Monthly Archives: March 2014

De ce nu mai scrii? M-au intrebat prietenii, cunoscutii, necunoscutii. M-ati intrebat voi, cei care citi de drag. Am primit o avalansa de cereri pe Facebook, credeati ca am patit ceva. Pot doar sa va multumesc. Este placut sentimentul ca oamenilor le pasa. Nu am patit nimic. Matilda este bine, recupereaza greutatea pierduta. A inceput sa doarma noptile, nu mai plange in somn, nu mai tresare, nu mai transpira. Inca doarme cu mana in parul meu, nu cumva sa plec. Se pare ca a depasit momentul bolii si al spitalizarii. Este bine. Asteapta cu emotie petrecea pentru ziua ei. Este inca indecisa ce fel de tort vrea, sa fie cu Docoitza Pusica sau cu Pintzenga Ofia. Dileme de 3 ani fara doua saptamani :).
 
 
In rest… In rest eu trec printr-o perioada in ceata. Asa ma simt. Bajbai. Totul e bine, dar ceva nu e. Nu-mi gasesc locul, energia, sensul. Stau cu orele si ma uit la pozele ei de cand era mica. Parca am nevoie sa-mi (re)confirm ca noi suntem alea. Ca eu am adus-o, crescut-o. Ca eu o iubesc. Ca eu sunt mama. Spaima spitalizarii m-a afectat mai mult decat ma asteptam. Cele cinci zile de ganduri nefericite, de pazit copilul care nu mai stia cine sunt. Habar nu am… daca e asta sau altceva. Daca e un soi de soc postraumatic sau un soi de depresie. Sau astenia asta supralicitata. Habar nu am! Nu gasesc un gand sa ma agat de el si sa fiu productiva. Functionez si atat. A trecut o luna. Iar eu doar functionez. Asa, la relanti. Ma conserv de parca altceva nasol  va urma sa vina.
 
Si sunt obosita. Dincolo de limitele bunului simt de obosita. Vin de la munca deja secatuita. Intr-o ora sunt inumana. Si ma mai asteapta minim doua pana cand vrea la culcare. Iar eu nu mai pot. Imi vine sa ma intind pe jos si sa dorm. Ea are insa cu toootul alte planuri. Pe alea in care mami trebuie sa faca. Si numai mami. Iar eu nu mai pot. Cand am ajuns in punctul in care simteam ca-mi crapa capul de somn si de nervi ca nu pot sa dorm am chemat-o pe mama. Este la noi de cateva zile si am putut sa iau o pauza. Nu mi-e nici mai bine, nici mai rau. Dar nici nu imi mai vine sa dau cu mine sau cu ea de pereti, cu ea, cu fi-mea. Pentru ca ala a fost momentul in care am zis stop, am ceva, ceva nu e bine. Eu mi-am jurat cand am facut copilul asta ca daca nu am mintea in cap incat sa nu fiu violenta cu ea, mai bine o dau altuia care merita mai mult sa fie parinte. Iar eu incepeam sa am sentimentul ca nu o mai merit. Asa ca pauza.
 
Duminica am incercat niste “me time”. Am iesit. M-am intalnit cu oameni. M-am plimbat. Apoi am fost in parc. Am mancat o pizza. Am stat la soare si am citit. Mi-am dat seama ca am uitat cum e sa fii singur. Cum e sa ai timp pentru tine. Nu mi-am gasit locul. Dupa cateva ore m-am dus acasa. Matilda dormea. Imi era dor de ea. N-am nevoie de timp departe de ea. Eu sunt problema. Am nevoie de timp departe de mine. De mine cea din ultimul timp. Trebuie sa o privesc de la distanta si sa inteleg de ce e nemultumita aceasta persoana care aparent are totul.
 
 
Poate e doar oboseala. Poate primavara. Poate chiar nu sunt fericita. Sau trista. Si nu-mi place sa scriu trist.
 
P.S. vinul a fost prost, nu l-am baut!
Astazi o imbracam pe Matilda sa iesim putin pana la Mega, la coltul blocului. Zic, hai sa nu mai dam hainele de casa jos, punem geaca peste. Avea o bluzita de casa cu manecile mai largi, se cocota si singure. Cand i-am pus geaca ii zic: Uite, mami, daca tii manecutele asa, in manuta la tine, ele nu se mai trag in sus! Ii asez manecuta in palma, strange pumnul si…. magieeee: manecutele stau la locul lor! O enerva tare atunci cand i se cocotau pe sub geaca si trebuia sa le tragem inapoi. Asa ca “fenomenul” i s-a parut cea mai mare descoperire a Universului. Pfaa, uite ca nu se mai trag in suuusss!
 
 
Un lucru banal, nici nu ma mai gandisem sa-i arat, mereu suntem in viteza si imi era mai simplu sa i le trag mereu inapoi in jos. Sau sa am grija de la inceput sa i le tin eu. Cat era de simplu sa si le tina singura! Si sa mai fie si super fericita si incantata de asta. Lucruri simple… lucruri pe care probabil ca eu stiam sa le fac cand eram mult mai mica decat ea. La 3 ani eram deja “in sistem”. Ma imbracam si dezbracam singura, mergeam la baie singura, stiam sa-mi leg sireturile. Na, ca toti copiii vremurilor alea. Nu stiu daca acum e mai bine sau mai rau. Este doar altfel. Dar astazi un lucru atat de simplu, ei i s-a parut mare inventie. Fericirea ei mi-a spus “La multi ani!” pentru ziua de astazi.
 
 
La multi ani si voua! Cu micile voastre momente de magie, cu micile bucurii, cu acele clipe de zambet! Sa fie mai multe anul asta! Sa aveti mai multe clipe cand sa va opriti putin, pentru voi si pentru copiii vostri! La multi ani!
6.03.2014
 
 
Draga mea,
 
de zece zile tot incerc sa-ti scriu, eram inca in spital, si am scris, am sters, iar am scris. Nu-mi gaseam forta sa scot gandurile pentru tine din locul lor ascuns. Inca imi tremura sufletul dupa toata suferinta prin care ai trecut. Inca nu las garda jos… inca stau noaptea si te urmaresc cum respiri. Tresar la orice sunet, la orice oftat. Stau si iti sterg transpiratia de pe frunte. Iti invelesc  spatele. Stau acolo alungand somnul si te privesc. Visezi… ceri o prajitura…
 
Nu ai fost in trei ani de zile adunat atat de rau cat ai fost saptamana trecuta. Atat de rau incat nu mai stiai cine sunt. Plangeai dupa mine la mine in brate, ma priveai si te speriai ca de un strain. Cred ca asta a fost lucrul cel mai greu din tot ce s-a intamplat. Dincolo de lesin, de febra, de rau, de teama, dincolo de toate… nu ma mai cunosteai. Ma pierdusem de tine si mi  se parea imposibil. Sa nu stii tu ca sunt eu, sa-ti spun ca mami e langa tine si tu sa plangi si mai tare ca nu sunt…? Cu ce sa te mai alin in lipsa mea, cu ce? Cand vocea mea iti era straina, cand in bratele mele nu era bine? M-am simtit goala si fara puteri. Cine mai eram eu daca nu eram mama ta? Te-am asezat in pat si te-am lasat sa dormi…
 
M-au trecut iar fiorii clipelor cand nu stiam ce va fi cu tine, cand nu stiam daca o sa ajungi sa ma intalnesti. M-a cuprins iar groaza pierderii tale. Si gandul ca daca  ai pati ceva sper ca viata sa nu imi faca gluma proasta si sa ma lase pe aici. Fara sens. Am stat cinci zile si cinci nopti si n-am inchis ochii de teama sa nu te mai vad. A fost ceva “banal”, dar care tie ti-a facut atat de rau. O infectie prin care foarte multi trec, unii foarte usor, altii mai greu… dar la tine… La tine a fost cu spaima mare si iar mi-a fost teama aia… Teama pe care multi nici nu o rostesc. Sau chiar nu o gandesc. Dar pe mine doar rostirea ei m-a ajutat sa vindec ranile din trecut si sa iti pot fi mama. A trebuit sa o infrunt pentru a nu-mi mai fi frica. Insa… au fost acum clipe in care sufletul a tremurat iar.
 
 
Acum esti bine, imi zambesti. Ma iubesti iar. Stii cine sunt. Dar parca stii si ca ai uitat pentru cateva clipe si cum plec de langa tine ma strigi si ma intrebi unde sunt. Vrei sa stii mereu unde sunt si ce fac si cand ma intorc la tine. Sa vin sa stau putin langa tine. Apoi imi spui tu unde sa plec ca sa stii sigur ca ma gasesti in locul ala. Inca pasim cu frica, inca ne bucuram cu teama de fiecare clipa de bine. O sa mai treaca ceva pana cand o sa fie iar liniste. Cat de usor se strica binele si cat de greu este sa-l aduci inapoi!
 
Sa fii sanatoasa, iubita mea!
 
Mama.