoria, pastram aparente, luptam, traim.

Chiar nu-mi amintesc ultima zi cand nu m-a durut ceva…