Monthly Archives: April 2014

Dimineata rece de miercuri o lovi in fata de cum parasi adapostul copacilor. Isi aduna haina mai aproape de suflet. Remarca frigul pe care-l simtea tot mai viu de un timp. Umezeala ii strangea genunchii cu durere.
“Inca o zi rece, isi spuse, trebuie doar sa rezist, sa rezist pentru inca o zi. Maine… sigur maine!”

Oboseala i se catara pe spate si se simtea tot mai mica, mai apasata, disparea cate putin. Se gandi ca ar fi bine sa dispara. Sa nu mai fie vazuta. O incalzi gandul de a fi doar o umbra. S-ar fi putut misca printre oameni fara sa fie privita. Fara sa fie compatimita petru durerea care i se citea pe chip. Ar fi alunecat dea lungul peretilor fara cuvinte. Poate i-ar fi fost mai simplu sa mai traiasca asa sau nu i-ar mai fi fost atat de greu.
Ii placea sa fie printre primii care incep o noua zi. Se trezea inainte sa rasara soarele si pleca cat aerul era inca adormit. Rar se ferea de cate-un om. Vroia sa ajunga prima, sa inceapa munca inainte de a apuca sa salute celelalte suflete. Se aseza tacuta la masina ei de cusut ca mai tarziu sa fie absorbita de munca. Prietena ei, singura ei prietena- masina de cusut. Sunetul acului o linistea. Era fix, exact, cunoscut. Mereu la fel. Ii asculta mainile si mainile ii multumeau. O facea sa se simta ultila si “corecta”. Facea ce trebuie, avea controlul, lucrul iesea bine si exact asa cum ar fi trebuit sa iasa. Masina de cusut era felul de viata pe care si l-ar fi dorit, unul in care lucrurile ar fi iesit asa cum trebuie.
Cosea pierduta cu privirea tulbure de lacrimi. Spunea rugaciuni cu teama si speranta. Le invatase in saptamanile din spital. Nu stia nici ce sa creada, nici daca. Stia ca rau nu au ce sa faca. Le spunea. O ajutau sa se gandeasca la sufletul drag lasat acolo, dar se gandea sub perdeaua rugaciunii si totul devenea mai bland, mai suportabil. Era amortita. Atat dor si atatea griji. O cuprinsese o amorteala. Daca venea vestea proasta poate nu ar mai fi durut atat de rau. Dar daca venea ce abuna si ea nu mai stia cum sa se bucure? Macar sa vina… Dar nu venea… Se gandea ca o sa vina vara si nu o sa mai aiba nici frigul care ii strangea sufletul. Cum o sa suporte pomii infloriti, culorile, viata? Sa mai fie frig un timp…
Privea speriata cum trec orele. Venise iar seara. Trebuia sa plece. Se gandea cu cat greu s-a desprins prima data de patutul acela. Credea ca nu va putea respira la mai mult de doi metri de el. A trebuit sa plece si sa gaseasca ceva sa munceasca. Serviciul ce-l vechi nu o asteptase, nici nu-si dorea. Nu mai vroia sa fie cu oameni. Era bine asa cum era acum, o masinarie. Acum se intorcea cu greu. Amana cat putea momentul plecarii catre spital. Nu mai suporta sa nu-i vada zambetul, sa nu-i simta privirea calda. Era doar un chip pe care incepea sa nu-l mai recunoasca. Trecusera luni, multe, si nimic nu se schimba. Speranta se topise odata cu iarna. Iar miercurea ii era cel mai greu… nu era nici inceput, nici sfarsit. Era asa cum era viata lor acum: suspendata intre doua posibilitati. Ar fi vrut sa mai stea. Fabrica si-a inchis portile in spatele ei. Nu mai era nimeni. Doar frigul si un inceput de apus.
Nu o grabea nimic in seara aceea. Mergea plutind la marginea trotuarului. Primavara se lasa convinsa greu anul acesta. Anotimpul ei preferat… Acum il privea cu teama si-si dorea sa nu mai vina. Isi bagase cumva in minte ca daca nu-si revine pana la primavera, nu-si va mai reveni niciodata. Vremea tinuse cu sufletul ei… era mai si vestile bune tot nu veneau, dar nici primavra. Atat de mult si le dorise incat asteptarea lor devenise insuportabila. Isi inchidea telefonul toata ziua. Il deschidea doar cu putin inainte de a ajunge la portile spitalului. Daca se intamplase ceva rau… macar sa stie inainte sa vada.
S-a oprit in dreptul unei batrane care vindea narcise. Albe. Erau parfumate. Pentru o clipa simti o bucurie. Sufletul isi amintise de coronita ei din narcise parfumate. De atunci de cand era plina de viata si alerga prin gradina casei. Pentru o clipa a simtit iar speranta. O clipa a ridicat ochii si a vazut oamenii. I-a inchis la loc. Fusese o clipa doar. Sa deschida telefonul. Cine stie? Oare? Cateva mesaje. Medicul. Nu reusea sa le deschida, se lasa purtata de oamenii care coborau catre statie. Medicul. Daca? Ii era mai usor sa se gandeasca la rau decat la bine.
 
Primul mesaj, acum o ora:
“De ce nu raspundeti? Unde sunteti?”
Al doilea:
“Incerc sa va gasesc! Sunati-ma!!”
Al treilea era vechi doar de cateva minute:
“Veniti repede! Isi revine! Trebuie sa fiti aici!”
 
Simti o durere ascutita in timp ce sufletul ii creastea inapoi in piept. Printre lacrimi vedea multi oameni razand. Se strangeau in brate, se felicitau radeau. O petrecere? Dar de unde stiu ei? Pot ei sa stie? Se bucura pentru mine? Stiu ei? Se bucura pentru ea? O lume intreaga se bucura!

Avea sa-i vada iar zambetul. Avea sa-i simta iar imbratisarile mici. Avea sa fie iar om. Avea sa invete iar sa iubeasca si sa ierte. Sa se ierte si sa se iubeasca.
 
 
 
 
Acest articol face parte din Campania de promovare a Gala oamenilor un eveniment marca Delivering Life din 7 mai 2014. Statia de metrou Unirii magistrala 1, ora 17-18.
 
 
P.S. Un articol inspirat de Mara.
Ne pregatim pentru gradinita (o sa va povestec si despre ea, dar nu tin pasul cu viteza derularii episoadelor din sezonul asta nou de viata). Deci, ne pregatim. Amandoua. Pentru ca e un pas mare si pentru parinte si pentru copil. Pentru ca eu am fost mega rupta de raceala, asa viroza mai rar, si am zacut pe picioare 10 zile, nu am mai ajuns sa vedem gradinitele din plan. Dar lucram cu finete la pregatirea emotionala pentru ce va urma. Cu tact si subtil pentru ca niciodata nu poti fi destul de precaut cu ceea ce se poate dezvolta in mintea copilului dintr-o simpla idee. Iar eu imi doresc sa nu-i influentez perceptia despre locul respectiv. Lucram doar sa rezolvam, pe cat se poate, teama ca o sa o las acolo. Dupa plecarea bonei s-au reactivat crizele de anxietate de separare…. Dupa extrem de multa munca sa le facem trecute… Ne-am intors la square one. Minunat!
 
Matilda este un copil care intelege. I-am intuit asta de foarte mica si am urmarit sa ii cultiv aceasta trasatura. In educatia ei toate “interdictiile” au fost spuse o data. Si atat. I-am zis o data ca nu punem mana pe prize, ca nu trantim sertarele/usile, ca nu ne suim pe masa, etc. I-am prins momentul optim, i-am spus, i-am explicat consecintele in mod simplu si pe intelesul ei. Apoi, cand a avut capacitatea sa faca aceste actiuni cu control i-am aratat cum sa le faca in siguranta. Iar ea a inteles mereu. Deci la noi totul functioneaza pe baza de explicatii. Uneori mai putine sau aproape deloc necesare, in alte ocazii cu deliberari si insistat. Asta a aratat ca are nevoie, asta i-am oferit si asa am ajuns intr-un punct in care daca ii explici si ii arati ea asculta si poate face singura lucruri pe care nici nu le-as fi visat sa le faca la 3 ani. Asa ca am aplicat metoda explicatiilor blande si in ceea ce priveste gradinita. Se pare ca functioneaza.
 
Totul se intampla firesc, nu-i tin predici, nu-i spun ca “vai, ce frumos e si ce o sa te mai joci”. Pentru ca este posibil sa nu fie asa. Si cum eu nu o mint si nici nu-i pun in cap idei prefabricate doar ii spun lucruri simple. Despre cum sunt jucariile. Despre unele lucruri pe care o sa le invete. Despre cum decurge o zi la gradinita in linii mari. Despre cum or sa fie diminetile noastre cand o sa ne pregatim sa plecam. Despre hainute si imbracat cand trebuie sa plecam la o anumita ora. Matilda este un copil crescut extrem de liber si in ritmul propriu. Programul pe care il are, il are intamplator pentru ca ea a fost un copil cu un ritm regulat. Si-a stabilit singura programul de somn si de masa de cand avea doar o saptamana, si asa face si in ziua de azi. Avem noroc, sa spunem, ca programul ei este destul de apropiat ca ore de cel dintr-o gradinita. Dar o pregatesc pentru schimbarile de ritm. Mai ales pentru “grabit”. Sa ne pregatim si sa fim gata de plecare intr-un anumit timp.
 
In dimineata asta o pregateam sa iasa afara. I-am pus hainele necesare pe pat si am chemat-o sa o ajut. Acum se semi-imbraca singura. Cu nasturii de la pantaloni inca nu nimereste, dar e mai mult decat sufficient. Si in timp ce o asistam i-am mai povestit despre gradinita. M-a intrebat (iar) daca eu o sa stau cu ea. I-am spus (iar) ca la inceput, pana cand o sa cunoasca bine locul si copiii, o sa stau si eu cu ea. Apoi a completat ea ca dupa aceea eu o sa ma duc la serviciu si o sa vin sa o iau cand termin. A stat putin si m-a intrebat (iar) daca vin sa o iau. Am asigurat-o ca vin- ori eu ori mamaie o sa venim sa o luam mereu de la gradinita. Ca intai o sa stea pana mananca de pranz si dupa, cand o sa se intoarca mami de tot la serviciu (planuiesc o luna de program cu 4 ore ca sa o pot acomoda la gradinita), o sa ramana sa si doarma acolo, iar dupa somn se mai joaca putin, mananca o gustare si dupa vin sa o iau. I-am vazut teama in priviri si am reasigurat-o ca eu o iubesc foarte mult si ca niciodata nu as lasa-o undeva, ca mereu vin sa o iau. I-am spus ca toate mamele isi iubesc copiii si ca nu-i parasesc nici la gradinita nici in alta parte. M-a privit intens si mi-a sarit de gat spunand:
 
- Cu eci cea mai fumoaca iubicoa(r)e mami!
 
Nod in gat si lacrimi in ochi. M-a surprins sincer, nici nu stiam ca are conceptul de “iubitor”, iar ei nu-i spune nimeni ca e ma-sa frumoasa. A fost din capsorul ei. Mi-a cerut sa o mai tin strans in brate. Am tinut-o si am stiut (iar) ca suntem pe un drum bun. Ca, probabil, ma va surprinde asa cum a facut-o de atatea dati. Ca trebuie sa am incredere in ea, asa cum am avut mereu, din prima clipa cand am stiut ca o sa fie. Stiu ca nu o sa fie usor, ca or sa fie pasi inainte si pasi inapoi, dar stiu ca daca am incredere in ea si in ritmul ei o sa parcurgem si etapa asta cu bine. Nu a fost ce am planuit, nu era momentul, dar stiu ca echipa noastra a trecut prin multe si ca impreuna o sa fim mereu bine. Iubitoare :). 
 
 
 
“-Copilul meu- este un egoism. Si imaturitate. Copilul e copil!”
 
  
Aveam o discutie cu el despre copii. Despre inca un copil. Ii impartaseam parerea si preocuparea mea legata de incapacitatea specie masculine de a iubi sincer si fara diferente un copil facut cu un alt mascul. Pentru mine este legea naturii, niciun mascul nu-si doreste, chiar si in mod inconstient, sa mearga mai departe genele altuia. Ok, ok. Suntem oameni. Evoluati. Dar…

De ceva timp ma tot urmareste gandul asta. Inca unul… Ce simplu ar fi fost acum, stateam acasa cu amandoi! Nu-mi mai trebuia nici bona, nici gradinita. As fi stat eu si mi-as fi crescut copiii. Ce rezolvare “simpla”. Apoi imi amintesc de spatele meu facut praf care numai printr-o minune se mai tine. Imi amintesc cat de rau mi-a fost si ca nu as putea sa mai trec prin acelasi rau si functionand eficient pentru Matilda. Ma ia cu fiori numai cand ma gandesc. Pentru ca eu nu am uitat, nici o nastere naturala si nici trei ani de alaptat nu au sters memoria raului infernal din prima sarcina. Ma cunosc. Nu as putea sa mai trec prin ceva similar. Si stiu si ca este loc de mai rau. Nici mai rau nu as putea, evident :). Si cum se intampla ca viata mea sa nu fie tocmai din soiul cu nori roz si pufosi, stiu cumva ca nu as avea norocul sa trec printr-o sarcina usoara.  Si oboseala…. Au trecut trei ani de la nasterea Ei si inca nu am prins o noapte intreaga de somn. Zic mersi cand prind si 3-4 ore legate. Nesomnul, serviciul, casa, toate responsabilitatile duse de unul singur. M-au obosit. Mult. Asa ca ma privesc in ochi si stiu. Nu as putea. Ramane gandul, si nostalgia visului cu trei. Ramane o tristete.

Zilele acestea am fost plecate la tara si am dormit in camera cu tabloul. Tabloul mamei mele cumparat acum vreo 50 de ani. Inainte sa-l cunoasca pe tata, inainte sa stie ce va fi, a stiut ca va avea doi pui. Si a cumparat tabloul. Pentru ca-n el eram noi. Tabloul m-a facut sa caut gandurile astea care zaceau in draft. Ma insotesc adesea, dar nu-si gasesc forma. Imi place sa visez si sa cred ca totusi… intr-o zi.

 

Am dormit putin si prost. Intai pentru ca sunt foarte racita si cad nu pot sa respir bine, nu pot nici sa dorm. Apoi pentru ca a patit Matilda un accident si nu am mai dormit de grija pentru ea. Asa ca am stat si m-am uitat pe pereti. Si la tablou.

Miroase a vechi. A trecut prin multe. Mama l-a luat cu ea peste tot pe unde a locuit. A stat si aruncat prin debara, mi-l amintesc acolo. Si sus pe sifonier. Visul ei se implinise. Tabloul fusese uitat. Acum cativa ani si-a regasit locul in casa. A ajuns la tara. Mama il priveste cu nostalgia copilariei noastre. Oare cat a pierdut din ea? Stie ca mult. Si stie mai ales de cand a petrecut timp cu Matilda. Trebuie sa fie dureros pentru ea? Sau se impacase de atunci cu ideea ca pentru noi cel mai bun lucru a fost sa crestem la tara, departe de ea. Nu stiu. Dar a pierdut mult. Cam toata copilaria noastra. Doua duminici pe luna din martie pana in noiembrie. Si serile zilelor de iarna. Asta a avut din copilaria noastra. Apoi s-a trezit cu niste copii mari, la scoala. A facut doi copii, incredibil de repede unul dupa altul. Apoi, cand eu aveam un an, am fost expediati la tara. Cam atat stie mama mea despre noi… Oare daca se opreau la unul, acel unul ar fi avut parte de o copilarie langa parintii lui? Le-ar fi fost mai usor sa se descurce? Sau nu. Tind sa cred ca nu. Asta era moda, sistemul. Generatia copiilor crescuti la tara. Astia care aveam. Restul la cresa. Pare absurd, dar ei au fost mai castigati. Isi aveau parintii in fiecare zi. Oare daca ar mai fi aparut unul in anii astia, as fi reusit sa fac in asa fel incat sa-mi tin copiii langa mine? Cred ca da. Pentru ca vad in fetele generatiei mele acest spirit incrancenat in a-si tine copiii langa ele. Si in sufletul nostru stim de ce.

Inca unul. Un gand care ma face sa zambesc. Insa “tabloul” meu s-a pierdut pe undeva.
 

 


Oare exista asa ceva? Un loc unde sa inveti sa faci bagaje in mod eficient? Iar eu prin eficient inteleg: repede si mici. Am prieteni care calatoresc foarte light, asa. Trei chestii intr-o gentuta si gata. Mereu m-a fascinat treaba asta. Oare ce-si iau, nene, in gentutele alea? Si cum de le ajung… adica ei nu se schimba tot de 2 ori pe zi de chiloti? In ce dorm? Cu ce se spala? Cu ce se sterg? Si daca e frig? Si se duc doar cu incaltarile din picioare? Niste papuci? Sau niste incaltaminte pentru vreme opusa celei din momentul plecarii? Dar astia care mai au si copii? Ai lor nu se murdaresc? Nu se joaca? Carti, carticele, plastiline, minge, jucarii pentru nisip…? Haine de cald si de frig? De incaltat? Scutece/colac/olita? Ori ei au o geanta din aia magica- mica cat un portofel dar la nevoie scoti din ea si un tanc? Nu stiu… dar mie nu-mi iese! Nu-mi iese si pace!

Sambata ora 10. Primim un telefon: Noi la 12 putem sa trecem sa va luam si mergeti cu noi! Adica la tara. Am cinci zile libere – a se citi mi-am luat concediu pentru ca nu are cine sa stea cu Matilda- si in starea de nervi pe moate in care sunt, nu ma vad sa stau singura cu ea 24 din 24. Pentru ca nu vreau sa-mi rabufneasca nervii pe ea, mai ales ca se straduiesteeee. Asa ca as fi plecat la tara. Ma uitam de trenuri cand au sunat prietenii de familie. Prefer trenul din motiv de copil cu rau infernal de masina. Anul trecut ne-a adus un prieten si i-a “parfumat” Matilda masina cat sa nu-i mai trebuiasca. A si plecat in Canada intre timp- sper ca nu de frica Matildei, totusi J. Insa cu trenul avem mereu problema bagajelor. A se vedea mai sus. Asa ca am facut planul pentru masina. Nu-i dau sa manance, o tinem de vorba, daca e ceva pericol ne oprim. Pe autostrada ii e mai putin rau. Poate scapam. (optimismul asta ma incearca de fiecare data, macar atat!)

Deci, ora 10. Noi in pijamale- adica eu, ca ea sta la nudul gol ca ii e cald (?!). Amanadoua in nevoie de spalare pe cap- mai ales ea care avea si tarana in cap si cunoscatorii stiu cum face Matilda cand vrei sa o speli pe cap. Un mare morman de vase in chiuveta, si ele in mare nevoie sa fie spalate. Bagaje ioc. Nici nu stiam daca avem haine curate. Copilul intr-o dispozitie de “nuuu viaaau!”. Zic, nicio sansa! Lasa ca om veni cu trenul de la ora 14. Apoi, mi se pune pititcul! Ei na, eu sa nu pot?! Eu? La 11,55 eram gata cu bagajele la usa. Spalate, uscate, casa in ordine si… 3 genti. Trei! Plus laptopul, plus geanta mea de mana. Am vrut sa le desfac si sa mai scot. Ce sa scot? Ca nu-i nimic in plus? Ba chiar as mai baga! O geanta cu haine si prosoape. Una cu treburile Matildei de mancat care la tara nu se gasesc, plus medicamentele in caz de. Una mai mica in care am pus jucaricile pentru ca vremea se anunta nasoala si sa avem distractie la interior. Deci 3 genti. Nu mari, dar grele si totusi trei. Plus celelalte doua. Ma impodobesc cu ele ca un pom de Craciun ca sa mai am si o mana liberea si dau sa ies. Cand, imi vara fi-mea ceva intre picioare! Hmm… nu J. Imi vara TROTINETA! Cu speranta ca insotitorii nostri calatoresc “light” am iesti pe usa(cu greu ca si io lata si bagaje multe…).

Asa ca ne-am relocat la tara pentru restul vacantei. Pe drum atat a avut de povestit, deh- parteneri noi- incat nici nu am avut incidente nefericite. Ceea ce mi-a pus inima la loc in piept. Doamne ajuta sa fie si la intoarcere la fel! Ieri ne-a batut un vant de ne-a spulberat toate ideile din cap, dar e bine!
 
 La tara Mamaie ne astepta sa facem cozonacii- mare bucurie, mare.
 
 
 
Curte de alergat. Oameni de obosit. Figuri de facut.

 
Muuulte oua de mancat. Si umirea noastra ca-si mai amintea de acum un an cum a ciocnit ea “oaie de Pace”. Ceea ce a facut si anul asta. Si va uram si voua. Multa liniste, odihna si sa fiti fericiti!
 

P.S. si sa nu ma invidiati cand va spun ca acum scriu stand pe o buturuga sub nucul din curte… e singurul loc unde razbate semnanul! :)

O stare de suspensie. Nu stii ce sa spui. Daca sa spui. Daca mai are sens sa spui ca oricum toate vorbele spuse sunt prea tarziu spuse. Iti ard tamplele. Un elefant s-a asezat pe pieptul tau si sta acolo sa-si faca siesta. Genunchii iti sunt moi. Parca nici spatele nu mai sta la fel de drept. Capul ti-a cazut intr-o parte a tristete. Ochii stau singuri deschisi parca ar incerca sa inteleaga ei ceea ce creierul nu mai poate. O clipa cat un an. Imagini derulate, scenarii, neputinta. Stai… stai spectator in fata vietii tale. Pierzi controlul. Vezi, auzi, omul din fata ta vorbeste, dar tu plutesti intr-un ireal. O stare de suspensie. Dezamagire.
 
 
Iesi in aerul rece de afara si te loveste. Incepi sa auzi vorbele care ti-au fost spuse in ultimele minute. Parca si zambea, poate de la lucrurile vesele pe care le-ai spus tu inainte. Spuneai ceva de ziua copilului. Dar, totusi, cum de mai zambea? Ce ti-a spus? Da… spunea ceva… ca de maine nu mai vine. Daca te-ai fi intalnit cu Dumnezeu la pacanele si nu erai in asa soc. A zis ca nu mai vine. Nu stiu ce aiureala ca si-a gasit un loc de munca infect la stat. Oricum nu crezi o iota. Dar de maine?! Cum de maine?! Pai si copilul? COPILUL! Nu-i o haina veche pe care o arunci in fundul dulapului! E COPILUL! Copilul meu, icoana mea! Ca iti bati joc de mine e una, dar copilul?! Ce fac cu el? Cum ii explici? Si mai ales: ce fac cu el? Ca eu sunt om mare care si-a luat niste tepe colosale de la “prieteni buni”, tepe emotionale de nu cred sa-mi mai revin in viata asta, na, eu sunt antrenata la magarii. Dar copilul? Copilul care nu stie ca oamenii nu au cuvant, ca azi sunt si maine nu? Ca promit lucruri si nu se tin de ele? Ca omul care s-a bagat la o treaba pentru niste ani, om pe care ea il valorizeaza urmatorul dupa ma-sa, ca omul asta de maine dispare? Ce sa inteleaga? Si, mai ales, ce se intampla de maine? Cine sta cu ea, unde merge, ce se intampla? Ce simte? Ce va crede?
 
Luni, bona Matildei, mi-a spus ca de a doua zi nu mai vine. Punct. Soc si groaza. Vineri a zis ca s-au deblocat niste posturi la spital si ca ar incerca sa-si depuna si ea cererea. Deja intrasem in alerta. Dar intre depus o cerere, acceptat si mers efectiv, mai ales la stat cu pile concursuri si proceduri e cale lunga. Apoi mi se parea incredibil ca pleaca de la super caldurica de la noi si copilul asta care si mie mi se pare ireal de bun (nu stiu cum o fi iesit asa din doi ca noi) si sa te duci femeie de serviciu intr-un spital- intr-un spital?! Lucrez in resurse umane, deci inteleg mai bine ca oricine cum sta treaba cu asigurarile, dar… stiu la fel de bine ca daca se asigura individual si platea din banii de la mine asigurarile la stat, ramanea cu mai multi bani decat o sa ia de acolo si ce comparam pana la urma? Sa stai intr-o casa noua si frumoasa cu un copil extrem de “comod” pe care dimineata il gasesti deja rezolvat si care de la 2,30 doarme pana vine ma-sa? De luni pana vineri si vinerea aia cel mai adesea scurta? Pe program de spital in ture 7 din 7 zile si cu munca aia? Adica, really? Dap, really. Luni vine la 11 si imi spune ca ea trebuie sa inceapa de a doua zi.
 
Am plecat la serviciu lasand-o pe Matilda intr-una dintre cele mai cumplite crize de dimineata din toata istoria. Probabil ca a auzit discutia. Nu stiu. Dar asa urlat dupa mine…. ajunsesem in fata blocului si inca o auzeam urland. Asta e copil de  gradinita?! Ca, evident, dupa socul asta la care nu te asteptai intr-o mie de ani, zici gata cu bonele! De unde alta? Si de unde alta MAINE? Si cand sa cauti, cand sa prelucrezi, cand sa acomodezi, cand sa verifici? Cand? Ca doar de aia aveai si bona, nu ca esti printesa *&^% si vrei sa stai sa-ti faci unghiile toata ziua, ai bona pentru ca nu ai cum sa stai tu cu puiu iubit! Si oricum te porti cu bona aia de parca e din portelan fin, ca daca se supara cu ceva, daca nu mai are grija de copil, daca PLEACA? Cei care au bona la copil, si stiu ca de obicei cei care au bona nu ai nici alta solutie pentru ingrijirea copilului, cunosc foooarte bine teroarea asta care te trezeste si in miezul noptii cu fiori reci. Am prietene care au copii de 4-5 ani si inca le tremura sufletul “ce se faca daca maine dispare bona?!”.  Teroarea bonelor- cred ca va fi curand un diagnostic. In fine… deci pleaca! Si, ce faci acum? Eu nu am solutie pentru Matilda. Efectiv nu am! Mama nu poate veni sa stea cu ea, nici nu mai poate, nici nu vrea. Sau nu mai poate. Oricum e o solutie pentru 2-3 zile in urgente. Dar dupa? Plus ca acum nu poate ca deja are alte angajamente de Sarbatori. Gradinita?
 
Te apuci buimac sa cauti gradinite. Iti dai singur palme si te injuri. Bai, fiinta, cum dracu de te-ai relaxat asa? Ai crezut-o ca sta pana la 4 ani jumate, asa cum ati vorbit? Bai, dar tu nu ai invatat nimic de la viata asta?! Sa crezi in oameni? Mai ales in din astia straini? Dar si familie/prieteni? Ce dracu, mai Miruno? Cum sa nu ai tu plan de backup? Cum? Tu? N-ai avut… si nici nu ti-ai fi imaginat intr-o mie de ani… la modul cel mai sincer. Na! Ce ziceai? Gradinita? Ce gradinita, frate, ca doar iti cunosti copilul! Ti-a fost si foarte greu sa accepti si sa intelegi ca ea e EA si e cu totul altfel decat esti TU. Ca tu ai fost un copil foarte tzapan ca atitudine, sociabila, deloc timida, mult mai putin sensibila, mult mai putin tematoare. Apoi, tu nici nu ai avut de ales si nici nu ti-a suflat nimeni aer cu paiul. Poate ca ai fi avut nevoie sau poate ca nu. Dar tu esti tu, un om cu totul altfel. Alt temperament, alte experiente, alta personalitate. Altele conditiile. Tu cand nu ti s-a dat, ai luat. Ti-ai facut partea, dreptatea singura. Tu ai ripostat. Dar ea? Ea este altfel…
 
Ea este sensibila, da, mai mult decat mi-as fi dorit. Dar sunt convinsa ca sensibilitatea ei vine la pachet cu marea ei capacitate de a intelege. Cu marea ei capacitate de a empatiza. Cu felul in care simte tot. Vede tot. Cu faptul ca este cu mult mai inteligenta decat am fost eu (sau taica-su). Un copil cu mintea ei nu are cum sa nu fie sensibil. Apoi… ea e timida. Asta alt lucru greu de digerat de un om ca mine- deloc timid. Dar l-am inteles, l-am documentat, l-am respectat asa cum este. Mi se spune adesea ca asa o vad eu, ca toti ii vedem speciali. Evident ca ea e speciala pentru mine, dar ultimele lucruri din lume pe care eram pregatita sa le vad drept speciale erau sensibilitatea exagerata si timiditatea. Cine ma cunoaste, stie. Dar a trebuit sa o vad asa cum e ea, nu cum o vroiam eu. Sa o inteleg. Sa incep sa invat cum se creste un copil ca ea. Sa nu o vatamez, stirbesc, accentuez in trasaturile astea. Iar pentru un copil ca ea fortatul este egal cu dezastrul. De accea a trebui sa lupt cu oroarea de bone, cu frica de a lasa copilul mic cu un om strain. Sa inving imaginile pe care le aveam in minte din parc- cu bone complet neglijente, prost crescute, violente, etc. Sa accept ca nu eu o sa-mi cresc copilul. Pentru ca nu aveam alta solutie, sunt unic sustinator, trebuia sa muncesc ca din aer nu creste nimeni. Mi-am calcat pe suflet, mi-am muscat buzele de mii de ori, am tacut, am luptat cu instinctul care iti urla in creieri ca e absolut nefiresc sa-ti lasi copilul cu un strain si am facut-o. Acum un an jumate, cand dupa 6 luni in care a stat mama mea cu Matilda, am adus o bona. Am avut super-mega-ulta noroc cu felul in care s-a purtat cu Matilda. Pentru ea a fost omul ideal care sa ma inlocuiasa cele 10 ore pe zi. Si in ultimele 15 luni de infern care s-au dovedit a fi viata mea recenta, faptul ca Matilda era bine acasa, ca era in siguranta, iubita, pretuita si inteleasa… a fost singura mea bucurie. Era singurul lucru stabil, in echilibru. Pana luni…
 
Deci… gradinite. Sunt. Nenumarate. Ca de aia am si dat 20 de mii de euro in plus pe apartamentul asta. Stam intr-o zona foarte buna pentru copii. Intr-o raza de 1 km in jur numar asa cu ochii mintii vreo 20 de gradinite particulare si vreo 5 de stat. Gradinite sunt. Toate promit marea cu sarea. Dar daca eu nu-mi doresc deloc marea cu sarea lor? Daca noua nu ni se potriveste deloc? Daca eu nu vreau ca fi-mea sa fie “conforma”? Nu vreau sa “fie cuminte”, nu vreau sa stea la ordin, nu vreau sa faca lucruri la comanda, nu vreau sa o “invete” ei? Nu vreau sa fie inglobata fortat, “socializata”? Si, si mai important, daca ea nu vrea nimic din toate astea? Daca ea imi spune cu toate vorbele ca ea vrea la ea acasa? Matilda are un ritm, ca orice copil. Nici macar nu stie ca altcineva ii poate altera acest ritm al ei. A fost crescuta liber, natural. Nu dupa un program fortat, nu cu “trebuie”. Matilda a fost ghidata si insotita, nu constransa. Apoi, are cu totul alt ritm pentru invatare, mult peste varsta ei. Dar are si cu totul alt ritm pentru integrare in “sistem”. Nu stiu daca sub varsta sau peste, sau…. Pentru ca treburile astea emotionale sunt greu de cuantificat. Dar mie, si oricui o cunoaste si nu-i plin de prejudecati, imi este absolut evident ca pentru ea gradinita in momentul asta ar fi o mare trauma. Nici nu mai ajung la capitolul alimentatie, program si educatie- ca oricum noi suntem din alta poveste cu totul. Dar pana la episodul ala, trebuie sa-l depasim pe cel in care copilul asta va plange pana la lesin niste …. de-nenumarat-saptamani. (Da, stiu, foarte multi plang, dar unii plang incompatibil cu lasatul lor acolo).
 
Si… ce o sa faci? Totusi? Alta bona, nu. Gradinita, nu. Iti dai demisia? Traiti din dude? O iei cu tine la munca? Cele de mai sus si cauti alta sursa de finantare? Faci gradinita acasa? Castigi la loto si iti permiti sa stai acasa ca sa-ti cresti copilul? Maine e tragere la Loto, poate se intampla asta. In clipa de imposibil in care suntem acum, varianta cu Loto pare cea mai realizabila :)). Sa mai spun ca toata istoria asta s-a intamplat cu doua zile intainte de ziua de nastere a Matildei? Nu mai zic… Ce sa mai zic?… Despre cum a fost prima noastra vizita la gradinita, fix in dimineata zilei ei de nastere, o sa va povestesc separat. Intre timp cautam si alta bona. Le incerc pe toate… merg in paralel. Nu stiu cum o sa reusim… pentru ca nu stiu. Cred ca este pentru prima data in viata asta cand nu stiu…. Eu nu pot lipsi de la munca… am lipsit acum 2 zile si… deci nu pot. Pentru gradinita/bona e nevoie de timp. Pentru gasit, pentru stat impreuna, pentru transferul lent. Pentru… Iar un copil de 3 ani nu e un bebelus sa-i “aduci” tu o persoana care ti se pare potrivita. Copilul de 3 ani are pareri, preferinte, dorinte. Copilul de 3 ani o iubeste pe femeia alturi de care a crescut timp de un an jumate… si intreaba de ea. Intr-o zi o sa o uite. Dar acea zi nu va fi maine. Momentan la noi se boleste, ca de ce sa fim sanatosi cand putem sa fim bolnavi? Nu? Maine avem petrecerea de ziua ei…
 
 
 
 
O concluzie? O morala? Chiar nu stiu… Cautam bona? Ar fi o concluzie.
 
 
Plecarea fara preaviz a bonei ne-a dat vietile peste cap. Inca nu pot gandi mai departe de maine. Nu stiu ce vom face. La modul cel mai sincer. Situatia este la limita imposibilului. Am un gol in suflet cat China. Chiar mai mare. Nimic nu ma secatuieste de forta interioara mai tare pe lumea asta decat lipsa de cuvant a oamenilor, neonorarea promisiunilor, incalcarea increderii. Mintea mea nu se pune in line cu genul asta de comportamente, nu poate. Ma tulbura poate mai mult decat ar trebui. Si stiu ca senzatia asta o sa ramana cu mine mult timp de acum in colo. Am mai trecut prin asta cu oameni foarte apropiati, teoretic, dar nu puteam sa spun ca-mi era dor, abia depasisem momente care-mi atarnau ca un bolovan de gat. Momente urate cu oameni pe care-i consideram frumosi. Asa ca nu simteam deloc nevoia sa mi se arate iar ca oamenii sunt de doi lei si cuvantul dat nu inseamna nimic. Mai ales acum. Mai ales in felul asta. Mai ales cand sunt in joc sentimentele si binele Matildei. Chiar nu stiu ce o sa facem. Dar azi e azi, maine e ziua cea mare, asa ca o sa ma gandesc dupa. O sa vedem. Insa astazi a trebuit sa-mi iau concediu fortat. Si daca tot mi-am luat… de ce sa nu-i facem in ciuda vietii asteia cu fundul in sus si sa avem o zi minunanta. O zi in trei! Iar cand se aduna un Taur, un Berbec si un Capricorn…
 
Ma suna aseara si ma intreaba daca nu vreau sa petrecem ziua de astazi impreuna. Stie ca eu evit socializarile prea dese cu Matilda, stia si ca sunt trista pana in maduva oaselor. Ca sunt obosita si satula de nasoale pana la lacrimi. Asa ca a insistat. Trebuia sa ne vedem la 10. In stilul lui specific a ajuns la 12. Numarat pana la 10  100, trecut peste. Luat troti si iesit in parc. Frumos tare azi. Chiar prea soare pentru albinosii mei. Am iesit fara planuri. Ne-am plimbat pe unde ne-a dus copilul. Si copilul de obicei ne duce pe unde e iarba mai mare si aleargaaaa. Si cadeee! Da ce mai aleargaaaa!
 

 
Apoi am facut un binemeritat popas la Terasa Cafeneaua Actorilor- locul nostru de liniste. Am stat la soare. Am privit ratele. Am hranit pestii. Am ras. La sfarsit Matilda a “spalat” farfuria.
 

 

 Iar altii mai slab dotati capilar au uitat sa-si ia sapca de acasa (de fapt, stie ca nu-mi place mie, saracul!). Am improvizat din darnicia Matildei.

 
Acum Ea doarme. El a promis ca diseara face clatite. Eu scriu ca sa-mi imbuteliez starea de bine de astazi, o sa am sigur nevoie de ea.

Si… ce a fost cel mai frumos… am putut sa facem “Zboaraaa, cioaaara, zboooara!”. Jocul acela (nesanatos, stiu) cand adultii alearga si iau copilul pe sus. Pentru asta ai nevoie de inca o pereche de maini… astazi le-am avut.

 
O marti altfel. Altfel de frumoasa!
 
Vine! Mai este o saptamana!
M-am scuturat ieri de dimineta ca dintr-un vis. Aprilie! Intai! Intai aprilie! A venit aprilie! Luna ei! Aoleu! Ziua ei! Vine ziua ei si io dorm in galosi!
Ziua ei. Ziua noastra. Ziua in care Matilda s-a nascut. Noua aprilie! Doamne, trei ani! TREI! Sunt mama! Eu?! De trei ani! TREI!
Cam asa tipau creierii mei unii la altii pe la 6,30 de dimineata. Bai, femei, ce faci? Trezirea! Vine ziua ei si nu ai facut nimic! Si doar ti-a zis! Si ca vrea tort cu Plusica. Ba nu, cu Ofia. Ba nu. Cu Plusica. Ba cu amandoua. Ba cu Plusica. Ba cu piratii. Pff. Ba nu, cu Plusica. Plusica sa fie! Si cagoaie. Mute cagoaie! Zice multe, dar cere doar unul. Vrea o oica din Pusica Docoica. Apoi isi aduce aminte ca de fapt vrea si o bormasina, si un fier de calcat, si un Dragonel din Plusica, si Fabrica de inghetata Plastilino. Cam astea. Si o bicicleta. Si o casca pentru bicicleta. Apoi uita. Zice ca vrea un ou roz cu suprize.
 
O saptamana mai tarziu….
 
Cam asa se desfasoara viata noastra, azi e luni, maine e iar luni. E luni. Intre timp le-am rezolvat pe toate. Locul de joaca pentru petrecere- va fi pe 13 aprilie. Ne rugam sa nu ne mai loveasca vreo bolejnita, nici pe noi nici pe copilasii dragi pe care i-am invitat. Rezolvat si tortul cu Plusica. Rezolvat si tortul cu Sofia pentru aniversarea de acasa, cea de pe noua. Rezolvat si cu bicicleta (cadou de la mamaie). Da Doamne sa avem vreme frumoasa sa se joace iezii mici afara! Abia astept, sa fie bine ca nu mai pot cu atata ne-bine!
 
Daca vreti sa ne lasati un mesaj (vreau sa i le pastrez pe toate intr-un album aniversar) ori dati buzna peste noi la petrecere ori intrati aici.
 
 
Iiiiii vine ziua eeeei!
 
 
P.S. intre timp ni s-a intamplat cel mai mizerabil lucru pe care l-am trait de ceva timp in coace… sper sa-mi revin pana la ziua copilului, deja devine o traditie sa ni se intample porcarii in perioada asta. Da’ mai gata!
Acest articol este scris prin prisma experientelor mele ca parinte unic, nu este universal valabil. Sunt opiniile si sentimentele mele in fata celor scrise, intr-un moment de delir “filosofic”, de acest personaj nefericit- asa cum se autodeclara chiar el.
 
 
 
Adrian Tiglea,
 
Ti-as spune “stimabile” sau “domnule”, dar cred ca am produce o mare confunzie inca din debut. Asa ca o sa ne rezumam la Tiglea.
 
Tiglea, noi suntem Miruna si Matilda Margarit iar impreuna formam o familie monoparentala. Astazi as fi vrut sa scriu despre ziua de nastere a familiei noastre, ciudat cum m-am impiedicat de articolul tau tocmai in apropierea acestei zile binecuvantate. Dar m-am oprit din exaltarea sentimentului de parinte pentru a imi intrista sufletul cu opiniile vomitate de tine in acest articol- Monoparentalitate ca o ratacire de fiinta.
 
In opinia ta “a creste intr-o familie monoparentala este ca si cum ai fi bolnav de lecucemie.” “Un atac la demnitatea umană, o desconsiderare a bobului de dumnezeire din individ, o violare a intimităţii de a fi fericit, o stare perpetuă de oboseală metafizică, o insomnie a optimismului, o sucombare a bucuriei de a respira. În majoritatea cazurilor, familia monoparentală nu este apanajul destinului funebru, al unui Dumnezeu mâniat pe creatură ori a unui virus cosmologic.” Probabil ca am putea inchide “cazul” aici. Dar din mizeria morala in care ma balacesc ca parinte unic o sa-mi rup cinci minute incercand sa ma ridic la nivelul tau. Ceva imi spune ca nu esti parinte. Sau daca esti, esti o versiune tare nefericita. Tot din curentul ala existentialist al filosofie catre care spui ca te indrepti, ceva imi spunea ca ai fost si un copil la fel de nefercit. Nu stiu de ce, dar astazi ma simt generoasa, asa ca o sa-ti impartasesc niste clipe din viata de parinte. Si o  sa o fac cu rabdare si calm, rabdarea pe care ti-o dau trei ani de crescut singur un copil. Din clipa in care s-a nascut si in fiecare clipa de atunci.
 
Pe noua aprilie se implinesc trei ani de cand s-a nascut Matilda si vreo 24 de ani de cand sunt parinte. A fi parinte nu incepe cu acea clipa in care un copil se naste. Ci incepe din clipa in care ti-ai dorit pentru prima data sa fii unul. Cu acea clipa in care te-a strabatut fiorul iubirii pentru acela care intr-o zi iti va fi copil. Cu acea clipa in care ai simtit ca pe undeva pe langa tine pluteste un suflet care te-a ales, un suflet care intr-o zi o sa coboare aici si iti va fi copil. De cand iti deschizi sufletul catre aceasta iubire. Incepe din clipa in care pui prima “caramida” a vietii tale de adult.  De cand incepi sa te construiesti  constient ca om bun si frumos, ca om demn de a fi parinte. De cand incepi sa construiesti ceea ce va fi casa sufletului acelui copil. Ceea ce va fi casa lui aici, pe pamant. De cand deschizi prima carte despre psihologia copilului. De cand iti iei primul job si incepi sa construiesti un viitor confortabil pentru tine si pentru puiul tau. Incepe dinainte de a-l cunoaste pe cel care va fi cealalta jumatate. Esti parinte cu mult inainte de a naste acel copil. Cel putin asa a fost pentru mine. Si pentru multi altii. De aceea iti spun, nu ai habar ce inseamna sa fii parinte. Evit sa spun ca nu stii ce inseaman sa fii mama, evident ca nu stii, dar nu vreau sa separ dragostea si responsabilitatea de parinte intre a fi tata sau a fi mama. Dar nu ai putea debita asemenea ineptii daca nu ai fi decat “copilul” unor concepte depasite si golite de continut, metaforizate pe un ton demn de un personaj cu mustata mica si freza intr-o parte.
 
Vrei sa stii cum se intampla? Se intampla ca inainte sa concepi un copil sa te cunosti foarte bine, chiar foarte. Sa stii cine esti, ce poti si ce nu, ce simti si pana unde simti, sa stii ce vrei, sa stii cum ajungi acolo, sa stii cum iti va fi cand ajungi acolo. Se intampla sa ai studii psiho-sociale, sa fii pasionat de psihologie, sa o simti si sa o gandesti inca dinainte sa deschizi prima carte de specialitate, se intampla sa citesti mult in general si despre psihologia copilului in special. Se intampla sa fii foarte impacat cu tine si cu ceea ce a fost copilaria ta. Sa o intelegi. Sa stii ca un prunc nu creste oricum, ca nu-i floare sa o pui la soare si sa-i torni apa la radacina. Sa stii si cum se zamisleste un prunc si ca nu-i vorba doar de trup si de dorinta a trupului. Se intampla sa fii foarte pregatit. Sa fii calificat in cel mai propriu sens pentru a deveni parinte. Se intampla si sa-ti doresti acest lucru cu fiecare celula de suflet si particica de minte. Sa fii foarte constient de ceea ce-ti doresti. Atat de constient incat sa-ti poti vedea copilul nenascut aievea. Deci se poate intampla sa le ai pe toate cele de mai sus dar sa ajungi dintr-un “accident de samanta” sa fii parinte intr-o familie monoparentala. Asta te face un criminal al destinului acelui copil? Un criminal al oranduirii destinului dintr-o minte ingusta si meschina?  Te face un iresponsabil? Un aducator de apocalipsa sociala? Un cancer? Sau faptul ca ipotezele tale sunt fundamental false te conduce catre concluzii fundamental gresite?
 
Sa fii parinte intr-o familie monoparentala inseamna mai mult decat orice sa-ti asumi rolul. Sa lasi in urma ceea ce ai fost- individul unic de pana atunci- si sa-ti asumi rolul de parinte. De ce mai mult decat in cazul unei familii cu doi parinti? Simplu! Pentru ca esti singur, pentru ca esti doar tu, pentru ca nu-ti poti gasi scuze si lipsa de asumare, pentru ca nu poti lua pauza, pentru ca acel copil te are doar pe tine. Pentru ca nu poti fi altfel decat un parinte constient. Pentru ca nu poti obtine asta decat prin anulare de sine “individ” si imbratisare completa de sine “impreuna”. Al vietii de familie. Paradoxal teoriei tale, printii unici sunt printre cei mai dedicati, instruiti, avizati, implicati parinti din cati cunosc. Tocmai pentru ca stiu ca responsabilitatea lor este dubla. Tocmai pentru ca sunt mult mai constienti de ce inseamna sacrificiul de sine. Tocmai pentru ca nu mai exista strop de egoism. Tocmai pentru ca stiu ca nu-si permit nici sa moara. Tu poti intelege asta. Ma indoiesc ca ai putea cuprinde sentimentul unui parinte singur caruia nici moartea nu-i este permisa. Pentru ca este doar el si fara el e golul infinit. Nu mai e nimeni. Deci trebuie sa fie!
 
“De multe ori, părinţii, mai cu seamă atunci când copiii le sunt mici, uită de prezenţa, alături de cuplul lor, a unui suflet distinct, înzestrat cu potenţialităţile proprii unui om matur, a cărui bună sau rea aşezare în fiinţă, de mai târziu, depinde în mod substanţial de atmosfera familială, de tălăzuirea ori de temperarea dezacordurilor inerente vieţii de cuplu.”

 
Aici pari sa-mi dai si tu dreptate… Parintele unic vede si simte mai adanc statutul sau de parinte. Poate pentru ca singura lui preocupare este copilul? Poate pentru ca isi pune mai multe intrebari, poate pentru ca are mai multe indoieli? Parintele unic tinde sa-si vada mai repede copilul ca pe o fiinta unica. Nu-l confunda cu el, nu si-l asimileaza, nu il priveste ca pe o anexa a cuplului. Pentru ca, exact, cuplul nu exista! Deci copilul unui parinte unic nu va fi niciodata a 3 a roata. Va fi valorizat pentru ceea ce este el, nu pentru ca este un “produs” al partenerilor. Va fi respectat ca individ. Inca din pantec, inca din prima clipa. Copilul unui parinte unic este un copil asumat constient, nu este o intamplare, nu este un dar pentru cineva, nu este un egoism sau un “trebuie” dintr-o ordine vietii. Copilul unei familii monoparentale traieste in liniste, in armonie, in echilibru. Pentru ca sunt deja doi- parintele si puiul sau- iar pentru echilibru de asta aveam nevoie. Deci, o data in plus, esti intr-o trista eroare. Parintele contemporan, fie el singur sau in cuplu, este un parinte din ce in ce mai constient. Din ce in ce mai informat. Mult mai dispus si mai orientat catre pretuirea copilului ca individ, ca entitate separata. Ba chiar as spune ca se tinde spre cealalta extrema: de cult al copilului. Deschide ochii in jur si vezi pe ce lume traiesti! Lasa lecturile depasite si observa ce se intampla in jurul tau. Lasa handicapul emotional in urma si incearca sa evoluezi! Lumea din jurul tau a facut-o!
 
Monoparentalitatea este un păcat ontologic nu numai din raţiuni economice. Sociologii au demonstrat că o familie cu un singur părinte – copiii fiind crescuţi, în majoritatea cazurilor, de o mamă singură – se află la limita de jos a sărăciei, fapt care antrenează numeroase ambiguităţi de natură organică.

Cum iti sugeram si mai sus, scoate capul din nisip! Majoritatea familiilor despre care vorbesti, familiile monoparentale materne, este tot mai des formata din femeie independente social si material. Femei care isi permit mai mult decat isi permit foarte multe cupluri. Femei culte, educate, implinite profesional. Femei care frustreaza barbatii mici (ca tine). Tot mai des din lipsa de asumare a partenerului de sex masculin iau nastere aceste familii pe care le hulesti. Tot mai des lipsa de adaptare in fata schimbarii rolurilor sociale clasice este cauza parasarii cuplului si a responsabilitatilor de parinte. Si tot mai des parintele unic isi poate asuma cu succes rolul de furnizor al bunastarii materiale a acelui copil. Este si cazul nostru, pentru ca dincolo de a fi parinte singur, am fost intai un om intreg, un om care si-a construit o viata, un om care si-a asumat aducerea unei alte vieti pe lume. Aici nu stii tu unde sa te pozitionezi, din pacate. Te trag in jos teoriile de acum 150 de ani cand femeia era doar un accesoriu, teoriile celor care o considerau putin mai mult decat un animal.
 
Dar, adevărata fractură vizează sufletul copilului, implicit pe cel al viitorului adult. În primul rând, vorbim despre disconfortul afectiv creat copilului care, comparându-se cu colegii săi, descoperă disidenţa ontologică în care a fost aruncat fără voia sa. În al doilea rând, a trăi cu un singur părinte este sinonim cu a te ruga unei jumătăţi de zeu. Cum fiecare părinte joacă un rol precis în dezvoltarea psihologică a copilului, absenţa mamei ori a tatălui handicapează copilul, pentru toată viaţa, de acel surplus de fiinţă, necesar reuşitei existenţiale. Pentru că, şi asta se uită adesea, oamenii care izbândesc cu firea în viaţă – şi care reuşesc această performanţă cu cât mai puţine sacrificii de ordin emoţional – sunt aceia care nu poartă în ei rănile deschise ale separării părinţilor. De cele mai multe ori, în loc de a se concentra asupra dezvoltării proprii şi a se bucura de sinele lor, aceşti tineri sunt măcinaţi de dureri nevindecabile, cauzate de handicapul emoţional dobândit ca urmare a absenţei unuia dintre părinţi. Este ca şi cum ai trăi cu o fereastră spartă în suflet: adeseori te trage răceala, iar depresiile nepoftite se strecoară cu uşurinţă printre cioburile împlântate în fiinţa ta. Şi, în loc de a se izbăvi existenţial prin construirea unor familii proprii, fericite şi sănătoase din punct de vedere emoţional, adeseori aceşti oameni abuzaţi sufleteşte de drama monoparentalităţii ajung să îşi şchiopăteze propria familie sau aleg să nu se căsătorească niciodată. Trecutul, în loc să fie o proptea, a devenit o încremenire în durerea de suflet. Viaţa lor semănând astfel unui mormânt care îşi aşteaptă în fiecare clipă ţărâna umană. Şi nu este doar o metaforă canceroasă, este reflexul hiperbolizat al unui adevăr existenţial. Aveţi, grijă, deci.

Abia aici, pe final, ai inceput sa capeti putina substanta. Hiperbolizata si ea, dar este. Insa, fii pe pace! Nimic nu preocupa pe lumea asta mai mult un parinte singur decat intrebarea “ce sa fac sa fiu destul?”. Nu exista parinte care sa nu se gandeasca la asta. Chiar daca are un partener. Parintele constient este acela care nu se culca pe aura autosuficientei. Parintele constient este mereu in evolutie, in autodepasire. El invata zi de zi, creste zi de zi. Iar asta nu tine de a fi singur sau impreuna. Tine de un statut asumat. Iar pentru parintii singuri nicio lupta nu este mai mare decat cea cu tiparul manipulativ tatuat in sufletele noastre, tiparul familiei fericite. Iar in acest tipar socialul ne-a plantat doi parinti. Nu pentru ca altfel nu se poate, nu pentru ca doi parinti aduc automat fericirea, ci pentru ca asa “trebuie”. Si nimeni nu sta sa analizeze acest trebuie, nimeni nu se lupta sa rupa tiparul care nici macar nu-i apartine. Este socialul, norma, comoditatea, confortul, impartirea obligatiilor, asumarea comuna a bucuriilor. Aici ai putea avea putin dreptate daca nu ai fi atat de inversunat si nu ai pleca iar de la ipoteze false. 1. Ca o familie cu doi parinti este apriori una fericita si aducatoare de echilibru sufletesc si suces in viata. 2. Ca o familie monoparentala este cauza gaunoasa a raului din sufeltul omului in devenire, ca nu poate exista echilibru, ca nu poate fi generatoare de fericire. Daca discursul tau ar fi fost despre armonie si fericire in familie, despre intelegere si maturitate emotionala, daca ar fi fost pro educatie empatica, pro formare adult echilibrat poate ca te-as si iertat pentru mojiciile de mai sus. Dar nu! Articolul tau nu este in sprijnul cuplului, nu este contra divortului. Nu! El este o insiruire agresiva de vorbe inflorite impotriva parintilor unici. A mea si a celor asemenea! Fie ei asumati sau deventi.

Tiglea, copilul meu nu va creste in a fi un monstru emotional, un handicapat social, un om incapabil de a atinge succesul in viata pentru ca este crescut de un singur parinte! Dar cu singuranta va simti mila sau compasiune atunci cand va intalni personaje ca tine! Copilul meu este crescut catre empatie, intelegere, diversitate. Copilul meu stie ca s-a nascut pentru el, pentru viata, pentru ca era dreptul lui de a se naste. Nu pentru ma-sa sau pentru ta-su. Stie ca a fost adus pe lume cu dragoste. Stie ca este iubit si inteles. Stie ca este liber sa simta si sa gandeasca. Sa fie asa cum isi doreste sa fie. Stie ca exista diversitate. Stie ca exista familii in care sunt doi parinti, fie de sexe diferite, fie de acelasi sex. Stie ca exista familii in care exista o mama sau un tata. Doua mame, doi tati, doua mame si un tata. Tot familii sunt! Numarul protagonistilor nu granteaza fericirea sau armonia. Ci calitatea lor! Calitatea de parinte! Asa ca fii linistit, nu-mi purta mie de grija si nici copilului meu. Nu ai fost tu acolo cand imi caram singura sacosele de la piata, nu ai fost acolo cand mi-am nascut copilul, nici cand i-am pazit incubatorul, nici cand nu am dormit cu saptamanile, nici cand nu am liniste pentru ca trebuie sa fiu mereu cu un pas inainte si sa anticipez urmatoarea mutare a vietii, nici cand o sa ma intrebe explicit de ce altii da si ea nu. Cum nu ai fost acolo la niciun zambet, niciun pas, nicio imbratisare, niciun sfat, niciun cuvant. Tu esti in carti si in teorii depasite, nu esti in viata in care noi traim si crestem oameni frumosi si fericiti. Chiar si asa, monoparentali!

Tot ce iti pot ura, Tiglea, este sa evoluezi in a fi parinte, sau macar om. Sa simti fericirea, sa simti binecuvantarea, sa simti responsabilitatea, sa simti greul, sa simti frumosul, sa vezi cat esti de mic, cat esti de mare. Sa-ti tii copilul in brate in prima clipa de viata si sa intelegi ca pentru tot restul respiratiilor tale nu o sa mai ai alta grija in lume decat sa faci acel copil un om fericit si intreg. Ca nu o sa-ti iasa niciodata tot aerul din plamani pana in clipa in care ai sa mori, si poate nici atunci, pentru ca ai devenit parinte. Pentru ca viata ta e acum a lui. Pentru ca o sa-i porti mereu grija si dorinta de bine. Pentru ca ca o sa te trezesti, o sa mananci si o sa dormi doar pentru a fi acolo, langa el. Pentru ca din clipa aia nu o sa te mai cheme Tiglea, o sa fii rebotezat, o sa te cheme Parinte. Altfel, ai grija, o sa cresti inca unul la fel ca tine!

 
 
 
In jurul varstei de doi ani si opt luni Matilda a inceput sa manifeste real interes pentru joaca impreuna cu alti copii. Initia ea jocurile, le cauta compania, ii implica in jocurile ei, le explica cum se joaca un joc inventat de ea. Imi cerea sa mergem in vizita sau sa-I chem copii in vizita. A fost o schimbare spectaculoasa fata de lunile precedente, mai ales de cele din vara, cand nu parea sa o pasioneze deloc compania copiilor de aceeasi varsta. Ba chiar opusul. Dupa cateva incidente  nefericite din parc cand a fost lovita din senin de copiii mai… putin pasnici. Asa ca intrase intr-o stare defensiva, chiar lovea si ea anticipat atunci cand un copil ii incalca spatiul intim. A fost nevoie de ceva munca si rabdare pentru a o linisti si a o face sa inteleaga ca nu toti copiii sunt agresivi, ca multi vin catre ea sa se joace si trebuie sa invete sa faca diferenta. Iar cand un copil este violent sa-l evite, nu sa-l loveasca.
 
Apoi a intrat in actiune instinctul social. Micul individ a inceput sa se perceapa pe sine in contextul societatii si sa caute compania celor de aceeasi varsta. Deci schimbarile varstei de trei ani sunt in plina desfasurare si am zis sa profitam de ele. Pentru gradinita nu este inca pregatita, dar pentru relationare si facut lucruri in comun cu alti copii da. Asa ca am cautat activitati unde sa poata incepe o adaptare la viata in colectivitate. Ceva impreuna cu mine pentru inceput. Apoi fara prezenta mea. Sa stea pentru un timp scurt intr-un loc si sa faca ceva pe o tema data. Asa au intrat in viata noastra atelierele pentru copii. Cand a stat pentru prima oara o ora fara mine sa mestereasca niste placintele din faina colorata mi s-a parut cat un pas pe luna.
 
Sunt activitati relaxante, o joaca, nimic nu este obligatoriu. Daca nu are dispozitia sau nu se simte bine o las sa vina singura in intampinarea jocului, daca vrea. Petrecem timp impreuna in alt cadru decat acasa sau, daca vrea, activitati fara mine. Depinde ce dispozitie are. Cunoaste alti copii. Invata sa coopereze si cu alti adulti intr-un cadru organizat. Isi exerseaza rabdarea. Se obisnuieste cu ideea de colectiv si de activitati in colectiv. Asa ca atunci cand va ajunge la gradinita va fi partial pregatita pentru schimbarea de ritm.
 
Pe 22 martie a inceput colaborarea noastra cu MiniArtShow- multumim Delia- si ne-am distrat zapacid culorile curcubeului. Matilda avea alt grafic :). De la ora 11 la Bucuresti Mall. A fost inceputul unei sambete foarte frumoase cu joaca, plimbat pe stradutele cu pomi infloriti si popasul final de la restaurant.
 
Am ales un atelier mai usor, dedicat unei grupe de varsta unde noi eram catre partea de sus (10 luni-4 ani). Am vrut sa intre in contact si cu pui de om mai mici- ei sunt cei fata de care a ramas cu o teama. Sa se joace impreuna cu ei. Am ales bine. Subiectul era unul cunoscut ei, deci niciun stres pentru acumulare de informatie noua, iar genul de activitate- plansa/decupaj/lipit/ este unul pe care il facem si acasa. Sfatul meu este ca atunci cand incepeti sa mergeti la astfel de ateliere sa alegeti unul unde copilul se va descurca bine, cu aplicatii familiare lui, nu unul unde el va fi la limita inferioara de varsta. Riscam sa se simta coplesiti. In timp, dupa ce se invata sa colaboreze, puteti trece si la ateliere mai complicate. A fost relaxant, cei mici s-au distrat, parintii si-au amintit de orele de lucru manual, o ora vesela. Multumim personalului rabdator.
 
De departe cel mai mare success l-a avut “scanteia”, o are si acum si toata ziua de reprezentatii prin casa, face “baiec”.
 
 
Multumim Cristina pentru fotografii.
 
Va las mai jos prezentarile atelierelor din aceasta saptamana, daca ne vedem acolo sa ne trageti de maneca.
 
- Sambata, 5 aprilie, spectacol/atelier Intamplarile hazlii ale iepurasului de Paste- ora 11- Gradinita Miruna (Strada Traian, nr. 160 in incinta Scolii nr. 85). Varsta 1-6 ani.
 
 
 
 
- Duminica, 6 aprilie, atelier Oua de poveste- ora 11 la Bucuresti Mall etaj 2. Varsta 3-10 ani. Doua grupe.
 
 
 
 
- Duminica, 6 aprilie, atelier in aer liber- Iepurasi Bucatarasi- Acadele sanatoase- ora 11 la Hobby Café (Sf. Stefan nr. 20), varsta 4-99 ani.
 
 
 

 

Inscrierile pentru Ateliere se fac la numarul 0749419999 sau pe mail miniartshow@yahoo.com. Costul oricarui atelier este de 50 de lei pentru copil, insotitorul participa gratuit.
 
 
Primavara frumoasa si vesela!
 
 
Acest articol face parte din parteneriatul de promovare a Atelierelor si Evenimentelor MiniArtShow.