Monthly Archives: May 2013

Nu ni s-a intamplat nimic. Adica ni s-au intamplat foarte multe, dar nimic rau. A fost o saptamana mult prea plina, cu evenimente de onorat, multe de rezolvat la serviciu, planuit si mers la Gogosari pentru a bucura putin copiii de acolo inainte de 1 Iunie si, pe ultima suta de metri, pregatit pentru concediu. Mai bine zis de aventura pentru ca atunci cand ai copii mici concediile nu mai au nicio legatura cu oooooooooorice stiai tu despre concediu. Asa ca reset notiunii de concediu inainte de copil si imbratiseaza notiunea de concediu dupa copil.
 
Deci suntem bine, netul de aici nu se simte foarte bine- nu merge. Deci povesti mai lungi despre drum, cazare, mancare si impresii de vacanta cand resuscitam virelesul bulgaresc.
 
Va pupam de la malul marii!
 
 
 
Ni se intampla de multe ori sa spunem ca vrem sa fim tratati ca niste oameni, nu ca niste animale. Auzi expresii de genul: “A nascut singura, ca o vaca!”. “Isi cara copilul ca o maimuta!”. “Ii da sa suga ca o catea pe strada!”. Aici as putea inlocui si “ca tiganii”, de parca tiganii nu sunt oameni. Eu cred ca le facem o mare nedreptate animalelor atunci cand ne comparam cu ele, atunci cand le facem sa para inferioare, atunci cand credem ca evolutioa noastra sociala ne face bine, ca suntem mai bine pentru ca ne-am depasit conditia de animale. Nu? As invita pe oricine sa vada cum naste (fata) un animal. Cum isi ocroteste puiul dupa nastere. Cum il alina, curata, incurajeaza, cum il lasa sa vina catre lapte. Si, mai mult decat orice, cum il protejeaza. Nicio mama animal nu-si paraseste puiul ca sa se duca sa doarma. Niciuna nu-l tine nemancat. Niciuna nu pleaca de langa el. Si nu pentru ca i l-ar manca lupul, ci pentru ca aceasta este natura oricarei mame, fie ea vaca, maimuta, caine sau om.
 
In urma cu ceva timp va spuneam de conferinta IBCLC. Am tot vrut sa adun materialele si sa va povestesc si voua. In mare parte sunt informatii pe care le puteti gasi si singure, daca va atrage subiectul si doriti sa stiti mai multe despre nastere naturala si alaptare. Dar a fost o prezentare care m-a miscat profund, o prezentare despre nastere, tinuta de Sorana Muresan (Manager Asociatia ProMAMA). M-a infuriat, frustrat, emotionat, m-a facut sa plang si sa rad, sa ma bucur si sa ma intristez. Toate la un loc. Toate pentru ca pe de o parte imi confirma tot ce simtisem eu atunci, toate nevoile mele de om/animal, tot ce mi-as fi dorit sa se intample si simteam cu fiecare celula din corpul meu ca trebuia sa se intample. Si, pe de alta, pentru ca vedeam atat de clar cum noi nu am avut parte de asta. Am scris atunci despre nevoile unei mame. Am de multe ori senzatia ca ne strigam furia momentului rapit intr-o prapastie fara fund si ca nimeni nu ne aude. Dar nu este chiar asa. Sunt oameni care stiu, care aud si care lupta ca noi si copiii nostri sa fim respectati. Sa avem parte de cele mai firesti si naturale lucruri, asa cum am fost noi facuti atunci cand inca eram doar niste mamifere si nu oameni plini de “íntentii bune”. Mi-am dorit nasterea naturala ca pe aer. Am avut una 90% naturala. Nu pentru ca cineva mi-a oferit aest “capriciu”. Ci pentru ca m-am luptat. Am luptat pentru nasterea copilului meu intr-un moment cand nu asta trebuia sa fie preocuparea mea. Nu trebuie sa fii obligata sa te lupti pentru cele mai elementare drepturi. Apoi firul s-a rupt pentru ca in numai cateva minute puiul meu a fost infasurat in niste carpe sterile si dus sa fie “procesat” conform protocolului. Eu am ramas singura. Cel mai mare pustiu pe care l-am simtit in viata asta. Ce a simtit ea, Matilda mea, numai ea mai stie acolo in acel colt de minte pe care uneori si-l aminteste.
 
Astazi am gasit un articol al Asociatiei ProMAMA. Este un articol din decembrie 2012. Contine si acele imagini care atunci, in cadrul prezentarii de care va spuneam, m-au cutremurat. Cei noua pasi ai “Orei magice” de dupa nastere. Este vorba despre proiectul lor de suflet pentru care lupta. De fapt lupta pentru noi, mamele. Lupta pentru copiii nostri. Lupta ca atunci cand noi ne nastem copiii sa nu mai fim nevoiete sa luptam noi pentru fiecare clipa de normal la care avem dreptul. In perioada 8-14 Decembrie 2012, la invitatia Asociatiei ProMAMA, specialistii de la institutul de cercetare si educatie in lactatie Healthy Children din SUA s-au aflat in Romania pentru implementarea in maternitatile noastre a programului ”Contactul piele-pe-piele intre mama si nou-nascut in prima ora dupa nastere”, program oferit 100% gratuit maternitatilor. Proiectul a fost realizat in doua maternitati private.
 
        Conform cercetarilor, prima ora dupa nastere este foarte importanta pentru dezvoltarea bebelusului, fiind demonstrate avantaje fizice si psiho-emotionale atat pe termen scurt, cat si pe termen lung atunci cand nou-nascutul este tinut in contact piele-pe-piele cu mama sa in aceasta perioada. O astfel de procedura este cruciala pentru imbunatatirea sanatatii (inclusiv scaderea cu 20-22% a ratei mortalitatii neonatale), creand conditiile necesare initierii alaptarii si ajutand la stabilirea unui atasament profund intre mama si bebelus.
 
        In ceea ce priveste copilul, beneficiile se refera la: normalizarea temperaturii corpului, a respiratiei si activitatatii cardiace, reglarea nivelului de glucoza, un instinct de supt mai puternic (nou-nascutul va stii cum sa suga si nu va avea probleme de supt mai tarziu). Avantajele sunt si la nivel psiho-emotional, copilul fiind capabil de autocontrol, adica isi va induce starea de calm atat imediat dupa nastere – bebelusul va plange mai putin, putand auzi bataile inimii mamei cu care este obisnuit din viata intrauterina – cat si mai tarziu, cand va fi mai mare. Deasemenea, va interactiona mult mai usor cu cei din jur, ajutandu-l sa se integreze mai usor in societate.
 
       Pentru mama, procedura are ca efect prevenirea hemoragiilor postpartum prin contractarea mai rapida a uterului datorita cresterii nivelul de oxitocina atunci cand copilul este pe pielea sau la sanul mamei precum si masajului pe care nou-nascutul il face cu piciorusele pe burta ei. Un alt lucru extrem de important se refera la declansarea mai rapida a lactatiei si prevenirea problemelor ce pot aparea cu sanii mai tarziu si, nu in ultimul rand, putem vorbi despre avantaje psiho-emotionale incomensurabile pe termen scurt si lung.
 
       Ce este de facut in prima ora pentru a fi posibil si eficient contactul piele-pe-piele?
Copilul trebuie sters, asezat gol pe burta mamei si acoperit cu o patura calda si uscata. Cei doi raman in contact piele pe piele o ora dupa nastere. Anumite proceduri medicale necesare se fac cu bebelusul pe mama (ascultarea cu stetoscopul, injectarea de vit. K), iar altele pot fi amanate una-doua ore (cantarirea, masurarea in lungime etc). Daca nu se poate pune in contact piele pe piele cu mama din anumite motive medicale, acest lucru se face cat mai curand posibil.
 
Acesta este preambulul articolului, va pun aici linkul catre articol. Urmariti filmuletele, fac cat toate cuvintele din lume. Or sa va ajute sa intelegeti, sa le explicati copiilor vostri, sa vindecati si psihic nasterile voastre. Si, poate, sa militati si voi alaturi de Asociatia ProMAMA ca in viitor nicio mama sa nu trebuiasca sa lupte pentru ora ei magica alaturi de puiul abia nascut. Pentru ca este, in cel mai pur sens al cuvantului, magic.

Adaug si eu unul dintre filmuletele disponibile pe You Tube. Mi-a placut foarte mult ca au ales o nastere prin cezariana, pentru ca si in cazul cezarienelor acesti 9 pasi sunt la fel de firesti.
 

 Bazandu-se pe cercetari si pe o experienta de peste 15 ani, cercetatorii americani au demonstrat ca toti nou-nascutii trec prin 9 stadii innascute si instinctive pe parcursul carora pot demonstra o serie de actiuni atunci cand se afla in contact neintrerupt piele-pe-piele cu mama in prima ora dupa nastere.
Astfel, intai apare plansul de la nastere, pe masura ce plamanii bebelusului se extind, apoi nou-nascutul se relaxeaza, iar dupa 2-3 minute se trezeste si incepe sa isi miste usor capul, umerii gura si isi deschide ochii; isi priveste mama… Urmeaza perioada de activitate, cand incepe sa faca miscarii ale gurii si schiteaza miscari de supt. Acesta stadiu incepe la aproximativ 8 minute dupa nastere. Bebelusul se poate odihni in orice moment. Incepe apoi sa se catere spre san pentru a gasi sanul si mamelonul; acest stadiu incepe de obicei la aproximativ 35 minute dupa nastere. Se familiarizeaza cu sanul prin linsul mamelonului, prin atingerea si masajul sanului cu manutele. Acest stadiu de obicei incepe la aproximativ 45 de minute dupa nastere si poate dura 20 minute sau mai mult, dupa care prinde mamelonul, se ataseaza singur si suge. Experienta timpurie de invatare a alaptarii incepe dupa o ora de la nastere. Daca mama a avut anestezie/analgezie in timpul travaliului, poate dura mai mult timp pana cand bebelusul termina toate aceste stadii si inceape sa suga. Totul se incheie cu un somn binemeritat, atat pentru copil, cat si pentru mama.
 
 
Este un drept, nu o favoare, nu ceva pentru care ar trebui sa platim!

 

Eu sunt mare amatoare de suveniruri. Mai ales de suveniruri din viata. Am pastrat mici amintiri din fiecare moment important. Este felul meu de a le tine nemuritoare. Am coronitele din scoala, am un caiet din clasa I, am carnetul de note. Am o cutie cu toate florile primite atunci cand am facut 18. Am primul martisor primit. Toate scrisorile sau felicitarile primite. Am primul buchet de le el. Am primul test de sarcina care a confirmat prezenta Matildei, il am mereu in geanta. Am toate florile primite la nasterea Matildei. Bratarica, fisa, buricelul, primul body, prima suvita de par tunsa a copilului meu. Florile de la botezul ei. Cutia pentru trusou de la botez plina cu amintirile botezului: rochita, panza de mir, cutia de mir, o invitatie, un meniu, o marturie, lista de invitati, lista cu ce a primit cadou, un balon :). Ati prins ideea. Imi place sa pastez amintiri. Mult.
 
La nasterea Matildei imi doream foarte mult sa-i iau amprentele de la picioruse. La noi copiii nu se amprenteaza la nastere. Mi-am dorit eu sa fac asta pentru a avea amintirea piciorusului ei in primele clipe de viata. In contextul nasterii si mai ales a ceea ce s-a intamplat cu noi dupa… amprentele nu au mai fost o prioritate. Cand am ajuns acasa si ne-am linistit a incolti iar ideea, dar nu am gasit un kit ok pentru amprentare. Am abandonat planul. Copilul a crescut. Am spus ca o sa facem amprentare in ipsos la un an. Nici asta nu s-a mai intamplat. Se apropia aniversarea de doi ani si imi propusesem sa duc la bun sfarsit planul si sa-mi fac tatuajul cu urma piciorusului ei, caci pentru asta imi doream sa am si amprenta. Atunci am descoperit-o pe Daniela. Ea a adus un concept nou in Romania ca reprezentant  Smallprint. Era inainte de 8 martie si avea o promotie pentru produsele ei. Un cadou de Ziua Mamei. Smallprint Romania realizeaza amintiri in argint pur (pandantive, brelocuri, butoni). Pentru noi era exact ceea ce-mi doream: sa pot avea ceva fizic si fidel realitatii mereu cu mine. Mi-am comandat doua pandantive, unul cu amprenta piciorusului si unul cu amprenta manutei. Ceva asa:
 
 
Planuiesc sa-i fac si Matildei un suvenir cu atingerea mea. Printr-o procedura unica se poate realiza un pandantiv cu amprenta persoanei dragi. Dar nu este o transpunere a ei, o copiere, ci este atingerea in sine. Astfel, de fiecare data cand va atinge pandantivul va fi ca si cum eu am fost acolo si am tinut-o de mana. Mi-ar placea sa am o astfel de amintire si cu parintii mei. Intr-o zi nu o sa ne mai putem imbratisa si tine de mana.
 
 
Acum, ce-mi veni sa va povestesc despre asta? Ar fi doua motive. Unul: Daniela m-a ajutat in campania “Un pom pentru o casa” donand spre licitare un astfel de pandantiv cu amprenta persoanei dragi. Licitatia a fost castigata de Alina si abia astept sa-i oferim cadoul. Si, al doilea, Daniela are sambata, 25 mai de la ora 11 la Miko Kids, propriul ei eveniment – O amprenta pentru viata. Va fi un eveniment frumos cu surprize pentru participanti si cine doreste sa realizeze o astfel de amintire in argint pur poate profita de ocazie. Pentru pandantivele cu amprenta unei persoane dragi trebuie sa fie prezent un reprezentant al Smallprint, deci acum este momentul. Smallprint Romania este invitata  vineri, 24 mai la Draga Mea Prietena in platou (Kanal D) de la ora 10 la 12.30 pentru a povesti despre lansarea programului Amprente Celebre. Aveti ocazia sa le vedeti pe Cristina si Paula povestind cu Smallprint Romania in direct despre modul in care celebritatile din Romania pot dona diferite amprente programului “O amprenta pentru viata”. 
 
 
 
 
 
Smallprint va fi pentru prima data in Bucuresti, Daniela este clujeanca, iar 10% din toate incasarile din acea zi vor fi donate in scop umanitar. Daniela isi doreste sa ajute o Asociatie din Dej, Asociatia Emanuel Dej. Mai exact, este vorba despre o Casa de tip familial. Initiatorii acestei Case isi propun:
 

“Misiunea noastra este de a ajuta si a da speranta copiilor si tinerilor in dificultate, familiilor lor, prin cresterea calitatii vietii lor si promovand integrarea lor in societate. Ne indeplinim misiunea prin furnizarea de servicii sociale, consiliere si instruire, advocacysi lobby activitati bazate pe principii crestine.”

Un cuplu inimos, mai intai au lucrat ca asistenti maternali, au decis sa mearga mai departe si au deschis acest centru. Nu este orice fel de centru, este o familie. O familie cu noua copii care si-au gasit aici adapost si intelegere. Sunt copii abandonati de familiile lor naturale. Dar si-au gasit noi parinti, frati si surori aici. Daniela a intrat in contact cu ei si din admiratie pentru munca lor isi doreste foarte mult sa-i sprijine. Asa a venit cu ideea de a dona 10% din incasarile din cadrul evenimentului Smallprint de la Bucuresti. Daniela mi-a martursit ca-i pare rau ca nu poate pune poze, trebuie acceptul Directiei de Asistenta Sociala, pentru a arata cat de mult se iubesc intre ei acesti copii.
 
 
 
(fotografie publica descarcata de pe site-ul Asociatiei)
 
Pentru ca ma stiti pragmatica si la subiect o sa va spun si ce isi propune sa cumpere din acesti bani dupa ce a discutat cu mama acestei “familii”:
  • 2000 € – (reprezinta diferenta dintr-un imprumut pe care l-au facut pentru a cumpara o masina cu 9+1 locuri astfel incat sa poata transporta toti copiii la scoala);
  • 1200 lei – masina de spalat haine;
  • 650-700 lei – cuptor electric de copt;
  • 200 lei – cuptor cu microunde;
  • 150-200 lei – malaxor pentru framantat.
 
Sun dorinte normale, lucruri care exista in casa oricarei familii. Aici sunt 9 copii iar hainele sunt spalate de mana. Donatii se pot face si direct in conturile Asociatiei in linkul de mai jos:
 
 
Pentru orice alte detalii eu sau Daniela va stam la dispozitie.
Confirmarea participarii se face telefonic la numarul: 0755599912.
Un interviu foarte frumos cu Daniela Man puteti citi pe blogul Anei- Mamica Urbana.
 
Ne vedem acolo!
Astazi trebuia sa va scriu despre altceva. Despre o campanie in care ma simt onorata sa ma implic. Dar nu pot scrie despre asta, am inca urlete in minte.
 
Probabil, daca cititi blogul acesta, sunteti mame sau citi bloguri pentru mame. In special sunteti femei, mai putini barbati trec pe aici. Probabil ca cititi bloguri de mame unde toata experienta aceasta a “mamiceniei” are o aura de minunat, de supranatural. Toate sunt perfecte, toate s-au nascut sa fie mame, e ca o a doua natura. Nu au simtit regretul vietii lor de pana la copil. Nu au simtit frustrarea de a nu-si mai avea propriile trupuri. Chiar propria minte. Toate au nascut razand, au alaptat cu pletele fluturand. Copiii lor au fost minunati si perfecti. Ele au fost minunate. Nimei nu o sa va povesteasca despre ce este urat. Sau poate ca da, atunci cand vor sa fie compatimite. Dar nu va vor spune despre gandurile negre care trec prin mintea unei femei. Despre cat de greu sau imposibil le-a fost sa-si abandoneze corpul sarcinii. Sa-si primeasca copilul. Cat de mult le-a speriat nasterea. Sau cat de greu poate fi uneori sa alaptezi. De cate ori au vrut sa fuga in lumea larga, pe geam eventual. Copilul sa nu mai planga, ele sa nu mai auda. Sa se termine, oricum, dar sa se termine. Viata de mama nu este mereu un camp cu flori. Dar putine mame vorbesc cu sinceritate sau cu empatie despre asta.
 
 
In Sambata mare m-am intalnit la usa blocului cu o viitoare mama. Avea data presupusa a nasterii exact de Paste. Se intorcea impreuna cu sotul ei de la plimbare. Ii cunosc de cand s-au mutat in bloc, sunt vecinii din apartamentul de sub al meu. Un cuplu tanar si linistit, nu-i auzi niciodata. Nici razand, dar nici plangand. Ne intalnim ocazional, schimbam doua trei amabilitati. Ea este tipul acela de femei fragila care nu pare sa aiba energie nici sa termine o fraza. Acum cateva luni am vazut ca este insarcinata, m-am bucurat pentru ea, am felicitat-o. In sambata aceea mi-au spus ca nasterea se va intampla la Regina Maria. Ca isi doresc o nastere naturala. N-am vrut sa le stric elanul, le-am spus doar ca o nastere la privat nu inseamna neaparat o nastere naturala frumoasa. Mi-am amintit de o alta nastre de Paste, tot la Regina Maria, care nu s-a intamplat deloc asa cum isi dorea mama. Eu imi pastrez credinta ca nasterea la privat functioneaza foarte bine pentru cezariene… Ei vroiau natural, mai mult el. Ea… Nu stiu de ce dar nu am vazut-o terminand nasterea. Asa am simtit. Cred ca sunt femei facute sa nasca si femei pe care acum le salveaza medicina. In urma cu 50 de ani nu le salva nimeni. Oricat as milita pentru nasterea naturala, pe atat cred ca nu este pentru toata lumea. Iar femeia trebuie sa stie asta, medicul trebuie sa stie asta inainte de a te pune in pericol. Inainte de a pune copilul in pericol.
 
Adevarul este ca nimei nu te pregateste real. Nici cele mai salbatice vise si scenarii. Nimic nu m-a pregatit pentru o sarcina obtinuta asa cum a fost. Toata viata de femeie nu am luat nicio aspirina fara sa ma gandesc daca exista posibilitatea de a fi insarcinata. Si am ajuns ca atunci cand am fost insarcinata sa iau… multe. Multe care au facut trei medici sa spuna ca o sa fac un monstru si ca trebuie sa il scoatem. Pe copilul meu, pe el sa-l scoatem. Nimeni nu-l vedea ca pe un om, era doar un risc statistic. Nimeni nu m-a pregatit pentru asta. Nici pentru rau, nici pentru clipa cand ti se rupe coloana si petreci doua luni in dureri cumplite. Nici pentru cum va fi sa-ti coasa parti din tine fara anestezie si sa te doara de sa-ti vina sa mori. Nici ca or sa te sperie ca ti-a murit copilul, iar in tot contextul sarcinii ca asta iti va produce o psihoza de care nu  o sa scapi nici doi ani mai tarziu. Sa nu te asculte cadrele medicale te astepti, e in gena de roman undeva. Nu stii nici cum or sa te doara ragadele, nici dintii de copil infipti in san. Nu stii ca o sa ajungi sa traiesti fara somn. Ca la fiecare cinci minute iti sta inima de grija. Oricat ti-ai imagina, oricat ai citi, oricat ai observa, oricat ti s-ar spune, nimic nu te pregateste cu adevarat. Planuri de nastere, planuri de crestere, planuri. Toate se fac praf in fata realitatii care are si ea alte planuri. Noua luni trec foarte repede si te trezesti cu mica fiinta in brate. Trec si cele cateva zile bulversante in maternitate si apoi esti acasa, singur cu mica fiinta in brate. Acum ia de te descurca. Dar te descurca tu, tu aceasta noua persoana pe care o vei intelege cu greu. Pentru ca nu mai esti tu cea pana de ieri, esti un alt om, un alt om condus de o alta chimie interiora. Si nu ai timp de introspectii pentru ca omul de l-ai adus pe lume are nevoi, si le are acum. Si, cel mai important, nimeni nu te pregateste de atata mestec de iubire si de resentiment.
 
Acum vreo saptamana am auzit primele plansete de copil. Era noapte si liniste. Bebelusul doarme exact sub noi, cu geamurile deschise se aude totul limpede. Esti femeie, esti mama, esti mama care alapteaza. In tine sunt furtuni de instincte, nu ai cum sa auzi planset de copil si sa nu simt fiorul, sa nu simti laptele. Asa am fost facute. Cel mai bun stimulent al lactatiei este nevoia copilului, corpul lasat in pace isi face treaba in armonie cu ceea ce bebelusul ii cere. O auzeam pe cea mica plangand, plans neconsolat. Nu varia, doar se epuiza. Nu se auzea sa fie ridicata, plimbata, se auzea static in acelasi loc al camerei. Primul impuls a fost sa le fac o vizita, sa le ofer ajutorul, sa ii pun in legatura cu un consultant in lactatie. Apoi mi-am pus frau, nu era treaba mea, nu e locul meu sa ajut, mai termina cu bunul samaritean. Chiar nu ai invatat nimic? Stai in banca ta! Si am stat. Am ascultat in fiecare noapte plansul neconsolat de bebelus care are o nevoie, nu de colici. Fiecare trebuie sa se descurce. Eu m-am descurcat singura. Sau poate pentru ca eram singura m-am descurcat. Nu era nimeni, nu ma puteam baza pe nimeni, asa ca trebuia sa ma descurc. Am avut noroc sa fie asa. Am avut noroc ca fetita asta sa-si aleaga foarte bine momentul cand a venit in viata mea.
 
Noaptea trecuta m-am culcat pe la 12, dupa ce am terminat programul administrativ. Adorm greu, ganduri multe, oboseala multa. Cred ca atipisem. Ma trezesc niste urlete teribile de femeie. Nu intelegeam ce se intampla. Ma ridic. Parea sa se auda de afara. Parea ca cineva omoara efectiv o femeie. Ca o stalceste. Atat de tare urla. Striga ca nu mai vrea, ca nu mai suporta, sa o lase in pace, ca nu mai poate. Am sarit din pat cu mana pe telefon. Tot blocul de vizavi asista. Nimeni nu avea nicio reactie. Eu nu vad nimic de pomi, nu stiam ce se intampla. Daca sunt jos, daca o bate. M-am dus pe balcon.Vocile au disparut, am crezut ca au depasit zona blocului nostru. Apoi vag liniste. Am intrat in casa. Au inceput sa se auda iar urletele- Nu mai pot, nu mai vreau! Se auzeau din bloc. Ba chiar foarte clar, erau din apartamentul de jos. Era ea, mama. Urla si plangea intr-un fel in care urli doar sa chemi inapoi mortii. Mi-a inghetat sangele. M-am gandit ca a patit ceva bebelusul, el nu se auzea deloc. Daca era acolo nu avea cum sa nu planga speriat de tipete. Apoi l-am auzit pe tata. Intr-un fel clasic incerca sa o aduca la realitate. Atunci am inteles ce a declansat criza. Alaptarea! El ii spunea ca nu este singura femeie care trece prin asta dar ca are nevoie sa se poata baza pe ea, sa aiba incredere. Ca daca ar putea sa o faca el ar face-o, dar nu poate. Mi-a plans sufletul pentru ea. Am inteles din clipa aceea ca nasterea nu a fost deloc ce si-a dorit. Ca nimei nu o ajuta. Dupa o ora jumate de plans si tipat s-a linistit. Mi-am promis ca astazi trec pe la ei.
 
Am plecat cu 30 de minute mai repede de la job. M-am oprit la ei la usa, am batut usor. Niciun raspuns. Mi-am amintit de sfaturile pe care mi le ofeream singura cu caldura, sa nu ma mai bag. Am facut stanga imprejur spre scari. Atunci el a deschis usa. Probabil ca se astepta sa-i spun ceva legat de “galagia” din noaptea trecuta. I-am zambit, i-am vorbit, i-am oferit ajutor. I-am spus ca inteleg. Parea luminat, usurat. I-am spus ca oricand are nevoie de ceva, de o pauza, sa vina si-i ajut. I-am povestit despre femei, despre ce ni se intampla dupa ce nastem. Despre cum ultimul lucru de care avem nevoie este ca cineva sa ne nege trairile. Daca spune ca nu mai poate, atunci nu mai poate si ceva trebuie schimbat. Creierul uman este o masinarie tare delicata, o chimie alterata, oboseala si poate deraia oricand. Simteam ca va veni momentul, si el simtea ca sotia lui va rabufni rau. Experienta nasterii a fost o trauma. S-au dus sa nasca natural, dupa 22 de ore de travaliu s-a intervenit cu cezariana. Apoi au fost bombardati cu lapte praf si glucoza. Cu ignoranta la adresa nevoilor copilului. Cuvantul lui la adresa experientei de acolo a fost “groaza”.  Au plecat din maternitate cu spritul si corpul ranite. Cezariana, pe care daca nu ti-o doreste o percepi ca o agresiune, e o rana. Cu sanii raniti pentru ca nimeni nu s-a ocupat asa cum trebuie de primele alaptari. Obosita, singura, plina de indoieli. A rabufnit, a explodat ceva, dar foarte violent, foarte…. Sper sa ii fi facut bine. Sper sa ceara ajutorul daca or sa aiba nevoie. Nu mie, o straina, dar oricui. Unui profesionist. I-am spus ca o inteleg, pentru ca asa este. O inteleg!
 
Sa fii mama nu este usor. Nimeni nu este perfect. Hormonii fac din tine ce vor ei. Nu esti tu. Mintea ta nu este limpede. Poate ai noroc si esti mai echilibrata si treci usor. Dar poate nu ai noroc si te bulverseaza cu totul. Nu te simti mai putin, nu crede orbeste in perfectiunea altora. Toate au avut momentul lor de criza cand si-au dezbracat copilul in parc urland ca-l omoara o viespe despre care au avut senzatia ca a intrat in urechea copilului. Acela a fost momentul meu. Matilda avea o luna iar eu am pierdut controlul. Toate traumele bine inghesuite au rabufnit. Groaza ca o sa moara. Urlam ca o nebuna, eram convinsa ca insecta i-a intrat in ureche si o sa o omoare. Cand pierzi o sarcina, cand traiesti cu groaza ca o sa o pierzi si pe a doua, cand iti spun ca o sa faci un monstru, cand la 48 de ore de la nastre te sperie ca ti-a murit copilul…. nu mai esti tu si ajungi sa crezi ca se poate intampla. Cu timpul iesi din cerc. Te linistesti. Dar fiecare febra, fiecare problema si cazatura te aduc cu mintea inapoi. Si esti privita ca o persoana internabila la ospiciu. Asa ca taci, nu spui nimanui. Asa cum tac multe mame, isi ascund temerile, gandurile, nesiguranta. Mama aceasta nu a mai tacut. A fost sfasietor. Cata durere stansa, cata frustrare, cate neintelegere.  Probabil ca daca toate si-ar putea permite momentul de nebunie atunci nu ar mai fi luate in gluma si nicio mama nu ar mai ajunge sa aiba depresie postpartum. Niciun bebelus nu ar mai suferi.
 
 
 
 
Daca o mama urla langa voi ca nu mai poate si nu mai vrea fiti langa ea. Nu-i spuneti ca nu este asa, ca i se pare, ca au mai trecut alte milioane prin asta. Ceea ce simte este perfect real pentru ea. Poate ca pentru tine, cu mintea limpede, sau cu experientele tale totul pare un mizilic despre care o sa ne amuzam la anul. Dar in clipa aceea, pentru ea, este sfarsitul lumii. Pentru ca, real, asta este. Lumea ei de pana atunci s-a sfarsit si adaptarea noii lumi poate dura un timp.  Ajutati femeia de langa voi sa aiba timp!
 
 
 
 
neprevazutul
laudatul
Ieri a fost ziua mea de nastere. Inca un an, al 33-lea. Imi doream foarte mult sa sarbatoresc, nu am mai sarbatorit real de vreo 3 ani. Planuisem sa plec in Bulgaria, sa petrecem frumos weekend romantic (adica sa doooorm mult). Cum in minunata tara romaneasca patronii se poarta de parca au castigat angajatii la Loto, el nu a mai putut pleca. As fi plecat cu prietena mea draga, dar si ea este sclav pe alta plantatie. Asa ca am anulat proiectul de plecare. Asta este, resemnare. Si asa nu stiu cum petreceam doua nopti fara Matilda.
 
Apoi se interneaza tata in spital din motive de diabet prost inteles, glicemie scapata de sub control si indiferenta la administrarea de insulina. Griji, suferinta, panica. Deci deja ziua incepea sa promita. In fix ceasul de miez de noapte al datei de 16 cineva se gandeste ca este momentul sa ma jigneasca intr-una dintre cele mai sfinte trairi de le am: aceea a corectitudinii. Nu m-am simtit mai ranita, dezamagita, proasta si multe alte chestii din astea dragute in toata viata mea. Nu pot sa va explic in cuvinte ce simte un om care nu a furat nici un mar cand era copil atunci cand cineva pune la indoiala corectitudinea lui. Si mai ales cand acest cineva este un om cunoscut pe care nici macar nu l-a gandit vreodata de rau, dar sa-i pricinuiasca vreunul. Apoi mi-a parut rau ca m-am lasat afectata de asemenea lucruri si m-am enervat si mai tare. Am petrecut o noapte de nesomn si de rau sufletesc. Dimineata eram numai buna de petrecut.
 
Apoi oamenii care ma iubesc si ma respecta au iesit unul cate unul. Au sunat, au urat, au felicitat, au vorbit cu vorbe din suflet. Pana seara au fost mai multi de o suta. Oameni reali, sinceri, si m-am gandit oare de unde am reusit sa-i adun pe toti oamenii astia carora chiar sa le pese… Probabil ca a fost o compensatie a Universului care stie sa le aseze pe toate. Cand o suta de oameni iti spun “La multi ani!” nu ai voie sa fii trist si mai ales de ziua ta! Deci pana seara sufletul meu incepea sa se aseze la locul lui. Mult mai intelept  de data aceasta. A fost o lectie asumata. Probabil ca era nevoie de una.
 
Va multumesc pentru urari, vi le intorc inzecit. Sa fiti sanatosi si sa aveti liniste! La multi ani!
 
 
 
Dimineata am trait un moment de magie. Unul dintre acele momente care opresc Universul in loc si poti sa vezi dincolo de azi. Un moment care da sens vietii si te face mai intelept. O alaptasem pe Matilda si ea s-a lipit cu capul de pieptul meu. In partea stanga. A stat asa cateva clipe si am simtit-o ca isi tine respiratia. M-a cuprins puternic cu bratele si s-a lipit si mai tare de mine. Era tacuta, linistita, era intr-o alta lume. S-a desprins de mine si i-am putut privi chipul. Era altul, avea o expresie de om care stie mai multe, care a inteles ceva, care si-a amintit ceva. Ceva ce noi nu mai stim. M-a privit si mi-a pus manuta pe burta. Ea stie ca acolo a crescut ea. Apoi si-a mutat manuta pe pieptul meu si privindu-ma cu ochii umezi mi-a spus: Mama, tic-tich! Cu o voce clara si limpede, cu lumina pe chip, i-au dat lacrimile. Apoi s-a asezat iar cu capul pe inima mea si a stat lipita strans acolo mult timp. Chipul ei, vocea ei…. Matilda si-a adus aminte! Sunt sigura ca si-a amintit din burtica, de atunci cand sunetul inimii mele ii era cel mai bun prieten. A putut sa-si aduca aminte din viata ei acolo. A fost un moment de incredibil. Cat a stat lipita de mine m-am intors in timp, era ca si cum nu ar fi parasit niciodata pantecul meu. M-am regasit in prima clipa cand am simtit ca a “coborat” sufletul ei aici. Am fost doar un singur suflet. Cand i-am auzit si eu pentru prima data inima batand si am stiut ca acolo este viata, ca este puternica si ca va fi bine. Ma simt alta. Simt ca ceva s-a schimbat in noi. A fost magic!
 
 
 
 
Am petrecut ziua de astazi impreuna cu doua mame. Cu una virtual si cu cealalta real. Pe prima o cunosc de vreo 16 ani, a fost prima iubire a fratelui meu. Pentru ei lucrurile s-au terminat acum mult timp dar ea mi-a ramas ca o sora plecata undeva departe. Ne-am regasit de cand sunt mama, mi-a gasit blogul. Ne-am apropiat mai mult de cand a aflat ca va si ea mama unei fetite. Avea deja un baietel, deci completarea vietii era perfecta. Pe cea de-a doua o cunosc doar de sase luni. A ajuns intamplator la mine pe blog. Ne-a apropiat fetita ei, o Miruna mica. Se va naste undeva la inceputul lui august. Mai are un baietel minunat, deci si la ei fetita a aparut ca o inchidere a cercului. Ne-a apropiat simpla coincidenta de nume ca mai tarziu sa aflam ca avem atat multe in comun. Unele grele, altele frumoase. Copiii nostri minune. Imi sunt foarte dragi amandoua, par facute din acelasi suflet. Imi sunt dragi copiii lor si-i gandesc mereu de bine.
 
Mai mult decat orice ele sunt doi oameni care inteleg, care ma inteleg. Doi oameni pe care-i inteleg perfect. Pe cat suntem de diferite toate trei, pe atat se pare ca ceva a fost sadit in toate atunci cand am venit pe lume. Felul in care am fost crescute, ce am simtit, ce am trait. Poate de aceea ne intelegem asa… fara cuvinte. Pur si simplu stim. Este un sentiment minunat sa stii ca mai este unul care stie, care simte si crede ca tine. Care intelege real. Nu conteaza ca-l vezi in fiecare clipa sau la zece ani distanta. Il stii ca exista si este suficient. M-am intors din parc cu sufletul plin si linistit. Nu m-am mai simtit asa de mult timp. Am trecut pe langa oglinda din hol si am vazut un chip. Chipul omului care se simte inteles. Care nu este singur. Va trebui sa nu uit asta.
 
 
 
 
Sa aveti langa voi oameni care sa va inteleaga fara cuvinte, sa va simta. Nu conteaza daca-i un prieten, o sora, mama sau sotul. Daca il vedeti de cand deschideti ochii sau niciodata. Sa fie!
Eu sunt un om foarte calculat, prevazator. Creierul meu functioneaza de asa natura incat intr-o secunda despica firul in paispe mii si gaseste deja cel putin trei scenarii alternative. Asa am fost mereu. Uneori ma enervez si pe mine, as vrea sa fiu mai spontana, sa pot iesi pe usa fara sa trebuiasca sa fac n lucruri. Pe de alta parte imi dau seama ca acest fel de a fi a fost cheia succesului in cariera de parinte singur. Daca nu eram atat de organizata si cu rutine pentru multe lucruri nu as fi reusit in veci sa ma descurc. Iar partea cu spontaneitatea o las pentru cei care si-o permit. Actionez din impuls doar in doua situatii. Atunci cand cineva are nevoie de ajutor, gandesc abia dupa ce sunt la jumatatea drumului dar nu privesc niciodata cu regret inapoi. Si atunci cand este vorba de ceva pentru Matilda, de orice. In rest? Planuri, planificari, liste si listute.
 
Luni m-am intors de la tara istovita fizic si psihic. Am avut sase zile libere si dupa trei zile acasa singura cu Mati, curatenie, cumparaturi, gatit si alte proiecte de suflet am decis ca pentru ultimele trei mergem la tara. Scot copilul la aer, o mai plimb si pe ea, mai vede lucruri noi. Apoi, sa o mai vada si pe ea bunicii. Si sa iau si eu o pauza, sa-mi termin proiectele la care lucram. Socoteala mea a fost foarte proasta. Dupa un drum care mi-a mancat un an din viata, Matildei i-a fost rau- evident. Si cel mai rau imi pare pentru ca i-a fost rau din prostia mea, altfel ea rezista un drum pana la tara. De acasa iesim imediat pe autostrada si un drum drept, maxim 10 opriri, copilul rezista si nu-i e rau. Prostia a fost ca a trebuit sa ne ducem pana la mama naibi pe Soseaua Alexandriei dupa tortul comandat pentru parintii mei (faceau 35 de ani de casnicie) si apoi am zis ca e mai bine sa o luam pe centura ca sa nu mai luam iar toate semafoarele. Da, da. Ar fi fost bun planul daca centura din sudul Capitaliei minunate ar fi avut si asfalt pe ea. Arata ca dupa o ploaie de meteoriti. Tot in prostia mea de om mergator mai mult ce centura de nord am crezut ca au reparat si pe aici. Deci demarat- frana, frana-demarat. Nici nu ajunsesem pe autostrada si Matilda era deja galbena si inghitea in sec… Inevitabil a varsat, rau. Si pe nas. Nu stiu ce pentru ca nici nu mancase de dimineata. Cum ei ii este mult mai rau cand e cu fata la sensul de mers (?!) a trebuit sa o tin in brate la mine pentru restul calatoriei. Ideea de copil care nu sta in scaunul lui, in centuri, ma termina psihic. Este pur si simplu un proiectil in cazul unui accident. A stat ea saraca cuminte, dar… L-am stresat bine si pe Ionut, prietenul care a fost atat de dragut incat sa-si strice ziua de sambata si sa ne duca pe noi. Multumim! Ajunsi la tara am sperat si eu la “clipa aia de ragaz”. Iar gresit. Copilul este frumos si minunat si nemaipomenit dar doar asa… ca bibelou. Altfel sa se ocupe ma-sa de el, din sculare pana in culcare. Si sa-l pazeasca intr-o curte plina de pericole pentru un copil mic si impiedicat. Ziua alergat dupa ea, noaptea nesomn din motive de cazat in singura camera din casa in care am spus ca nu vreau sa stau. Cea in care a suferit in agonie si a murit nasa mea. De ce s-a intamplat sa stam fix acolo ar trebui sa-mi spuna mama mea, dar nu cred ca are o explicatie logica. Poate una sadica. Duminica seara l-am sunat pe prietenul M., singurul om pe care il am real langa mine, sa vina sa ne ia. Luni dimineata a venit si ne-a adus acasa intr-o ora. Fara vomitat de data asta.
 
Am ajuns acasa, tras sufletul, tras o boceala. Hranit si culcat copil. Privit calendarul. Noua zile pana la ziua mea. Zi pe care planuisem sa o petrec. Avand in vede ce se intampla la mine la serviciu… nu am niciun chef de petrecut. Dar m-a lovit un mare chef de ceva doar pentru mine. Pentru ca functionez la foc continuu de doi ani de zile, fara o clipa de pauza si simt ca sunt deja pe avarie. Am deschis laptop. Vazut pozele oamenilor cu marea pe febeu. Vrut mare. Nu vrut mare la noi. Cel mai aproape mare ar fi la bulgari, Balcic. Am mai fost acolo de 5 ori si imi place. E liniste. E pentru creierul meu terminat. Intrat pe Booking. Bagat perioada. Primul raspuns… Hotel Selena. Am mai stat aici. E un hotel pe care l-a descoperit acum vreo 4 ani o prietena. Aici am sarbatorit 30 de ani ai mei, 31 ai lui, 31 ai ei. E un hotel mic, curat si linistit. Pretul foarte bun. Mai aveau doua camere. Din relefex am luat-o pe cea care are si bucatarie si loc de luat masa, e ca un studio. Facut rezervare. Impulsul. Unul dintre putinele. Acum ramane de luat concediu de la job (buna gluma), convins mama sa vina sa stea cu Matilda si cu bona (si mai buna gluma), luat si el concediu de la job (cea mai buna gluma)… Si… sa pot eu pleca fara Matilda. Partea cea mai grea. Oricum o sa plecam tot la mare si pe 28… atunci mergem special pentru copil. Nu stiu daca o sa pot pleca acum fara ea. Daca mai am niste zile ca cea de vineri… probabil ca as putea sa plec si pe luna. Dar cu tot cu ea, totusi. Pana una alta luni mergem la facut pasaport de urgenta. E gata in 3 zile. Deci joi, cand e ziua mea si ziua plecarii, o sa fie si ea deplasabila. Am avut si eu un impuls si nici pe ala nu sunt in stare sa-l onorez. Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, spontaneitatea e un lux. Iar eu nu mi-l permit.
 
 

 
Uooffff- cum ar zice Matilda.
Ma uit la ei si ma intreb ei oare ce au si noi nu. Oare ce face ca relatia lor sa fie la fel si dupa 35 de ani? Ce au facut ei bine si noi nu facem? Ma uit la noi, multi dintre tinerii generatiei, si mai toti suntem in puncte gresite relational. Unii singuri, altii in relatii care-i ologesc sufleteste si spiritual, altii- putini- in armonie. Iar pentru multi dintre cei in aparenta armonie lucrurile functioneaza dintr-un soi de dependenta in care unul nu nimereste singur piata iar celalalt nu-si gaseste sigur ciorapii. N-am avut modele? N-am avut timp? N-am avut dorinta? Dragoste? Ma uit cum relatii aparent perfecte, cu iubire reala si dovezi ale acesteia, se sfarsesc brusc dintr-o discutie de genul “cine-a infipt laleaua ‘n branza”. Din nimicuri tratate fara pic de rabdare, din prostii incredibile. Se termina familii, case, tot. La fel prietenii vechi, colaborari profesionale. Intr-o clipa vine furtuna si ia tot. Pentru ca nu sunt radacinile acolo, iar singurele redacini reale sunt cele ale respectului fata de celalalt.
 
Generatia razboiului, al doilea. Generatia industrializarii. Generatia cu cheia de gat. Trei generatii crescute in deriva. Fara parinti alaturi, fara prea multe intrebari. Fara raspunsuri. Unii pe la bunicii supravietuitori, altii prin crese si camine saptamanale. Singuri de la scoala, singuri acasa, fiecare trebuia sa se descurce. Fiecare incercand sa se descurce cat mai bine pentru el prin el. Ma uit la parintii mei si nu simt sa regasesc nimic din ei in mine. Nu au fost acolo real cand ma formam. A fost mamaie, o femeie vaduva de razboi. Buna si calda ca painea lui Dumnezeu. Ea m-a invatat sa fiu mama. Dar restul? Iubita, partenera, sotie? Ca iubita fiecare femeie se descurca intr-un fel sau altul. Este instinctul din ea. Uneori exagerat, alteori timid, cumva o scoate la capat. Se intampla uneori ca povestea asta sa-i iasa asa de bine incat ramane cramponata in ea si in lipsa modelelor sa nu reuseasca niciodata sa-si paraseasca statutul de iubita si sa obtina un altul. Poate avea noroc sa intalneasca intr-un moment prielnic un om cu rabdare sau un om care sa stie si atunci invata sa-i fie si partenera si sotie. Poate avea instincte foarte bune si iar sa aiba noroc si sa aleaga ceva bun. Dar poate avea si “mana proasta” si sa tot aleaga gresit invartindu-se in acelasi cerc fara sa-l poata parasi. De cele mai multe ori asa se intampla.
 
Ma uit la generatia noastra si nu inteleg. Ce-i gresit cu noi? Oare atat de mult sa conteze ce-ai vazut acasa? Teoretic eu am vazut armonie, parintii mei s-au iubit si se iubesc, se respecta si se sustin. Ei intre ei sunt acolo unde ar trebui sa fie orice cuplu. Dar unde am fost noi, copiii? Unde ne-au inclus pe noi in armonia lor, cum au incercat sa ne invete? Ca, sa fim seriosi, asta se invata. Toti ne nastem singuri si instinctul din noi va cere mereu libertate, independenta. Libertatea asta hranita prea mult va creste pana in punctul in care ne va fi foarte greu, daca nu imposibil, sa mai fim in doi. Cresti singur si impreuna cu tine creste nevoia de a te descurca singur. Reusesti si asta iti hraneste orgoliul si intoleranta. Cu cat timpul trece cu atat devin mai mari. Compromisul este de neconceput. Uiti cum este sa mai traiasca cineva langa tine. Iti muta lucrurile, paharele, lasa prosopul pe jos, camasa atarnata. Mai bine sa stea la el acasa. Sa vina doar cand ai tu chef. Dar asa nu se leaga nimic, si pleaca cand are el chef. Iar undeva, departe ingropata, este totusi imaginea oamenilor in perechi. Te zbati mereu intre ceea ce ai fost crescut sa fii si ceea ce ti s-a spus. Tu stii ca te-ai descurcat singur si ca o faci foarte bine. Ei ti-au spus ca lucrurile astea se fac in doi. Numai ca nu mai este loc pentru doi, deja i-ai acoperit tu si loculul lui.
 
Femeile si barbatii singuri pe la un 35-40 de ani. Ce-si doresc? Vor sa fie liberi? Vor sa aiba un cuplu, o familie? Si le doresc pe toate si pe niciuna. Au avut momente cand au atins fericirea de a avea totul. Doar pentru cateva clipe, dar a fost- se poate! Si tot cautam si ne invartim dupa perfectul pe care l-am avut pentru cateva clipe. Incapabili sa ne luam un angajament, daca maine apare ceva mai bun?! Incapabili sa renuntam. Incapabili sa fim noi mai putin si celalalt mai mult. Pentru ca nu putem. A trebuit sa fim asa ca sa ne descurcam, altfel eram nimeni. Si eram nimeni mai ales pentru noi. Undeva s-a pierdut ceva, iar eu cred ca acel ceva este respectul. A fost sacrificat in procesul acestei maturizari de unul singur. Eu asta simt ca ne lipseste. Respectul real fata de celalalt. In relatii, prietenii, profesie. Suntem cu totii niste mici Dumnezei si nimeni nu merita sa ne mai uitam in jos. Ne-am autodefinit ca perfecti si nimeni nu merita sa cedam parti din noi. Suntem o generatie ciudata pe care umilintele o indarjesc si mai tare in loc sa o faca sa-si plece capul. De aceea nimic nu merge, de aceea de la prosopul lasat ud pe jos se termina familii. A murit respectul si fara el nici toata dragostea din lume nu o sa faca o relatie sa mearga. Nici devotamentul, nici datoria, nici obligatiile.
 
 
Parintii mei au implinit pe 29 aprilie 35 de ani de casatorie si sunt convinsa ca singurul lucru care a facut diferenta a fost respectul profund si sincer pe care si-l poarta.
 
 
 
Zilele acestea auzi vorbindu-se foarte mult despre jertfa, despre sacrificiu. De la distanta vietii pe care o traim este greu de crezut ca Cineva si-ar sacrifica propria viata pentru mantuirea altora, altora multi si necunoscuti. Tu ti-ai da viata pentru cineva? Fara sa clipesti, fara sa regreti, fara sa ai speranta sau garantia nemuririi? Mi-as da viata pentru ea! Intr-o clipa. Fara sa gandesc si fara sa sper ca ar mai fi ceva dincolo. Toate vietile pentru ea. Stiu, este egoist. E copilul meu, e firesc. Nu este un gand nobil, este legea firii. In rest…
 
In rest, ar trebuie sa fim capabili de sacrificii mai mici? Ar trebui sa daruim din ceea ce avem? Sa daruim din timpul nostru? Din banii nostri? Din bunurile noastre? Ar trebui sa cedem din ceea ce simtim? Din multa dragoste pe care o avem? Sa o impartim? Sa daruim din noi? Din iubirea de sine, din mandrie, din orgoliu? Ar trebui sa putem sacrifica (putin) din noi? Suntem datori cu ceva? Ar trebui sa intoarcem ceva din binele pe care am avut norocul sa-l avem sau pentru care am muncit? Sacrificiul de sine pentru sine sau pentru cei dragi noua este un sacrificiu? Sacrificiul meu de mama este unul real atata timp cat este pentru propriul copil? Sarcina grea, nasterea, noptile nedormite, zilele de griji, munca, alaptatul, lipsa unei vieti dincolo de camin, unghiile nefacute, parul netuns? Sunt ele sacrificii? Tot ceea ce facem pentru copiii nostri, nimic cerut, totul oferit, poate fi considerat un sacrificiu? Sunt mamele incapabile de sacrificiul de sine demene de a fi judecate? Mamele care nu-si cresc singure copiii? Care nu-i vegheaza cand sunt bolnavi? Care ii culca departe de ele pentru a nu fi trezite? Care-i lasa acasa cand ele se duc sa se distreze? Care nu-i nasc? Care nu-i alapteaza? Cum am putea sti? Cat este datorie, cat este noblete, cat este orgoliu si cat egoism?
 
Capacitatea de sacrificiu o ai sau nu o ai, asa te nasti. Nu cred ca te poate invata viata cum sa te lasi pe tine la o parte si sa te gandesti la binele altuia. Deci nu este o virtute. Nu ai facut nimic pentru a fi asa, a fost un dar. Felul in care imbratisezi acest dar depinde de tine.