Monthly Archives: August 2014

Traim intr-o tara in care corectia fizica asupra copiilor- sau asupra oricarei persoane considerate inferioare: sotie, frate/sora mai mici, batran- este considerata drept cultural/social accetabila. E ok sa-ti lovesti copilul daca tu, stapan de drept, consideri ca trebuie corectat/educat/pedepsit. Daca tu esti nervos si-ti crapa capul de probleme, te-ai impiedicat de ala micu, deci e ok sa-i cari vreo doua pe spinare. Sau ca i s-a urcat la cap prea multa afectiune sau prea mult rasfat si tre exorcizat rasfatul din el. Oriunde intorci privirea intr-un parc/mall/supermarket/loc de plimbare/plaja vezi cel putin un copil agresat fizic de catre insotitorii sai. De agresiunea verbala/amenintarea din priviri/terorizarea din gesturi nici nu mai spun.
 
Insa mult prea des ni se intampla sa auzim cate un jap, jap pe pielea moale si sensibila a copilasului pe langa care tocmai ce am trecut. Si ce ma revolta cel mai mult este ca ni s-a pus de atatea ori ca nu este treaba noastra, ca e copilul lor, ca nu ai de ce sa te bagi, ca trebuie sa-ti vezi de treaba ta incat am si ajuns sa credem porcaria asta! De atatea ori am auzit ca stie parintele ce face, ca uite a fost obraznic ala micu, ca a facut o prostie, ca MERITA sa fie lovit. Ca doua la fund nu au omorat pe nimeni, ca toti am fost crescuti asa si uite ce bine am ajuns. Ca daca ai un copil care nu te stie de FRICA, acela este un copil prost-crescut, un copil care-si oboseste parintii, un copil care nu are ce cauta in public. Si vesnicele comparatii dintre copiii militaritati care stau smirna la cea mai mica miscare de sprancea a parintelui si copiii care indraznesc sa se dea jos de pe scaun la restaurant. Vesnica (auto)ridicare in slavi a parintilor care isi lovesc copiii pentru cat sunt ei de minunati si uite ce rezultate extraordinare au obtinut. Cum au ei niste copii ca niste “bibelouri”. Ba unii nici nu considera lovitul ca fiind bataie, bataia e aia cand il asculti cu urechea daca mai respira.
 
Ieri ma plimbam cu mama si Matilda prin Microrezervatia naturala din Constanta, un loc frecventat in principal de familii cu copii. Am fost si anul trecut, Matilda a fost incantata sa vada toate animalele de acolo, abia astepta sa mergem si anul asta. Asa ca am mers ieri pe seara. Era aproape ora 20, destul de liber, cateva familii. Nici nu am intrat bine si pe langa noi trece o familie: ea, el, fetita de 1-2 ani. Copilul destul de micut ca sa manifeste interes proportional cu dorinta parintilor pentru cele din jur. Pe fetita o atrageau cu totul alte lucruri, tragea in directia opusa decat isi stabilisera parintii traseul. In timp ce ei admirau iepurasii, fetita da sa fuga catre lac. Lacul nu are o ingradire, insa destul de departe pentru ca un copil atat de mic sa nu ajunga intr-o secunda acolo. Mama se sperie si tipa la fetita sa nu fuga spre lac. Ii inteleg reactia, mie imi este teama de inaltimi, am o fobie greu de controlat daca nu chiar imposibil, de fiecare data cand Matilda se apropie de o margine la inaltime care-mi pare prost asigurata pe mine ma ia cu lesin, la propriu. Si am reactii care vazute din exterior par cu mult disproportionate- dar asta inseamna sa ai o fobie. Asa cum mi-e greu sa inteleg o fobie de fluturi, de exemplu, si chiar ma amuza, pot sa respect ca omul ala vede cel mai mare monstru intr-un fluture. Deci pot sa rezonez cu reactia mamei care a tipat la copil, nu si-a putut controla teama. A luat fetita de mana si s-a indepartat de lac. Si atunci a urmat momentul!
 
Momentul in care masculul familie a simtit nevoia sa-si arate muschii. Intai catre mama pe care a jignit-o pentru reactie- ne, te vede lumea ca urlii ca o nebuna! Apoi a insfacat copilasul ala deja speriat de brat si a rganit la el: “Daca plangi, te bat!”. Si nu a asteptat sa vada daca fetita se opreste din scancit sau nu ca i-a si altoit una la fund. Copilul evident ca a inceput sa suspine ceea ce a trezit si mai tare furia parintelui care nu-si simtea demonstratia de autoritate statisfacuta. Exact atunci noi i-am depasit cat sa-mi rasune in urechi Jap, jap! Cu sunet de lovitura de palma pe piele, nu pe haine. Ma intorc din reflex si vad copilul inhaimurat cu pantaloni, bluza, hanorac, caciulita. Nici o urma de piele la vedere decat fata. Copilul incepe sa planga. Mi se pune valul negru pe creier.
 
Ma intorc catre parinte si ii spun calm ca nu este admisibil sa-si lovesca copilul si daca nu-si poate controla nervii sa paraseasca zona. Evident ca-mi raspunde amenintator ca daca nu-mi convine sa plec eu, ca eu sunt problema. Ii explic ferm ca educatia nu se face cu palma si ca il inteleg daca el nu a avut alt model de comportament, dar nu asa ajuti un copil sa inteleaga cand face ceva gresit. La fel de evident ochii incep sa-i iasa din orbite si imi spune sa sun la Protectia copilului si la Polite, sa vedem, cine are dreptate. Ii raspund ca poate aceasta ar fi solutia daca nu stie sa fie parinte, sa nu mai fie unul. Cum era de asteptat incepe sa ridice violent tonul si sa ma ameninte. Aleg sa ma indepartez pentru ca eram cu familia mea si nu o pot expune pe Matilda unor asemenea violente de limbaj. Ea pleaca mai departe cu mama mea, eu raman incercand sa stabilesc un contact vizual cu mama acestui copil lovit sub ochii ei si ea ramanand fara reactie. Tot asa a ramas si la vorbele mele, doar privea in gol, cumva impacata, cumva fericita ca cineva a interrupt corectia fizica. Corectie care sunt sigura ca nu s-ar fi oprit acolo, tatal fiind foarte nervos si pornit.
 
In jur foarte putini oameni. Mama mea deja incepea sa se sperie, ii era teama ca individul m-ar putea lovi si pe mine. Daca avea vreo dorinta de moarte putea sa incerce sa o faca. O alta familie cu un copil in jur de 9-10 ani putin in spatele nostru, asistand la toata scena. Cand personajul nu a mai avut argument si a inceput sa tipe si la mine, domnul tata din cealalta familie a simtit nevoia sa intervina. Nu sa apere copilul de 1-2 ani, nu sa ceara respectul injuriosului, nu. Ci sa ma admonesteze pe mine! Ca ce treaba am eu ca-si bate el copilul, sa-mi vad de copilul meu. Ca eu ce educatie ii dau copilului meu? Pai, aceasta educatie, de a nu trece impasibil pe langa o nedreptate, pe langa un copil lovit, ca nimeni in niciun context nu trebuie sa loveasca o fiinta lipsita de aparare. L-a durut fix in… Mai tarziu i-am vazut ca erau impreuna. In ambele dialoguri cu cei doi reprezentanti ai sexului “tare”, femeile nu au ridicat ochii din pamant. Ne-am mai intersectat pe parcursul plimbarii de vreo 10 ori, de fiecare data ele au lasat ochii in jos, iar ei m-au privit sfidator. Copilul nu au mai fost lovit niciodata pana la parasirea parcului. Ba chiar a intrat in grija exclusiva a memei care incerca sa compenseze momentul.
 
Stiu toate argumetele pentru “noninterventie” in astfel de situatii, insa nu le consider argumente. Le consider lasitate, lipsa de spirit civic, lipsa de atitudine in fata nedreptatii, complicitate la abuzul fata de acel copil, comoditate, cutume, etc. Iar eu pur si simplu nu pot sa trec mai departe si sa cred ca nu era treaba mea. Pentru ca este. A mea, a ta, a tuturor. Acel copil abuzat azi va fi poate sotul de maine al fetitei tale sau mama nepotilor tai, sau colegul de gradinita al copilului tau, sau seful lui, sau colegul de birou, sau educatorul copilului tau, sau pur si simplu un om pe care nu o sa-l cunosti niciodata, dar care va avea o rana in suflet. Nu poti sa treci mai departe fara sa incerci sa-i spui apartinatorului agresiv ca violenta nu inseamna educatie, ca va avea efecte pe termen lung asupra copilului, ca il va face un spirit temator care va alege violenta pentru rezolvarea aricarei situatii sau care va considera ca orice nedreptate sau agresiune la adresa lui este meritata. Fara sa incerci sa-l opresti, fara sa-i spui ca el este cel care face ceva gresit! Incepe sa crezi ca este si treaba ta!
 
 
 
P.S. in tot acest epsisod singura reactie surprinzatoare pentru mine a fost cea a mamei mele, a fost una dintre putinele ocazii cand mi-a dat dreptate.
Am cunoscut acum vreo doua luni o femeie care simte cum simt si eu. De fapt, care isi simte copiii. Ai ei inca nu si-au gasit timpul, drumul catre ea, dar ea ii stie ca sunt acolo. Ii cunoaste, ii vede cu ochii mintii, ii aude in sufletul ei. Stie cum or sa aiba chipul, le stie parul, ochii, vocea. Ii vede alergand prin capul cu maci asa cum am vazut-o si eu pe Matilda cu mult timp inainte de a ajunge la mine. Iar de cand am cunoscut-o nu ma mai simt singura in aceste trairi, nici ea nu se mai simte. E tare placut sa cunosti oameni care isi doresc atat de mult sa aiba copii incat ii simt nascuti in sufletul lor inainte de a-i aduce pe lume. Si ce a fost si mai placut este ca am cunoscut acest om exact cand aveam nevoie mai mare de a ma reconecta cu Matilda. Mi-a facut un dar pe care nici ea nu-l stie.

Pe Matilda am simtit-o mereu, am stiut ca o sa vina, am stiut ca e a mea. Cand s-a nascut nu am avut nevoie de timp de conectare, eram deja atat de “una” incat totul a fost o implinire fara margini. O liniste si un firesc cum nu credeam ca o sa simt. Eram completa. S-a nascut si tot ce mi-am dorit a fost sa o tin in brate, sa am grija de ea, sa o ajut sa creasca, sa o vad inflorind pe drumul ei. Primele luni din viata noastra impreuna au fost de o magie fara cuvinte, pace si liniste, si acum acele luni sunt locul meu de refugiu cand viata devine grea. Nu stiu daca e vorba de “instinct matern”, nu cred in asta neaparat, dar cred in suflete pereche, in sufletele care vin impreuna pe lume. Cred ca totul a fost atat de usor si de normal pentru ca noi doua aveam o istorie impreuna. Cred ca a fost doar o revedere si ne-am reluat vietile de acolo de unde ne separasem intr-o alta. Am stiut-o dupa cum respira din prima clipa, ce nevoie are, daca e bine, daca nu. Cand ii e foame, cand ii e somn. O stiu si acum dintr-o privire ce simte si ce gandeste. Cand spun ca o simt suflet din sufletul meu nu sunt doar vorbe, este o confirmare pe care ea mi-o aduce zi de zi.

Nu am mai scris pe blog de vreo luna. Cam de cand am simtit ca ma pierd de ea. Ca toata oboseala, grijile, responsabilitatile duse de unul singur ma instraineaza de ea. Ca in loc sa mergem una langa alta ne inclestam tot mai des, ca ne lovim coarnele si ducem o lupta. S-au schimbat multe in viata noastra, in a ei. Tot ce mi-am dorit pentru ea in anii astia a fost stabilitatea. De asta am ales sa nu aiba un tata cu forta, un tata pasager, de asta mi-am asumat tot si m-am luptat singura. O vreau linistita, in pace, in previzibil. Asa se simte bine, nu-i plac schimbarile, se opune cu indarjire, are nevoie de foarte mult timp si reasigurari pentru a primi noul in viata ei. Noul pe care-l aduce viata, noul impus, nu noul pe care si-l doreste ea. Plecarea bonei a bulversat-o efectiv, ne-a bulversat. O auzeam vorbind singura cum isi dadea explicatii de ce a plecat acel om pe care ea il considera familie. Am realizat ca daca as duce-o atunci la gradinita va fi teribil. Asa ca am rugat-o pe mama sa vina sa stea o luna cu ea. S-a nimerit sa fie in preajma Pastelui, 1 Mai, mi-am luat si eu ce liber am putut si am reusit sa o tinem o luna acasa, sa se decupleze de pe modul de viata pe care l-a avut. In iunie am inceput gradininita. A fost… cum am mai povestit, frangator de suflet. Atat de mult s-a luptat cu acceptarea acelui loc… a rupt ceva si intre noi. Era locul unde eu am decis sa mearga deci toata furia ei era asupra mea. Si toata frustrarea si neputinta mea asupra ei. A fost pentru prima data cand am simtit ca legatura dintre noi se pierde, ca nu o mai “citesc” usor, ca ne instrainam. Concediul din iulie a fost “cireasa” pe acest tort al luptei dintre noi.

Am ales sa dispar, sa ma intorc la ea. Fiecare clipa libera, fiecare respiratie- pentru ea. Pentru noi. A trecut o luna. O luna de recunoastere si reconectare. De acordat timp si rabdare de a o redescoperi asa cum este acum. A trecut printr-o revolutie iar eu eram prea ocupata, obosita, satula de a face non-stop lucruri si nu am vazut-o. Rand pe rand mi-a oferit “daruri”. Intr-o seara a decis ca va dormi in camera ei ca eu sa pot dormi “linistita”. Apoi, pe parcursul ultimelor luni, s-a intarcat- singura. Apoi, cand am revenit in iulie la gradinita, a decis ca este pregatita sa ramana acolo, program intreg. Si pur si simplu, din prima zi a revenirii, a ramas la gradinita. Fara plans, fara greu vizibil. Si-a cerut jucariile de somn si a ramas acolo pana seara. Stiu ca nu i-a fost usor, nici acum nu-i este. O vad ca are zile cand trage de ea si are nevoie de reasigurari, are nevoie sa-i repet si sa-si repete ca vin sa o iau. Uneori are nevoie sa vin mai repede, si ma duc mai repede. In alte zile vrea sa mai stea si o astept si cu rabdare. Apoi, fiecare clipa pana la culcare ii apartine. O ascult, o respect, o inteleg.
 

Deci am vrut timp cu ea. Am vrut plimbari pe strazi in fiecare zi dupa gradinita. Am vrut iesiri din parc la 10 seara ca sa vedem luna. Am vrut iesiri de weekend departe de casa, in locuri noi. Am vrut mancat la restaurant chiar daca asta a insemnat numai paste si/sau inghetata. Am vrut, de fapt, ce isi doreste ea mereu. Ce imi cere mereu iar eu sunt prea praf de oboseala ca sa ii ofer. Sa hoinarim pe strada. Faceam asta cand era mica si prea cald sa stam in casa. Ieseam si ne plimbam asa la intamplare, ii aratam casele, oamenii, pisicile, gandaceii de pe jos, bruienile crescute din asfalt. Si se pare ca ii placea asta pentru ca si acum “excursiile” noastre urbane sunt sportul ei preferat. Acum, in fiecare zi dupa gradinita, pornim pe cate o straduta si vedem unde ne duc pasii. Suntem turisti in propriul nostru oras. Gradinita este in zona Parcului Carol, asa ca avem pe unde explora in cautare de “comori”.

Am renuntat la mine, la urma de nevoi si timp pe care-l revendicam pentru mine. Dar am regasit-o pe ea. Relatia noastra s-a intors in punctul in care era inainte. Nu complet sau nu chiar la fel. Ea s-a schimbat si avea nevoie de spatiu pentru asta. Eu m-am schimbat si mi-am regandit pozitia fata de ea pentru a ii da acest spatiu. Experiente diferite, experiente doar ale ei, viata ei dincolo de casa si de familie. Spatiu pentru mai multe decizii si ganduri ale ei. Asa cum am incurajat-o mereu sa fie ea, acum am si lasat-o mai mult. Stie ca sunt acolo pentru ea, dar stie si ca este ok cand nu sunt. Cred ca aceasta ultima luna a fost cel mai util si intelept folosit timp de pana acum. Am luat o decizie de a renunta si mai mult la nevoile mele, contrar tuturor teoriilor, intr-un moment cand eram la capatul oricaror puteri psihice, dar de fapt am castigat timp si autonomie pentru amandoua. Am iesit din aceasta experienta ca doi oameni regasiti, ca un parinte si un copil in armonie, cum mai mult respect reciproc. A fost ceea ce aveam nevoie pentru a fi iar bine, sunt fericita ca am putut face asta pentru noi. Ca mi-am ascultat acea voce interioara care-mi spunea sa fug catre ea, nu departe de ea.

Scriu aceste randuri dintr-o camera de hotel din Constanta. Unde ma aflu singura. Ea este la casa de la tara a parintilor mei. Am fost cu ea acolo pentru a sarbatori Sfanta Marie, apoi am plecat. Doar eu. Si amandoua suntem bine. Ea este vesela si le pune creierii pe moate bunicilor, eu sunt bine si incerc sa ma reobisnuiesc cu mine si singura. In ultimii patru ani, exact acum patru ani am aflam ca o sa vina pe lume, am fost impreuna zi de zi, niciodata separate mai mult de 10 ore, niciodata nu am lipsit de langa ea la ora de culcare. A fost prima noastra noapte departe. Acum o luna noaptea asta ar fi fost imposibila, ar fi fost plans si neliniste, nefericire si anxietate. Acum este doar o experienta fireasca din viata noastra. Este ciudat sa fiu fara ea? Absolut! Ma bucur de timpul asta singura? Inca nu, nici nu cred ca as putea sa ma bucur cu adevarat de ceva ce nu impart si cu ea, dar este o pauza de care aveam nevoie. O noaptea de somn. O zi de stat la plaja. O zi despre mine. Este ceva nou. Dar este o evolutie. Un castig. Este incredere ca o sa fim amandoua bine.