Monthly Archives: June 2012

(LE – aceasta este experienta noastra din aprilie 2011, intre timp politica maternitatii s-a schimbat, se permite cazarea copilului in rezerva cu mama, personalul este acelasi, la fel de redus si la fel de neprietenos)

Aici mi-e cel mai greu, de asta am si separat postarile in trei parti. Am zis sa scriu despre ce se intampla in sectia de nou-nascuti intr-o zi in care sunt vesela si-mi straluceste soarele. Ranile cauzate de experienta traita inca nu s-au inchis. V-am povestit intr-o postare trecuta parte din ele, o sa va rog sa-mi permiteti sa va indrum catre acolo si in rest sa va dau detaliile “tehnice”. Abia mi-am mai revenit din teama ca o sa-mi moara copilul si ma scol “doar” de 2-3 ori pe noapte sa vad ce face. Noaptea trecuta am verificat-o doar o singura data, ceea ce este exceptional. Mi s-a spus ca este aberant ca la un an si doua luni sa mai cred ca un copil poate muri subit, o fi aberant, dar acesta este ritmul meu de vindecare si asta imi face bine. Inca o verific. Acum mult mai putin decat la inceput cand se intampla de zeci de ori pe zi si mai ales pe noapte. Stiu multe mame care au trecut prin asta, mai mult sau mai putin accentuat, si nu au curaj sa vorbeasca pentru ca sunt considerate nebune si exagerate de catre cei din jur. Toate lucrurile prin care am trecut m-au dus in “locul” ala teribil in care nu puteam sa stau o perioada mai lunga de timp fara sa verific daca respira. Acum sunt mult mai bine, dar lucrurile astea cer timp…

Deci cu pas voios inainte :).
Primul contact cu sectia de neonato vi l-am povestit ieri, a fost cand m-am dus sa-mi vad copilasa la vreo 5 ore de la nastere. Daca nu as fi fost capabila sa fac deplasarea nu mi-ar fi adus-o nimeni. Nici nu ar fi stiut nimeni prea curand ca eu nu ma pot duce la copil, ar fi fost hranita cu glucoza si lapte praf (Nan 1) si s-ar fi zis “la asta nu vine ma-sa, da-i biberon sa nu mai urle”. Am auzit de atat de multe ori asta incat imi venea sa le iau la bataie.
Poate ca ati nascut in aceasta maternitate si lucrurile nu vi s-au parut asa cum o sa vi le povestesc eu. Si eu daca as fi stat acolo doar cele 48 de ore (necesare in teorie), in zapaceala si euforia de dupa nastere, cred ca as fi vazut mai putine si m-ar fi deranjat si mai putine. S-a intamplat ca noi sa stam 7 zile… Matilda a fost expusa la o infectie, evident declarata infectie materno-fetala. Eu, ca si celelalte 4 mamici care au patit acelasi lucru in aceeasi zi cu noi, nu cred ca a fost infectie materno-fetala. Eram toate cu analizele la zi (inclusiv urina si secretii vaginale), copiii s-au nascut spontan si tuturor ne-au fost rupte membranele in maternitate. Deci nu am venit cu ele fisurate sau rupte pentru a lasa loc de suspiciunea unei infectii in timpul scurs de la rupere pana la nastere. Este posibil ca in cele 2 ore pe care le-am petrecut acolo, cu membranele rupte, si in timpul manevrelor multiple sa fi fost expusa.

Poate ca stiti (sau nu), dar nasterea nu este deloc un act steril, cu toate exagerarile de rigoare. Copilul se naste prin vagin (surpriza), vaginul in sine are o flora bacteriana la care copilul este expus atunci cand iese. Apoi, stiti cu cine se invecineaza vaginul – cu anusul si meatul uretral (locul pe unde facem pipi) – ce iese pe aici? Da, ies fecalele si urina. Asta este un subiect pe care putini il deschid si foarte putine mame stiu ce se intampla. In timpul nasterii sansele de a urina si defeca sunt extrem de mari, este complet normal si natural din mai multe puncte de vedere. Cauzele sunt atat de natura hormonala cat si mecanice, bebe apasa spre iesire pe colon si pe vezica urinara si le forteaza sa se goleasca. Apoi este efortul in sine si senzatia aceea fiziologica de “scremet”. Te scremi fix ca atunci cand faci caca, chiar ti se spune sa faci asta pentru ca daca incerci sa te controlezi si sa strangi din fund nu o sa lasi nici copilul sa iasa. E natura, e firesc, deci nu va stresati de fenomen. Atat medicul cat si moasele au mai vazut de toate, plus ca nu ei sunt importanti in ecuatia asta. Voi trebuie sa impingeti eficient si sa nu va luptati cu corpul vostru care stie ca trebuie sa scoata din el lucruri – chiar daca asta inseamna ca veti face caca. E bine daca in ziua respectiva reusiti sa va goliti intestinul gros, dar pe cai naturale. Nu luati laxative (ele ajung si la bebe si-i pot produce si lui scaune, ceea ce este riscant si periculos pentru sanatatea lui), evitati si clismele – ele pot accelera travaliul confuzand corpul in legatura cu ceea ce trebuie eliminat si s-ar putea sa nasteti pe toaleta. Cam asta se intampla, deci nu este nimic steril. Pe de alta parte bebe a locuit in voi, deci a fost expus cam la toate bacteriile pe care voi le posedati pe piele si parte din cele de prin voi. Teoretic noi suntem sterile pentru copiii nostri, ei fiind deja obisnuiti si imuni la noi (la fel se intampla si cu locuinta in care a stat mama, bebe e deja imun la casele noastre). De aceea argumentul stupid ca nu ne pun copiii “piele pe piele” si la san dupa nastere, din motive de “salubritate”, este invechit si inutil.

Matilda la 2 zile dupa nastere, in urma unor analize asupra carora nu am fost nici macar informata, a avut CRP-pozitiv (proteina c reactiva). Nu o sa intru in detalii medicale, dar acest marker ne arata ca in corpul nostru exista un proces inflamator. El poate fi cauzat de expunerea la o infectie sau de o boala inflamatorie/autoimuna. Nu sunt cunoscute toate cauzele, uneori nu este absolut nimic. Analiza este facuta gratuit doar pentru valorile cantitative (care nu sunt relevante), cele relevante sunt cele calitative care nu se faceau in maternitate. Daca cineva iti spunea (pentru ca nu ti se punea si tu nu aveai de unde sa visezi) veneau de la un laborator privat si recoltau probe pe care le analizau apoi la ei, astfel aveai si o antibiograma si stiai exact ce antibiotic ar fi trebuit administrat corect. Unul dintre bebelusi a fost  mai  rau si mamica lui a apelat la laboratorul privat, ei au stat acolo 10 zile…. Copilul meu nu era bolnav, dar putea dezvolta o infectie (pneumonie, meningita) care poate duce la sechele pe viata sau chiar deces. Solutia este administrarea de antibiotic preventiv timp de 5 zile noi, 10 zile alti bebelusi. Puteam sa aleg sa nu-l fac, dar nu mi-am putut asuma riscul. Eu pe la saptamana 26-27 de sarcina am facut o infectie urinara cu streptococ de grup B (din lipsa de hidratare suficienta si imunitate scazuta), acest sreptococ exista oricum pe noi, dar in anumite conditii se suprapopuleaza si produce infectii. Am luat tratament si infectia a disparut, nu a mai aparut in niciuna dintre cele 3 uroculturi facute dupa, una chiar inainte de nastere. In cazul in care infectia era inca prezenta ar fi trebuit sa-mi faca antibiotic intravenos pe durata travaliului pentru a evita infectarea copilului sau, in situatii foarte serioase, se indica nasterea prin cezariana. NU am avut infectii vaginale deloc. Eh, din motiv de aceasta infectie (negativata) culpa problemei copilului a fost a mea. Dar eu cred ca lucrurile s-au intamplat dupa si o sa va spun si de ce.

Din pacate problemele nu s-au oprit aici. Mati a facut o forma foarte urata de icter, la 10-15 minute dupa ce era scoasa de la lampa, unde statuse 12 ore, era deja portocalie precum Rivanolul, a trebuit sa stea 24 din 24 la foto-terapie, o scoteam doar sa o alaptez. A avut icter aproape 2 luni, a disparut incet si greu. Incercam sa facem haz de necaz intre noi si spuneam ca mai stam o saptamana la SPA, sa se bronzeze copiii… In a 5 -a zi deja eram cu totii foarte preocupati cu icterul asta, eu i-am dat sms lui taica-su sa-l intreb daca la el in familie sunt boli de sange, nu era deloc normal ce se intampla cu bebe, nu mi-a raspuns. In aceeasi zi doamna doctor neonatolog a comandat un set de analize complete pentru a vedea daca are probleme de structura a sangelui, si ea era preocupata de icterul asta care nu ceda deloc. Din fericire nu parea sa fie nimic hematologic, erau probabil antibioticele si inflamatia care-i solicitau si mai mult ficatul.  La “solar” bebelusii stau cu ochisorii acoperiti cu un tifon (uneori puneau o folie de aluminiu in el) lipit cu leocuplast din ala serios. Faptul ca nu-i vedeam ochii imi dadea o stare teribila (probabil si din cauza groazei pe care am avut-o toata sarcina ca nu va avea ochi, dupa cum imi spusese un medic inteligent). Uneori acceptau sa-i mai scoata “protectia” ca sa o vad si sa ma vada, scoaterea era un chin pentru ca pielea de bebelus se ia cu totul pe leucoplast… asa ca am renuntat la idee. Bandajul asta mai trebuia si schimbat pentru ca se largea, bebelusii se cam lupta sa-l scoata, si atunci ochisorii deveneau expusi la razele ultraviolete. Am gasit-o si cu bandajul sub nas… noroc ca dormea atunci, nu stiu daca a stat si cu ochii deschisi acolo. Am dus-o mai tarziu la un control oftalmologic, sepram ca toate’s bine. Trebuie sa ne mai ducem la unul cand mai creste.

Deci in astea 7 zile, pe care eu le-am petrecut in proportie de 80% pe un scaun langa incubatorul Matildei, am vazut si am auzit lucruri…. Nu-s nici prapastioasa si nici exagerata, am bun simt si intelegere, deci nu sunt lucuri pe care le-am vazut eu prin ochii de mama disperata, sunt fapte. Este vorba strict de sectia pentru nou-nascuti pe cale naturala, cei nascuti prin cezariana erau un etaj mai jos (culmea, in aceeasi zi si acolo au fost “diagnosticati” 2 copii cu aceeasi problema).

1. Sectia – de neonato are 3 saloane. Doua mari pentru bebelusii sanatosi si unul de izolare pentru bebelusii cu probleme, asa cum am fost noi. Bebelusii cu probleme stau in principiu la incubator pentru a face foto terapie. Toate cele 3 saloane sunt dotate cu usi. Inainte de saloane exista o anticamera unde iti poti lasa halatul in cuier, inca un rand de usi. Deci intre holul pe care sunt rezervele mamelor si bebelusi sunt 3 randuri de usi (plus cea de la camera mamei). Asta ca sa va dati seama cat de tare trebuie sa urle un copil ca sa-l auzi. Eu o auzeam pe Matilda, mai ales ca avea un plans foarte aparte, ma duceam si le spuneam ca plange si mi se zicea ca nuuuu, a trebuit sa intru cu forta, la propriu, de multe ori pentru ca stiam sigur ca e ea. Pacientii au drepturi, culmea, iar pacientii minori trebuie sa fie insotiti de tutorele legal care sa fie de acord cu orice masura de tratament- recte mama. Nu eram la terapie intensiva ca sa se puna problema de program de vizita… deci eu aveam dreptul legal de a fi 24 din 24 cu copilul meu.
2. Asistentele -In aceste saloane se aduna si peste 30 de bebelusi. Pentru toti acesti bebelusi care necesita – hranire, schimbare, spalare si mai ales SUPRAVEGHERE- exista o singura asistenta. UNA SINGURA! Un singur om pentru 30 de suflete. Te miri si-ti faci 3 randuri de cruci ca nu se intampla mai multe nenorociri gen Giulesti. Se lucra in ture de 12 ore. Peste zi, acea singura asistenta avea ca “ajutor” si o infirmiera. Tot acea unica aistenta trebuie sa se duca sa ia nou-nascutii de la sala de nastere!!! Acest procedeu putea dura intre 10-15 minute. In acest interval copiii erau singuri!!! Intr-o noapte au fost 6-7 nasteri la rand. Deci cat timp din acea noapte au fost copiii supravegheati? Cred ca am imbatranit in noaptea aceea 10 ani, am stat la usa salonului cu urechile palnie sa nu se intample ceva cu bebelusii. Ziua ramanea infirmiera de paza, noaptea NIMENI sau noi mamele turbate de grija si faceam santinele la usa.
Erau 4 asistente in total. Una mai pusa pe facut rau decat alta. Singurul om real de acolo era asistenta “doamna Dana”, singura care avea ce cauta intr-o sectie de neonato. A fost singura care m-a tratat ca pe un om, m-a intrebat cum o cheama pe feita si care e povestea ei, m-a luat in brate cand plangeam de-mi venea sa mor de mila copilului chinuit (ii schimbau branula de pe mana pe picior mereu pentru ca se infunda). A avut hematoame mari pe manute si pe picioruse, unde avusese branulele, timp de 2 luni… Statea singura in incubatorul ala, plangea si se dadea cu capul de geam. Mi se rupea sufletul. Deci, doamna Dana era singura care intelegea ca suntem si noi oameni si ca pur si simplu nu mai putem. Ne-a luat numerele de telefon si le-a trecut pe etichetele de la patut pentru a ne da apel cand plang copiii si sa venim sa-i alaptam. Copiii cu probleme infectioase si icter patologic (cum era Mati) trebuie alaptati cat mai des pentru a fi ajutati cu vindecarea. In ciuda faptului ca doctorul neonato ne-a scris in fisa copilului “alaptare la cerere”, nu eram chemate. Eu am reusit sa ma mut pe etaj cu bebelusul, dar alte mame nu au reusit si erau un etaj mai jos, imposibil sa-si auda copiii si sa vina. Ne-am organizat intre noi si am facut un sistem prin rotatie de facut garda la copii si ne anuntam una pe alta. Altfel nu se putea.
 Eram mintite in mod repetat ca bebelusii dorm, eram acuzate ca NOI agitam copiii, mi s-au facut zeci de observatii ca ii fac colici Matildei pentru ca-i dau prea des sa suga si ca o tin prea MULT in brate. Eu ma duceam acolo si cand nu manca, ca sa stau cu ea si sa ma simta langa ea. O tineam la san in mod aparent doar ca sa o tin in brate si sa ma simta. Copilul meu nu a avut colici, deloc. Copilul meu a fost hranit la cerere si exclusiv alaptat. Copilul meu nu a plans deloc din clipa in care am iesit cu ea pe usa maternitatii, deloc. Nu a plans nici macar de foame pentru ca eram mereu acolo si o stiam cand ii e foame. Alaptatul la cerere nu a dus la mese lungi de o ora si dese la 2 ore. Manca la 4 ore ziua si la 8 ore noaptea. Copilul meu nu a devenit rasfatat si plangacios pentru ca l-am tinut in brate, este un copil foarte independent si intelegator.
Celelalte 3 asistente. Nu le-am retinut numele pentru ca nu am vrut. Una dintre ele era o doamna in pragul pensionarii care sincer era un pericol si pentru ea insasi. Imi pare foarte rau sa o spun, dar nu avea ce sa mai caute acolo. Nu reusea nici macar sa puna branulele copiilor, era complet depasita de situatie si mereu nervoasa. Eu cred ca este o meserie extrem de solicitanta care te macina si ca fiecare trebuie sa manance o paine si sa iasa de undeva la pensie. Dar chiar era nevoie sa ramana intr-o sectie de neonato? Apoi era o doamna roscat inchis – nu-i pasa de nimic, radea de mame, le lua in zeflemea. Cu mine a fost destul de ok pentru ca m-a vazut foarte hotarata si nu am cedat in fata intimidarilor. Intr-o zi a pus o branula prost si nu a fost atenta cand a infasat copilul. L-a adus si la pus in patut, imediat am vazut cum apare o pata de sange prin scutecul cu care era infasat. Ii iesise branula, am chemat asistenta si ea a inceput sa certe bebelusul ca “uite ce ai facut daca esti asa de agitat”, nu era agitat deloc, saracu, si nu facuse nimic. Mi s-a parut incredibil, era acolo si mama bebelusului., a inceput sa planga cand a vazut cum este tratat copilul ei. Acest bebelus dezvoltase o infectie oculara destul de urata, era certat si pentru asta- na, trebuia curatat foarte des si cu grija. Apoi vine cea de-a 4 asistenta – cea care a fost de serviciu si cand am nascut, este aceeasi care mi-a pricinuit groaza ca mi-a murit copilul. Si in ziua de astazi o urasc profund, nu cred ca o sa-mi treaca. Aceste 4 persoane aveau grija de copiii nostri.
Personalul era extrem de putin pentru nivelul de munca si responsabilitate. Problema este a sistemului in care s-au facut restructurai iar posturile erau inghetate. Se putea face o angajare doar in situatia in care existau 7 concedieri. Absurd si criminal in acelasi timp! Culmea, medici erau foarte multi si infirmiere la fel.
3. Igiena - Suspiciunea mea de cum a fost Matilda expusa la o infectie? Cum v-am spus maternitatea era arhiplina, daca mame erau foarte multe cum puteau fi copiii? Exact, mai multi decat locurile. Se puteau amenaja si alte patuturi, dar nu au fost pregatiti la timp. Ne-au pus copiii cate 2 in patut, toate cele 4 mame care am patit celasi lucru am avut copiii pusi asa, la gramada.

Apoi – biberoanele. Am vazut cu ochii mei cum acelasi biberon cu aceeasi tetina se muta de la un bebe la altul. Biberonul Matildei, pe care ea l-a refuzat pentru ca eu aveam deja lapte cat pentru cinci, a fost luat din mana mea si dat altei mame. Biberonul fusese in gura Matildei. Acest procedeu l-am vazut in mod repetat, uneori se chimba tetina. In a doua zi, cand nu aveam inca lapte,  Mati plangea si am cerut lapte. Pentru ca era de serviciu una dintre doamnele civilizate, mi-a spus ca nu are lapte “curat” si mai bine sa o mai pun la san si sa mai astept putin.

Spalarea – copiii nu erau spalati, eu am facut scandal si am zis ca o spal eu pentru ca facuse caca si era plina de la buric pana la ceafa. Bebelusii fac genul asta de caca exploziv in primele zile de viata, e normal. A fost spalata intr-un final. Scutecele – adica panzele pentru infasat, ele sterile de altfel, se mai incurcau la schimbarea copiilor si ajungeau de la un altul (noi aveam deja hainute duse, e voie cu hainute de acasa, dar pentru ca trebuiau pusi la lampa era mai simplu cu infasatul). Crema pentru fundulet – noi ne-am dus cu toatele tuburile de Bepanthen acolo pentru ca asa ni s-a cerut. Tuburile erau apoi golite intr-o cutie mai mare de unde erau unsi toti copiii.

Bontul ombilical era ingrijit cu Baneocin pulbere si la inceput cu Betadina. Matildei i-a cazut in a 5 a zi (din motive de stat la lampa). O minune a facut sa intru in camera exact atunci sa sa-l salvez de la a fi aruncat la gunoi. M-am bucurat si am zis bine ca am scapat de buric si acasa nu mai avem probleme. Credeti? Cand am ajuns acasa si seara am vrut sa-i fac baita (prima ei baita reala) am constatat ca avea puroi in buric. Avea infectie abundenta. Cand in sfarsit credeam ca suntem acasa si am scapat…
O alta problema care m-a deranjat extrem. Peste zi exista acolo si o infirmiera. Sarcinile ei erau de a face curatenie, nu de a se baga la copii. Aveti senzatia ca facea doar curatenie? Nu! Venea si schimba copiii, ii hranea, ii lua in brate. In timpul uneia dintre sederile mele cu Matilda la san a venit si mi-a zgaltait extrem de tare copilul de picior ca “haide sugi, ce faci acolo”. Eu eram in lumea mea cu copilul meu, nici nu am vazut-o cand a venit. Copilul dormea intr-un final, linistit, la mine in brate. Am crezut ca ii rup mana aia nespalata si cu unghii negere si ca o bat cu ea. Da, era cu jegu’ sub unghii si venea sa puna mana pe copii. Nu mai spun de “ajutorul” dat, deh eram o mama cretina care nu stia sa alapteze si trebuia sa ma corecteze ea. In ultimele 3 zile una dintre ele isi angajase acolo si fata, nu vreau sa fiu rea dar era sarmana… sarmana rau cu mintea. Iar domnisoara asta avea pareri despre copii si despre noi si trebuia lasata sa exerseze pe copiii nostri schimbat, amabalat. Revoltator!
4. Alaptarea – primul nostru alaptat a fost distrus de doamna asistenta. Matilda, care dormea dusa, a fost zmulsa efectiv din patut pentru a se trezi si apoi pusa la mine in brate. I s-a luat capul si i-a fost infipt foarte agresiv de sanul meu si s-a insistat cu apasarea. Apoi mi s-a spus ca oricum nu are ce suge si ca o sa-i dea formula. Avea ce suge, aveam colostru dinainte sa nasc.  Stomacelul bebelusului dupa nastere este foarte mic, 1-2 linguri de colostru sunt suficiente pentru el. Asta a fost prima noastra experienta de hranire si daruire. Eram acolo 20 de mame, nu aveai pic de intimitate. Trebuia sa ai o vointa extrema sa te poti extrage din lumea aia si sa intri intr-o lume a ta si a copilului. Orele erau evident fixe, nu conta ca bebelusii aveau ceasul lor. Matilda era cam cu o ora jumate mai tarziu decat ora maternitatii. “Norocul” a fost ca atunci cand ne-au mutat la Izolare eram doar 4-5 mame si uneori eram doar eu acolo. Nu eram sfatuite nicicum, eu fusesem la cursul Ramonei si stiam teoretic ce trebuie sa fac. In maternitate nu am primit consiliere si cu atat mai putin incurajare. Multe au plecat de acolo cu ragade si complet descumpanite de cum va fi alaptarea pentru ele. Ni se recomanda sa le dam lapte praf, Nan evident. Nu ni s-a permis sa ne aducem pompa pentru san (o sterilizau ei) si sa putem lasa bebelusului peste noapte laptele nostru. Ma mulgeam si-l aruncam. Nu puteam sa-l pastrez pentru ca nu mi-a dat prin cap atunci sa-mi aduc si sterilizatorul de acasa. Am aruncat lapte cat sa hranesc 3 copii, iar fetita mea plangea de foame si era “hranita” cu glucoza pentru hidratare si cu lapte formula. Una dintre asistente le baga in gura tetine protapite cu paturica pentru a nu mai plange.
5. Organizarea - Cum v-am spus mai sus, multe mamici nu eram pe etaj cu copiii, deci nu aveam cum sa stim daca au nevoie de ceva sau nu. Nu se stia in ce camere suntem, noi ne-am scris pe etichetele de la patut etajul si camera. Asistentele si daca vroiau sa ne cheme nu puteau parasi salonul. Pe mine au inavatat cum ma cheama si ma strigau din usa salonului. Apoi am pus noi la punct sistemul cu turele si ne chemam unele pe altele. Asta era valabil doar pentru bebelusii de la izolare. Pentru mamele care plecau in 48 de ore orarul de masa era strict si obligatoriu. In perioada cat am stat acolo am avut pe rand 4 colege de camera, asta a fost un sters in sine. Una dintre mamici avusese o nastere foarte grea, copilul a fost scos cu forcepsul (apropo, extrem de multe nasteri asistate mecanic, cu forcepsul, din motive de epidurala si mame care nu au putut participa activ la expulzie). Ea avea hemoglobina 6-7 si nu se putea ridica din pat. Nimeni nu anuntase starea ei, drept urmare feita ei era lasata nemancata pana se termina programul de alaptat pentru ca asteptau mama. Mama nu avea cum sa vina, le-am spus noi cand ne-am dat seama de ce se intampla. Mai mult, copilasul era lasat sa planga de catre una dintre asistente pentru ca (si ne zicea asa in soapta) a fost scoasa cu forcepsu’ si de aia plange. Plangea de foame si de SINGURATATE. Am mangaiat-o de zeci de ori pe ascuns si i-am vorbit, era cu patutul langa Mati. Nu stiu daca eu i-am oferit vreo consolare, dar ti se rupea sufletul.
6. Supravegherea – Cat putea sa supravegheze un singur om 30 de copii? Mai ales cand era la sala de nasteri pentru a aduce un bebelus. Capacul psihic, care m-a facut sa nu mai dorm o clipa si sa pazesc copilul, a fost cand am gasit-o pe Matilda jumatate cazuta prin usita incubatorului. Pe incubator e un desen cat casa, ca poate nu stii sa citesti, ca usitele trebuie inchise pentru ca exista pericolul ca bebelusul sa cada de acolo. In mod normal le faceau un sistem cu un scutec pe sub picioruse, ca un fel de bariera, care impiedica alunecarea lor afara (saltelutele erau usor ridicate pentru a evita regurgitarile). In ziua aceea nu stiu daca nu i l-au pus sau atat de mult s-a zbatut bebe incat a iesit cu piciorusele pe freastra. Va spun sigur ca avea loc sa cada, caputul ii iesea prin orificiul ala. Eu daca nu am innebunit atunci, nu cred ca mai innebunesc in viata asta.
7. Tratamentul - Copiii sunt vaccinati fara a se cere acordul parintilor, chiar daca exista o schema “obligatorie” de vaccinare ai dreptul sa o refuzi. Apoi, investigatiile erau facute fara acordul, informarea, instiintarea parintelui. De multe ori veneau medici de diverse specialitati sa-i vada pentru anumite suspiciuni. Unele dintre ele erau confirmate. Nu am asistat la nicio informare asupra starii lor chiar daca am fost acolo aproape non stop. Intr-un caz stiu sigur ca nu i s-a spus mamei nimic, doar i s-a recomandat un consult de specialitate…. doamna aia mai avea 7-8 copii acasa si am certitudinea ca nu a inteles nimic din ce i s-a spus. Abia cand s-a ajuns la administrearea de atnibiotic am fost chemata de medicul neonato si mi-a fost cerut acordul. Puteam si sa parasesc maternitatea daca asa consideram ca este mai bine. Nu ti se explica nimic, eu am noroc ca sunt un fel de enciclopedie ambulanta si stiam pentru ce sunt toate cele si ce inseamna Proteina C reactiva – pozitiv. In rest… sa ai incredere in medici.
8. Medicii - am intrat in contact cu 3 medici neonato. Domana Grecu (draguta) care a fost de serviciu toata saptamana. A fost ok si in parametri, nu excesiv de amabila, nici nu ma asteptam la asta, vroiam doar sa fie eficienta.. Era rabdatoare, explica daca o intrebai, se purta frumos cu bebelusii, ne-a tinut la sfarsit “scoala mamelor” destul de la subiect si corect. Deci asta a fost un lucru bun. Cel de al doi-lea medic (barbat) l-am vazut doar tangential, nu am vorbit cu el. Medicul de garda din ziua in care ne-am externat a fost insa alta poveste. Era neplacuta, vorbea de sus, avea pareri – gen cele de mai sus legate de colici. Ea (dansa) mi-a spus sa nu-mi mai tin copilul in brate ca o rasfat si ca o sa aiba colici din cauza mea. In seara de duminica (deci a doua zi dupa nastere) inca nu eram la izolare, Matilda fusese deja pusa la “lampa” pentru icter. Cand m-am dus seara tarziu sa vad ce face, una dintre mame (una dintre partenerele de mai tarziu de la izolare) plangea foarte tare in salon si asistenta incerca sa o consoleze. Bebelusul avea o problema, o infectie urata la ochisori si temperatura, iar mama rugase sa fie chemat medicul. Era speriata si preocupata, nascuse in ziua aia. Medicul de garda a venit si a facut un mare scandal pentru ca a fost deranjat “doar” pentru atat. Am inteles ca bebe avea si febra. Facuse un scandal monstru, atat mama cat si asistenta erau vizibil marcate.
Cam asa se intampla lucrurile acolo. Au fost 7 zile in care nimic nu a fost diferit, as vrea sa cred ca a fost o coincidenta absurda si ca numai atunci se intampla asa. Care ar fi sansele? Faptul ca nu am putut sa stau cu ea a fost dintr-o categorie de trairi pentru care nu am cuvinte. Cumva am reusit sa scapam intrege  fizic si psihic si sa fim astazi fetele vesele pe care le stiti.
Si ceva de bine. :) Intr-una din zile s-a nascut un bebe cu suspiciune de Sindrom Down. I-au spus asta mamei imediat dupa nastere. S-a concluzionat dupa 2 zile de analize si investigatii ca nu avea nimic, asa era fizionomia lui si semana foarte tare cu tatal. Dar… in noaptea de dupa nastre plangea tare, iar asistenta care era de serviciu (o sa va las sa ghiciti care) l-a luat in brate si i-a cantat, l-a tinut cu ea toata noaptea (am vazut asta in cele 10 drumuri false la toaleta pe care le foloseam pentru a vedea care e situatia si daca Matilda plange). M-a impresionat si am iubit-o pana la lacrimi. Apoi am vazut ca le canta copiilor ca sa-i aline. Culmea, pe tura ei era uimitor de liniste si erau singurele clipe de calm pe care le aveam. A fost singurul lucru care m-a impresionat pozitiv in toata aventura asta.
Dragele noastre Suzana/mami si Ioana/bebe (colege de suferinta) articolul asta este pentru voi, va iubim si ne gandim mereu la voi.
Si ai nascut… si crezi ca ce a fost mai greu a trecut. Esti inca in extazul de dupa nastere. Ai un copil viu si sanatos (speri) si abia astepti sa pleci din sala aia de nastere si sa-l strangi in brate. Au trecut 5 ore de cand am nascut pana am ajuns in salon. Intr-un salon gol, caci bebelusii sunt intr-o sectie separata. Nu li se permite sederea impreuna cu mama. Atunci cand am ales maternitatea mi s-a spus ca se poate, ca este chiar recomandat, daaaaaaaar este posibil doar in rezerva cu plata. Zic bon, asta este, dau 3-4 mil pe noapte, dar stau cu copilul meu. Apoi au inceput tot felul de fastaceli ca sa vedeti ca nu ar fi chiar asa, ca nu se poate… ca e MULT mai bine sa stati fara copil pentru a va ODIHNI! Cu mana pe suflet va spun ca in cele 7 zile de stat in maternitate am dormit 4,5 ore in prima noapte de la nastere (cam dupa 24 de ore de cand am nascut am reusit sa adorm). Apoi au mai fost 2 sau 3 atipeli de cate o ora in zilele ce au urmat. ATAT. Nici vorba de odihna, din contra. O sa va povestesc si de ce. Deci am ajuns la concluzia ca singurul avantaj cu rezerva ar fi ca as sta singura, am considerat asta un non sens prea scump, nu o sa mor daca mai stau cu o persoana in camera pentru cele 43 de ore teoretice pe care le mai aveam de petrecut acolo.
La ora 9 am fost dusa in rezerva. S-a folosit un carucior cu rotile (asta este protocolul), infirmierele m-au ajutat sa ma dau jos de pe masa. Eram surprinzator de bine pentru pierderea de sange considerabila pe care o suferisem. Le-am spus ca sunt ok si ca sincer as prefera sa merg decat sa ma asez pe zona pe unde tocmai ce iesise un copil. Nu s-a putut, e obligatoriu sa te duca ele. Ok, mi-au luat bagajul si am plecat. NU in camera cu puiul meu asa cum imi dorisem, nici macar pe acelasi etaj si nici macar in acelasi corp de cladire. Maternitatea era plina de mamele care nu-si declarasera copiii pana vineri, in weekend biroul pentru declaratii este inchis, deci toate cele care nascusera joi si vineri erau inca acolo, chiar si unele de miercuri. Lor ne alaturam noi cele de sambata si evident mamele care au nascut duminica. Arhi plin. Asa ca am fost dusa un etaj jumate mai jos intr-o alta aripa, cea de infertile. Aici teoretic sunt rezervele pentru femeile care fac diverse tratamente de fertilitate. Acum rezervele erau pline de lehuze si de mame in pretravaliu sau care sperau sa intre in travaliu (nasterile induse). Am coborat cu liftul un etaj… cand surpizaaaa, ca sa treci in celalat corp de cladire trebuie sa cobori niste trepte :), asa ca va rugam frumos sa coborati, acum se putea sa merg pe picioarele mele, ba chiar sa cobor trepte. Le-am coborat, ma intreb ce se intampla daca eram leguma si nu m-ar fi tinut picioarele.
Am fost condusa in camera (10 “bomboane” afacerea asta 5 de fiecare). Erau doua paturi, unul la geam si unul la usa, pentru ca eram prima musterie am ales patul de la geam. Urasc aerul inchis si am zis ca daca nimeresc cu vreo friguroasa macar sa-mi pot deschide geamul un pic. Era foarte cald. Camera curata, paturile dotate cu noptiera si statie electrica (prize, neon cu intrerupator). Nu era toaleta in camera, era pe hol si deserveaza 2 rezerve (am descoperit mai tarziu ca a fost mai bine asa). In rezerva de langa (dotata si cu toaleta) exista un frigider. La toaleta nu era tocmai curatenie, cosul de gunoi se golea o data pe zi. Nu trebuie sa va mai spun ce era in el.
Mi s-a spus sa astept asistenta, am stat cateva minute dar nu venea, nu mai aveam stare asa ca am iesit. Am intrebat unde sunt bebelusii si mi s-a spus ca cei nascuti natural sunt la etajul de sus… cei de langa mine erau cei nascuti prin cezariana. Nu mai puteam sa stau fara sa o vad asa ca am incuiat usa rezervei (avea cheie) si am plecat in cautarea salonului pentru copii. Etajele maternitatii sunt foarte inalte, liftul nu este accesibil decat daca nimersti tura binevoitoare si zambesti cam de o ‘bomboana” asa. M-am dus pe scari, inca eram in alerta maxima, nu ma simteam nici obosita, nici ametita. Am avut grija si m-am tinut de mana curenta (zisa ea si bara), eu am o trauma cu scarile de cand am cazut pe cele de la serviciu. Am ajuns la etajul 3 unde se auzeau multe scancete si plansete. Veneau din dreapta. Acolo era si puiul meu. La usile din sticla mai asteptau cateva mame, inauntru o asistenta cu masca la gura (nu pentru ca asa este protocolul ci pentru ca avea o lucrare dentara in desfasurare). I-am spus ca as vrea sa-mi vad copilul.
“Ce nu stiti la cat e ora pentru alaptat?”
Mi s-a raspuns rastit si de sus. Nu, nu stiu pentru ca eu acum am nascut si as vrea sa-mi vad copilul. Cand a auzit asa s-a cam speriat si mi-a zis sa stau jos. Nu aveam nevoie sa stau jos, vroiam doar sa o vad pe Matilda. M-a condus in salonul din stanga unde erau cam 15 bebelusi. Am aruncat un ochi si am vazut-o – era in patuturile din stanga, al doi-lea patut. Pana sa ma intrebe cum ma cheama deja ma dusesem la ea. Asistenta s-a speriat sa  nu am duc la alt copil, cum sa ma duc la alt copil?! As fi recunoscut-o dintr-un milion de copii. Puiu meu mic dormea, era infasata sarmaluta “moderna” (nu-i mai infasa strans si peste picioruse, le face un fel de plic). Nu m-a lasat sa o iau eu in brate, am rugat-o sa o desfase pentru ca nu am apucat sa o vad intreaga. A fost draguta si a dus-o pe masa de infasat, a desfacut-o si m-a lasat sa o studiez. NU aveam voie in schimb sa-i sarutam! Cica sa-i pupam acasa, nu acolo. (Nu v-am zis ca eu mi-am propus sa nu ma las marcata de nimic din ce se intampla acolo, in mare parte am si reusit). Am intrebat cum este, daca e bine, cate kg are, daca au fost probleme. Avea inca ochisorul putin umflat. Cand mi-a auzit vocea s-a trezit si cauta cu ochisorii, nu a plans. Atunci am aflat primul lucru care m-a scos din sarite – mancase deja GLUCOZA. Eu nu am mancat toata sarcina o bomboana pentru a nu zapaci pancreasul copilului cu nivelul ridicat de glucoza si ele acum ce-i dadeau prima masa pe lumea asta? Glucoza. Se da pentru ca de obicei dupa nastere copiii au momente de hipoglicemie pentru ca sunt intrerupti de la sursa de sange a mamei, dar copilul meu nu intrase in contact cu sange hiperglicemic, nu am trecut de glicemie 70 toata sarcina tocmai pentru a evita aceste complicatii. Oricum nu te intreaba nimeni, iti vine sa-i iei la pumnui. M-am suparat si le-am spus sa nu-i mai dea NIMIC, nici lapte formula. A trebuit sa plec, aveau treaba, oricum intr-o ora era “ora de masa”. Eram fericita ca am vazut-o si ca i-am facut cateva poze, vorbisem cu ea, o mangaiasem, era bine. Mi-a spus sa-i aduc scutece, hainute si crema pentru fundulet. Ii dusesem deja o jucarioara mica care miroasea a mine si pe care a avut-o in patut tot timpul.
M-am intors (tot pe scari) in salon, aici ma astepta o asistenta foarte speriata. Nu stia unde am fost, era real preocupata ca am patit ceva. Mi-am cerut scuze ca am plecat asa dar trebuia sa ma duc la copil. Stia ca am avut o nastere cu pierderi mari de sange si-i era frica sa nu fi lesinat pe undeva. I-am zis ca ma simt foarte bine si ca nu am nimic. M-a dus in camera pentru toaletare si control. Trebuia curatata si examinata zona. A chemat si un medic, am aflat mai tarziu ca ma cautase pentru ca Oana ii rugase sa vina si sa ma verifice. II era teama sa nu am hemorgie sau sa nu se fi desfacut cusaturile. Erau ok, se pare, controlul nu a fost la fel de ok… fix de degete pipaitoare nu aveau nevoie atunci peretii vaginului. Bine ca nu erau complicatii. M-au intrebat daca vreau ceva pentru durere, nu era cazul. M-au felicitat. Doamna asistenta mi-a dat numarul ei de telefon mobil in caz ca mai plec si mi se face rau. A fost extrem de draguta si de simpatica, ne-am mai intalnit de 3-4 ori in saptamana aia.
Impresii despre sectia de lehuze:
Bune:
- personalul excelent, sincer, nu ma asteptam deloc – erau cate 2 asistente pe tura;
- nu am fost brutalizata in niciun fel, nici fizic si nici psihic;
- toaletarea se facea cu apa iodata si comprese sterile, foarte bland si usor;
- toate stiau ca am avut o epiziotomie mai dificila si aveau mare grija sa nu-mi produca leziuni, imi spuneau mereu in ce stadiu de vindecare este zona;
- se purtau la fel de frumos cu toata lumea, nu eram eu un caz special;
- in ultima zi am avut o clegea de camera foarte “fragila” si asistenta a fost asa de draguta incat i-a pus si un supozitor in fund pentru ca ea nu stia cum;
- doua dintre asistente m-au agreat in mod special si m-au ajutat si cu alte probleme administrative (m-au mutat luni dimineata intr-o rezerva aproape de Matilda);
- era curat in limitele in care poate fi curat intr-un loc in care lumea sangereaza si urineaza la intamplare;
- paturile erau noi si foarte bune, se puteau regla pe inaltime in zona capului sau a picioarelor;
- mancare era suficienta si buna (mancare normala gatita, nu tocmai potrivita alaptarii);
- ne-au ajutat pe toate cu desfundarea canalelor galactofore foarte bland si fara dureri (neaparat sa faceti asta pentru ca daca vi se instaleaza lactatia si canalele nu sunt permeabile va fi circ, desfundatul nu este dureros si se face foarte usor cu mana);
- au refuzat “bomboanele” cand au vazut ca stau acolo mai mult decat timpul normal (48 de ore);
Rele:
- faptul ca maternitatea era plina si ne cazau departe de copii;
- faptul ca a trebuit sa insist eu (cu bomboane) pentru a fi mutata langa copil cand  s-au eliberat rezervele luni;
- infirmierele erau neplacute, asteptau mereu atentii pentru orice;
- nu exista lenjerie suficienta pentru paturi (nu stiu daca real sau intentionat pentru a-ti “cumpara” un cearceaf sau o fata de perna);
- nu se facea curatenie la toalete;
- rezerva a doua in care am stat nu mai avea cheie la usa deci mi-a fost imposibil sa-mi aduc lucruri de valoare (ex. laptopul);
- toaletele situate in rezerve aveau canalizarea infundata si mirosea neplacut;
- toaletele comune nu erau intretinute, un bazin de wc cugea continuu si toaleta nu putea fi folosita asa ca ne inghesuiam toate la toaleta care mergea; pentru ca eu sunt copil de inginer am reparat de 20 de ori toaleta asa ca o foloseam doar eu;
- etajul pe care erau cezarienele avea mai multe rezerve si tot acolo era si camera principala a sistentelor deci trebuia sa coboram mereu cand aveam o problema;
- nu ni se permitea accesul in lift cu toate ca eram dupa nastere si trebuia sa ajungem cumva la copii, unele mame erau complet epuizate asa ca ramaneau in camere si nu-si puteau vedea copiii.
- faptul ca nu erau organizati de asa natura incat mamele care sedeau mai mult sa fie puse impreuna, am schimbat 4 colege de camera, veneau si plecau fericite cu bebelusii… noi ramaneam acolo.
Ce va trebuie?
- vata 2-3 pachete – se gaseste vata pretaiata la Mega Image sau Bella de la farmacii, este fix cata aveti nevoie;
- comprese sterile – pentru a imbraca vata in ele – cumparati din acelea pliate nu pretaiate, dimensiunea celor pliate este exact cat trebuie pentru a imbraca o bucata de vata pretaiata;
- tampoane maxi – nu aveti voie sa le folositi direct pe piele dar le puneti sub vata pentru a evita accidentele si puteti dormi linistite;
- chiloeti de unica folosinta – sunt dintr-un material hartios, eu mi-am luat un set cu 8 perechi si m-am felicitat pentru asta, nu am mai avut si stresul lenjeriei, ii aruncam si gata;
- supozitioare cu glicerina;
- supozitoare cu analgezic/antiinflamator – ce va recomanda medicul;
- betadina;
- baneocin pulbere;
- crema pentru mameloane – lanolina sau Garmastan;
- pungi cu gel – exista pungi speciale cu gel care se baga la frigider si le puteti pune pe sani dupa instalarea lactatiei;
- prosoape – unul de corp, unu de fata;
- sapun – preferabil lichid, fara parfum, PH-neutru – bebelusul va recunoaste dupa miros, sunt foarte sensibili la asta, deci e bine sa mirositi a voi nu a Dove;
- periuta si paste de dinti;
- hartie igienica;
- servetele;
- tampoane pentru san;
- daca aveti probleme si nu puteti dormi pe alta perna va puteti lau perna de acasa;
- daca aveti un somn foarte sensibil va puteti lua dopuri pentru urechi;
- tacamuri – cana, lingurita, furculita, cutit, farfurie;
- 2 perechi de papupci – unii pentru camera si mers la bebe si altii pentru toaleta si eventual afara;
- pijamale – va sugerez sa va luati si PANTALONII, stiu ca in teorie va trebuie camasa de noapte pentru alaptat, fals. Cel mai bine va descurcati in pantaloni si un tricou pe care-l puteti ridica usor, cu siguranta aveti mai multe tricouri decat camasi pentru alaptat. In maternitate este foarte cald, oricum transpirati si din cauza hormonilor plus ca laptele isi gaseste cai de a evada. Atunci cand va duceti la toaletare va dati pantalonii jos si puneti un halat. Este mult mai simplu si mai comod.
- un halat subtire din bumbac – neaparat sa aiba BUZUNARE, atat pentru telefon, aparat foto cat si pentru “bomboane”;
- sutiene pentru alaptat – va spun sincer ca eu nu le-am folosit in maternitate, erau sanii atat de inflamati incat abia suportam tricoul;
- o bentita sau ceva pentru prins parul;
- telefonul, incarcatorul;
- aparatul foto, incarcatorul sau baterii de schimb;
- in cazul in care aveti o sedere asa mai lunga pregatiti pompa pentru san si lasati-o la indemana ca cineva sa v-o aduca;
- apa/ceai/ceai instant si iar apa – dupa nastere te cuprinde o mare sete, daca se instaleaza si lactatia este si mai intensa senzatia, am baut 5-6 l pe zi, sa va aduca cineva de acasa un bax cu apa plata pentru ca era foarte complicat sa te duci si sa cumperi.
Una peste alta sectia de lehuze de la Filantropia este (cred) cea mai civilizata si prietenoasa dintre sectiile maternitatilor bucurestene. Daca nu am fi avut problema si nu trebuia sa stam 7 zile nici nu as fi simtit ca am fost intr-un spital.
Sedere cat mai scurta!
“Noapte buna, mami!”
“Noapte buna ,mamiiii!”
Este Ajunul Craciunului din anul 2000. Lung an, frumos an, rotund an. A fost primul an de facultate. Prima iubire. Primul facut de dragoste. Frumos an. Acum e Ajunul, bradul este facut, globuletele sunt frumoase, beculetele licaresc usor – he he, parca si bradul e mai frumos anul asta. Cadourile asteapta, bine ascunse, ca fetitele sa mearga la culcare si apoi sa le puna Mosu’ sub brad. Cadouri cumparate cu cel mai mare drag din cei mai putini bani pe care i-am avut de vreun Craciun. Au fost putini, dar am batut tot orasul prin zapada si am gasit lucrusoare, papusele, carti, tot ce trecusera printesele mici in scrisoarea pentru Mosu’. Craciun cu zapada, frumos Craciun! Acum stateam intre ele in pat si ma prefaceam ca dorm pentru ca nazbatiile mici nu s-ar mai fi culcat niciodata. Imi batea inima asa de tare de nici nu mai indrazneam sa respir, ca-mi era ca se aude si pe nas. Fetitele mele! Au vrut sa stau eu la mijloc, asa avea fiecare o mana de care sa ma tina si un loc in care sa se cuibareasca. Au adormit. M-am ridicat usor si mi-am recuperat mainile din manutele mici si acaparatoare. Am mai verificat o data balconul sa fie bine inchis, stam la etajul 8.
“Noapte buna, puii mei!”
Monica a fost primul meu copil. Cel mai vesel copil. Semana cumva cu Matilda, aceiasi ochi ca niste margelute jucause, aceiasi zulufi nestapaniti care rasareau de dupa urechi, acelasi zambet cu dinti albi si strungareata. Acum nu mai stiu nimic despre ea… nici unde este, nici daca mai este… Mi-au luat-o, mi-a luat-o tara asta cretina si sistemul ei la fel de cretin. Nu am mai putut afla nimic despre ea. Nu am nici macar o poza. Am doar in sufletul meu  un “noapte buna, mami”.
Ne-am intalnit prima data intr-un parculet plin de copii la fel ca ea. Era langa o casa mare aproape de Manastirea Casin, era casa lor. Alergau toti in toate directiile si doua doamne incercau sa-i tina cat de cat intr-un loc, nicio sansa. Stiam ca sunt innebuniti dupa creta, bomboane si guma de mestecat. Nu aveau in casa lor mare nici creta, nici bomboane, nici guma. Aveau acolo doar niste patuturi mici si hainute la comun. Aveau ceva jucarii…aveau si o sala de mese unde mancau in fiecare zi aceeasi mancare… Aveau si televizor… cand aveau noroc sa nu fie vreo telenovela li se puneau desene. Mi-am umplut geanta cu guma si bomboane, nu stiam cati sunt si nu vroiam sa ramana vreunul fara.
Am intrat pe langa casa mare, se auzeau deja chiote si multe, multe voci mici suprapuse. Am trecut de coltul casei si s-a facut liniste. Cateva clipe m-au privit cu cea mai lunga speranta din lume. Toti ochii aia mici m-au privit si au sperat sa fiu EA. Nu eram. As fi vrut sa fiu ea, sa fiu pentru toti si pentru fiecare dintre ei. Au inteles repede cine sunt si stiau deja pentru cine sunt. S-au intors la joaca lor. O fetita mica si brunetica, mai mica decat toti ceilalti, ramasese in mijlocul drumului si inca ma privea. Pentru ea eram, stia ca o sa vin si ma studia. Am lasat-o cateva clipe sa-si termine analiza, in ochisorii ei se vedeau mii de ganduri cum alearga. Una dintre doamne a venit in intampinarea mea si pe parcurs a insfacat micul spiridus de manuta. A adus-o in fata mea:
 “Cum spunem?” Liniste…
Zic doamne sfinte, am speriat copilul, nu ma place. Cand brusc se lumineaza la fata si imi intinde o manuta:
“Eu-sunt-Abandonat-Monica-ai-bomboane?”
Toate au iesit asa de repede incat a parut un singur cuvant. Mi-a ramas in minte doar Monica si bomboane.
“Am bomboane, eu sunt Miruna”. I-am scos o bomboana.
“Aaaaa ai si creta?”
“Am si guma :).”
M-am trezit asaltata din toate directiile de manute mici si de “tanti, tanti”. Au luat prada de razboi si au fugit. S-au dus la joaca.
Doamna de mi-o prezentase pe Monica m-a luat de o parte pentru ca avea ceva important sa-mi spuna.
 “Stiti, nu se poate doar unul, trebuie doi?”
“Doi ce?”
“Doi copii…”
“………………………………..”
“Asa am primit ordin, doar cate doi.”
Atunci vad doi ochi timizi si umbriti de gene cum ma priveau din spatele unui copac. Era Sanda. Timida, inaltuta, cam la 5 anisori. Ma privea cu o disperare de-ti venea sa fugi in toata lumea si sa urli suferinta ei. N-am fugit, am stat locului si i-am zambit. A venit si m-a luat in brate.
“Eu sunt Lupu Sanda.”
Lupu Sanda era fonfaita pentru ca avea nasucul infundat, nu se obosise nimeni sa-i sufle nasul. Am intrebat-o daca vrea sa o ajut, stia sa-l sufle dar avea nevoie de un servetel. I-am dat un servetel. A ramas langa mine pe banca, nu mi-a cerut nici bomboane si nici guma. Vroia doar o mana sa se tina de ea. Aveam un nod in gat cat China. In ce m-am bagat? Le fac bine sau le fac rau? In ce m-am bagat? Mi-am pus intrebarea asta de multe ori in anul ala… Aveam doi copii… venisem pentru unul. Acum una alerga ca o maimuta prin parc iar cealalta ma tinea de mana pe o banca. In anul ala cineva mi-a spus “mama”.
Monica si Sanda erau doua fetite abandonate. Doi copii din milioanele de copii abandonati de parintii lor. Erau la Leaganul Regina Maria de la Casin, leagan de lux (daca poti spune asa ceva despre un orfelinat). Este orfelinatul unde vin in inspectie toate forurile internationale care trebuie sa-si dea cu parerea despre cum trateaza Romania problema copiilor orfani. Vin sa vada daca orfanii nostri sunt sau nu demni de a fi orfani europeni. La momentul ala legislatia adoptiilor era pur si simplu imposibila, de curand a fost modificata si sistemul merge ceva mai usor. Doar ceva, din pacate. Atunci pentru a declara un copil drept “adoptabil” era ceva demn de seria Misiune Imposibila. Cea mai grea parte era cea cu decaderea parintilor din drepturi. Cei care aveau ghinionul de a avea parinti sau rude de gradul 1,2,3,4….. ramaneau in orfelinat pana cand ajungeau la majorat. Era imposibil sa obti renuntarea din partea tuturor rudelor si nu pentru ca i-ar fi dorit cineva… ci pur si simplu pentru ca era imposibil sa ii gasesti toti. Asta era legea… atat timp cat pe undeva exista un potential var de gradul 4 care ar fi putut prin absurd sa ia acel copil in ingrijre, copilul nu putea fi declarat abandonat si sa se inceapa procesul de a fi “adoptabil”. De aici si paradoxul faptului ca orfelinatele sunt pline iar cei care doresc sa infieze un copil sunt trecuti prin iad pana reusesc.
Pe de alta parte erau cei “norocosi”, asa cum era Monica. Pe Monica o chema drept nume de familie Abandonat. A-B-A-N-D-O-N-A-T. Iar asta era un lucru bun? Da, era un lucru foarte bun, era minunat sa te cheme asa cum erai de fapt. Copiii abandonati de la nastere aveau mai multe sanse de a intra in sistem si de a fi infiati la o varsta mica. Majoritatea parintilor adoptivi cauta copii mici. Nu vreau sa intru in discutia asta, eu una nu as alege un copil mic. “As alege”, vedeti cum suna si asta? Zici ca esti la piata si alegi marul ala ca e mai rosu si mai copt…
Daca te chema Abandonat si cineva se obosise sa faca o cerere catre Tribunal, poate ca in cativa ani reuseai sa indeplinesti toate conditiile sistemului si sa pleci de acolo cu parinti. Dar pana la familie drumul era lung. Prima conditie era sa fii socializat, ca poate erai un fel de animalut si nu se putea sa pleci asa de acolo. Intai aveai nevoie de un voluntar (asa cum eram eu) care sa aiba grija de tine la orfelinat si sa te scoata din cand in cand in lume. Apoi aveai nevoie de un asistent maternal care sa te invete ce e aia o familie. Abia apoi ,daca cineva te mai vroia, incepeai sa cunosti eventualii parinti adoptivi.
Sanda nu avea norocul asta. Ea avea o “mama”. Cumva nimerea sa vina sa o viziteze exact cu o zi inainte de expirarea perioadei dupa care ar fi fost decazuta din drepturile parintesti. Dar nu… ea venea si reactiva termenul pentru inca 6 luni… si tot asa. Copilasul asta ajunsese la 6 ani, nu era nici cea mai frumusica, nici cea mai desteapta si faptul ca era de etnie era tot mai evident. Daca esti orfan si esti blond cu ochi albastri ai tras lozul castigator, daca esti brunetel nu prea te vrea nimeni. E dur? E. V-am spus, este ca la piata….
In anul 2000 am simtit sa ma duc sa ajut un copil, sa fiu voluntarul lui. In loc de un copil mi s-au dat doi, chiar era mai frumos cu doi. Asa a inceput aventura noastra, ele “copiii” mei si eu “mama” lor. Ma duceam la ele de 2 ori pe saptamana, ne jucam, le duceam mancare (si pentru ceilalti copii). L-am dus si pe prietenul meu acolo, de femei erau satui, de barbati duceau dorul. Singurii barbati din orfelinat erau preotul si soferul, cum ii vedeau tabarau toti pe ei mai sa ia cate o bucatica. M-am gandit ca le-ar placea sa aiba si un prieten barbat, a fost balamucul de pe lume, se suisera toti pe el ca pe pomul de Craciun.
Craciunul…. Am dorit sa fac ceva special pentru ele. Am fost si mi-am facut analize de sange, radiografie pulmonara, testare psihologica, ancheta sociala si…. am obtinut aprobarea sa le iau acasa la mine de Craciun! A fost o mare bucurie… petreceau Craciunul intr-o casa normala, intr-o familie. Insa cand le-am luat de acolo nici nu-mi imaginam proportiile dramei lor. Am inceput sa le descopar de cand am iesit pe poarta orfelinatului. Nu stiau ce e aia o masina mica, ei mai ieseau extrem de rar cu un microbuz. Nu stiau ca exista orasul. Nu stiau ca exista blocuri. Nu stiau ca oamenii locuiesc asa de sus in apartamente  si ca acolo se ajunge cu liftul. Nu stiau ca exista mobila in case. Nu stiau ce este aia o sarma… Nu prea stiau ce este aia mancare in general, meniul lor era extrem de simplu si de putin variat. Cand ne-am pus prima data la masa nu mancau nimic. Nu am stiut ce au, de ce nu mananca, m-am gandit ca nu le place. Le-am intrebat si Sanda a inceput sa planga, mi-a spus ca nu stie ce sunt alea si cum se mananca. De se casca pamantul si ma inghitea si nu as fi simtit atat negru. Le-am facut un gris, cu asta erau obisnuite. Treptat au inceput sa manance si mancare. Atunci mi-am amintit ca in vara le dusesem capsuni… nu le-au mancat. Atunci nu intelesesem de ce… ei nu stiau ce sunt alea si le era teama de orice lucru nou…
Au petrecut Craciunul la noi. A fost un Craciun real dupa foarte multi ani, cu varsta Sarbatorile si-au pierdut farmecul. De fapt, majoritatea copiilor din orfelinat plecau asa ori la voluntari ori la personalul orfelinatului. In anul ala au ramas acolo doar doua fetite. Niste ingeri de copii, blonzi, frumosi si isteti. Cea mare avea cam 6 ani iar cea mica 3. Aveau mama, dar nu-si putea permite sa le creasca, venea foarte des la ele, se vedea ca le iubeste dar nu are alta solutie decat sa le lase acolo. Le promisese ca le ia de Craciun acasa…. nu a reusit. Au ramas singure.
Dupa sarbatori m-am dus sa-mi vad fetele, sa le scot la zapada. Nu le-am mai gasit, nu le-am gasit pentru cateva luni, le-au mutat in alt orfelinat pentru ca aici incepea o renovare. Le-am gasit intr-un final intr-un orfelinat ciudat si mic, acolo nu ne dadeau voie sa le vedem. Am reusit sa le vorbesc 5 minute, le-am spus ca nu le-am parasit doar ca nu am reusit sa le mai gasesc. La putin timp le-au mutat si de acolo. S-a dat o lege nenorocita cu reintegrarea copiilor in familia naturala – contra cost. Familiile primeau vreo 2-3 milioane de copil daca-l luau inapoi. Atunci i-au imprastiat complet. Aveam o prietena care mergea si ea cu mine, avea grija de doi baietei. Pe unul l-au trimis inapoi in familia de cosmar care il alungase. Am zis ca le dam noi alea 3 milioane pe luna numai sa-l lase in sistem si sa aiba o sansa. L-au luat… nu s-a mai stiut nimic de el – Sandu. Pe fete le-am gasit cateva luni mai tarziu intr-un alt centru undeva in Damaroaia, la capatul lumii. Era un centru si pentru copii cu handicap psihic, aveau si scoala. Acolo copiii radeau de Monica pentru ca o chema Abandonat… De acolo le-am pierdut urma complet… De Sanda nu mai stiu nimic… Pe Monica am aflat mai tarziu ca a infiat-o o familie. Nu mai stiu nimic de ele… As vrea sa stiu ca sunt bine, as vrea sa stie ca nu le-am parasit.
“Noapte buna, mami!”
“Noapte buna, pui mici!”
De mult timp imi tot pun in minte sa va scriu despre experienta numita Filantropia (ironic nume) dar ma tot iau cu altele. Am mai scris cate ceva legat de cum am nascut si cum a fost personalul, v-am povestit si episodul cu “minunata” doamna asistenta de la neonato care era sa ma bage in balamuc. Acum o sa va povestesc pe larg despre cum au decurs lucrurile, despre cum este ingrijirea si care sunt tarifele (stiu ca asta nu se faceeee doamne fere’, nu vad de ce nu, au fost banii mei si asta e blogul meu, sa ma dea in judecata pentru “foloase necuvenite” strecurate in buzunare largi). Nu mi-a cerut nimeni in mod direct nimic, unii chiar m-au refuzat si au zis ca nu este cazul, pe unii a trebuit sa-i alerg la propriu pentru ca nu doreau nimic. Toata viata am urat faza asta cu bagatu’ in buzunar, ma simt aiurea si cand ii strecor banii manichiuristei… Pune-mi nene un tarif oficial cu chitanta si aia e. Vrei alt cearceaf? 10 lei. Vrei alta perna? 5 lei. Vrei sa iti schimb copilul de rahat si sa-i fac baita? 15 lei. Mi s-ar parea de o mie de ori mai demn si mai ok pentru toata lumea.

(Later edit- se pare ca asta chiar nu se face! Nimeni nu da nimic, nimeni nu solicita nimic si nimeni nu ia nimic, ma simt frustrata. Cica nu ar fi legal… atunci o sa va spun despre banii pe care i-as fi dat dar “nu” i-am dat ;). Sau… de fapt nu am dat nimic, doar bomboane si flori. Penibil.)

Eu sunt om foarte calculat, omu cu planu, cu schema, cu variantele multiple. Am un abonament privat de sanatate la Regina Maria (fosta Euroclinic) iar atunci cand am ales medicul am tinut cont si de maternitatea unde lucra (la stat). Avusesem tangente cu mai toate maternitatile din Bucuresti – in unele te lua cu fiori de groaza- si am decis ca la  Filantropia ar fi cel mai civilizat si mai curat. Asa ca am ajuns la medicul Catalin Petru Haiduc, pentru mine a fost o intalnire providentiala. El a avut incredere in faptul ca Matilda va fi bine si mi-a adus inima la loc cand ne-a luat sub observare. Monitorizarea sarcinii am facut-o in clinicile private alte retelei cu exceptia a 2 ecografii de morfologie pe care le-am facut in maternitate, un control cu 3 zile inainte sa nasc si 2 vizite la camera de garda cand eram in crizele teribile de sciatic. Cam astea au fost contactele mele cu personalul de acolo inainte sa nasc. Au fost mereu extrem de draguti, nu au parut deranjati nici la 5 de dimineata cand am ajuns cu lacrimi de disperare in ochi la camera de garda. Se purtau frumos cu toata lumea, nu cred ca eram eu un caz special.
Am nascut natural la exact 40 de saptamani la ora 4 dimineata o fetita minunata de 53 cm si 3,400 kg. Pana acolo insa lucrurile au decurs asa:
Preliminarii:
Am avut o sarcina fara probleme majore in ceea ce priveste indicatia pentru o nastere naturala. Eu mi-am dorit enorm sa nasc natural si sa lasam lucrurile sa decurga cat mai firesc posibil. Medicul a insitat ca nu e chiar asa cum cred eu si sa-mi iau trusa pentru epidurala pentru ca sigur o sa am nevoie de ea. Eu am trecut in viata asta prin niste dureri si chinuri fizice greu de imaginat, deci stiam cat si pana unde pot sa duc. Am cumparat trusa numai ca sa nu mai aud argumentul asta. Nasterea a fost asa cum mi-am imaginat eu si nu am avut nevoie de anestezie, nici nu mi-am pus problema.
Am citit, m-am informat, am ascultat povesti ale altor mame. Apoi am cunoscut-o pe Ramona Rosu, un om minunat, doula si instructor Lamaze. Mi-a sugerat sa particip la cursurile pentru viitori parinti, mi s-a parut o idee excelenta si m-am dus. Au fost 6 sedinte a 2,5 ore, 60 lei sedinta -au fost cei mai intelept cheltuiti bani. Partile legate de anatomie, fiziologia nasterii si altele asemenea nu-mi erau straine, dar m-a ajutat punea lor in ordine, cuvintele de incurajare, increderea pe care ti-o transmite Ramona prin toti porii. M-a ajutat foarte mult sa stiu etapele nasterii, desfasurarea travaliului, metodele de relaxare si diminuare a durerii. Am stiut in fiecare clipa in ce moment sunt si poate ca de asta am stat foarte linistita la mine acasa. Sunt lucruri despre care poti citi, nu spun nu, dar spiritul Ramonei nu-l poti citi nicaieri. Ce am luat cu mine de la cursul ei?
“Sa am incredere in corpul meu, pentru ca el stie sa nasca; sa am incredere in copilul meu, pentru ca el stie sa se nasca!”
Mi-am repetat asta de zeci de ori si asa s-a intamplat.
Ziua accea:
M-am trezit pe la ora 2 a.m. cand contractiile au inceput sa se simta bine, erau deja regulate (la 10 minute). Mi-am facut toaleta, am verificat bagajul, am mai strans prin casa, am verificat iar bagajul. Se facuse 6 a.m. contractiile erau tot la 10 minute, m-am culcat la loc. Pe la 10 m-am trezit si am zis ca e cazul sa anunt totusi pe cineva, am sunat-o pe mama si i-am zis ca vine bebe dar sa nu se grabeasca. Am sunat-o si pe Ramona ca sa o “instiintez” ca astazi o sa o tot zapacesc la telefon, s-a bucurat, avea emotii. Mi-a spus sa o sun de cate ori am nevoie si daca vreau ea vine cu doppler-ul portabil ca sa putem monitoriza bebelusul. Inca nu era cazul (nici nu am vrut sa o deranjez :) ).
Eu am stat foarte putin in concediu inainte sa nasc, nici 2 saptamani, in timpul asta m-am relaxat cu niste seriale pe care le incepusem de ceva timp dar nu avusesem timp pentru ele. Mi-am luat laptopul si m-am uitat la ultimele episoade. Pe la 13 a venit si mama foarte emotionata, i s-a parut bizar cat eram eu de calma. Contractiile erau tot la 10 minute dar ceva mai puternice. Am vorbit iar cu Ramona, ma tot tinea la telefon sa ma auda daca ma manifest cumva pe contractii, m-a intrebat daca sigur sunt in travaliu, i-am spsu ca sunt si ca tocmai s-a terminat o contractie doar ca le tolerez foare bine si nu e nimic greu (inca). Pe la 17 am zis hai sa iesim sa ne plimbam sa ajutam travaliul (miscarea usoara ajuta cu avansarea travaliului). Vroiam sa ma duc pana la biserica sa aprind o lumanare pentru drumul copilului, sa fie lumina (poate vi se pare o prostie, dar eu asta am simtit). Era vineri si era slujba de seara. Am intrat si m-am rugat sa fie bine, sa fie sanatoasa si sa fie VIE. L-am rugat sa nu mi-o ia, ca e tot ce am pe lumea asta si ca stie cate alte rugaminti ii adresasem pentru a o trimite. Am plans.
Ne-am dus apoi sa ne plimbam putin si am trecut pe la fetele de la coafor, ele au fost galeria mea cand eram gravida. Sunt doar niste straine, dar ma indragesc. Mi-a venit ideea sa ma spal pe cap acolo si sa imi intinda parul pentru ca in 3 zile in maternitate o sa innebunesc nespalata pe cap. Contractiile erau acum la 7 minute si destul de consistente, deja se vedeau clar prin burta. Au avut emotii ca o sa nasc acolo :)).
Am ajus acasa pe la 19, l-am sunat pe dr. Haiduc si i-am spus ca eu nasc. N-a vrut sa creada ca se intampla fix in ziua aia si a zis sa iau totusi un Nospa si sa mai astept, poate era un travaliu fals. I-am spus ca nu este si ca sunt deja de 15 ore in (pre)travaliu, s-a cam speriat si a zis sa ma duc la maternitate si sa-l sun pe doctorul Popescu, el ii tine locul in situatii de genul asta. Sa nu-i fie cu suparare dar eu nu-l plac deloc pe acest domn si nu il vroiam acolo cand nasteam, asa ca am zis ca “da” si am facut cum am simtit eu. Am nascut pe 9 aprilie, exact de ziua medicului care ne-a urmarit in sarcina, mereu am glumit pe tema asta de cand a vazut DPN-ul dar am zis ca sansele sunt extrem de mici sa se intample CHIAR atunci. Ehh, s-a intamplat, asa ca i-am urat lui Catalin “La multi ani” si i-am spsu ca eu ma duc sa nasc ca e pe aproape.
Am inteles ca nu voi naste cu el, intr-un fel am stiut mereu asta pentru ca nu aveam niciun fel de proiectie cu el acolo. Acum stiam si de ce si ma linistisem. Am intrat pe net si am cautat nr. de telefon de la camera de garda, am sunat pentru a afla ce medici sunt de garda in seara aia in ideea sa-i gugalesc putin si sa vad la cine ar fi mai bine sa “pic”. Erau vreo 3-4 medici, 2 vedete, 2 tineri. Prefer medicii tineri care inca nu au ajuns sa nu-si mai incapa in piele de importanti.
Am sunat-o pe Ramona si i-am zis ca ma pregatesc sa ma duc la maternitate, contractiile erau la 5 minute si se inteteau, incepuse sa iasa si dopul gelatinos care astupa colul pe durata sarcinii. Am aproximat eu ca as fi undeva la dilatatie 4. Mi-am sunat bunul prieten insarcinat cu dusul meu la nastere si i-am zis sa se invoiasca de la job ca e timpul sa o luam din loc. Pe la ora 21 a ajuns la noi, am luat tot calabalacul – bagajul meu, bagajul ei, chitul pentru celulele stem, plicurile cu “bomboane” puse pe caprarii- si am plecat spre Filantropia. Pe drum contractiile se simteau si mai puternice si mai dese, acum erau la 3 minute.
Internarea:
Am ajuns la Filantropia pe la ora 21,30. Domnul de la poarta foarte amabil, obisnuit cu oamenii emotionati in prag de nastere, ne-a dat drumul sa intram cu masina in curte. Am parcat si m-am debarcat doar eu, am zis ca nu are sens sa caram tot daca nu e inca momentul pentru internat. M-am dus la camera de garda, era doar doamna asistenta care face internarile. Medicii erau in nasteri si cezariene. I-am dat buletinul, i-am spus a cui sunt (adica la ce medic), el sunase deja si le spusese ca o sa vin, deci ma priveau frumos. Conteaza foarte mult la ce medic esti si cum e vazut in maternitate, pe Dr. Haiduc il iubesc toti si mai ales toate, “Cata” e iubibil si eu am profitat de asta. Am fost tratata foarte bine si datorita imaginii lui acolo.
Am asteptat cateva minute si a venit o domnisoara doctor tinerica si joviala, ne-am privit in fuga si a fost click instant. Zic “da Doamne sa fie ea”. Ea a fost, Oana Iordache (acum e casatorita dar nu cred ca foloseste celalalt nume), tanara, draguta si pe aceeasi lungime de unda cu mine. M-a chemat inauntru sa vedem cum sta treaba, prea eram linistita ca sa fiu in prag de nastere. Control rapid, face ochii mari cand vede ca eram intr-adevar in travaliu – dilatatie 4,  colul foarte suplu si moale, sters, contractii eficiente la 3 minute. Zice “Bravo, daca ar venit toate asa ca tine ar fi o fericire”. Imi cere acceptul sa “vada” si rezidentul care o insotea cum arata un col foarte moale si suplu. Nah, in numele invatamantului romanesc ce nu facem :)). M-a controlat si ea. Ne-am mutat pe cealalta masa pentru o eco. Se vedea ca este foarte obosita dar imi zambea mereu si era foarte incantata ca si eu zambsc, ca sunt calma si pozitiva. Bebe era bine, bataile cardiace regulate si normale, toate bune. I-a spus doamnei de la internari sa-mi faca formele de internare, mi-a zambit si a fugit. Intervenise o urgenta, unei mame care nascuse ceva mai devreme nu i se inchideau vasele uterine si trebuia operata de urgenta.
“Doamna” de la garderoba. O tanti destul de plictisita si de putin bine-voitoare. Statea de vorba cu o alta cucoana (internata in spital pentru o interventie), se cunoasteau sau ceva. Incepe o discutie ca si cum eu nu as fi fost acolo, dar imi era clar adresata. Tot spunea ceva legat de igiena unor doamne de se internasera, de faptul ca nu erau “rase” si ca a trebuit (nu stiu de ce ea sau daca ea) sa le rada pentru ca e doctorita “aia” de garda care nu suporta niciun fir de par. M-am facut ca nu le aud, eu ma epilez complet oricum nu numai pentru ocazii din astea cu spectatori multiplii. Si de nu era un obicei nu as fi asteptat sa imi faca ele toaleta. I-am dat maica-mi hainele de “afara”si mi-am luat bagajelul. Doamna foarte atenta de data asta imi inhata gentutele din mana ca sa ma ajute :). Plec pe usa care duce spre salile de nastere, imi dau seama ca lipseste ceva, chitul pentru celule, ramasese in mana prietenului drag zapacit de intensitatea momentului. I-am pupat si i-am trimis acasa. Au protestat, eu am insistat si le-am spus (pentru a mia oara) ca nu ma ajuta cu nimic sa-i stiu bantuid pe holuri, mai ales ca nu se stia cat va mai dura. Va dati seama ca nu au plecat, au mai stat la o cafea vreo 2 ore :)).
(pentru ca eram la inceput, entuziasmata si pentru ca ma simteam generoasa i-am dat “doamnei” de la garderoba 10 bomboane, s-a dovedit ulterior ca au fost cele mai bune bomboane, m-a ajutat cand a trebuit sa declar puica)
Dincolo de usi/sala de nasteri:
Si acum INCEPE!

Travaliul.

Am trecut de usile pe care scrie “strict interzis” :), acum era permis, dincolo de ele sunt salile pentru nastere. 1,2,3,4 si o toaleta, o sala pentru cezariene (una am vazut eu dar probabil ca mai erau). In primele 3 sali erau deja mamici in asteptare, toate cu epidurala, stateau in pat legate la monitoarele alea infernale – m-a bantuit piuitul ala si cand am ajuns acasa (monitoarele fetale care masoara ritmul cardiac al bebelusului pentru a vedea daca intra in stres fetal sau nu pe durata travaliului). “Cabina” numarul 3 era libera, ma astepta. 3 e bine,  3 e cu noroc! Mi-au dus gentutele inauntru, era foarte cald, semi intuneric. Mirosea usor a dezinfectant, nu deranjant. A fost primul contact cu cele 2 asistente moase de garda: doamna Andrei (o doamna trecuta de 50 de ani -poate si mai mult- blonda, plinuta, cu cei mai albastri ochi, mamoasa, atenta, calda, o moasa, semana cu mama; si domna/domnisoara Nidia – tinerica, slabuta, ceva mai acida dar eficienta, amabila per total -umbla vorba ca ar fi mult mai rau dar cu mine a fost ok. Doamna Andrei mi-a facut formele reale de internare, am completat impreuna fisa de internare. I-am spus cu toate cuvintele ca nu doresc niciun fel de intervenite chimica sau mecanica asupra nasterii, am si trecut asta in fisa, am semnat. Cum o sa vedeti mai jos s-a respectat doar partial. I-am spus sa se uite bine la mine pentru ca eu nu glumesc, sa nu se suie nimeni cu coatele pe burta mea pentru ca iese razboi. A zambit si mi-a zis ca nu va fi cazul. Mi-a spus sa-mi dau lenjeria intima jos si sa-mi pun intre picioare un tampon din vata mare si luuung. Am dat sa-l indoi cumva ca sa-l pot pozitiona pentru ca era prea mare, mi s-a atras atentia sa-l pun asa cum mi-l dau ele. Ok, ok. M-au lasat sa ma acomodez.
Mi-am sunat oamenii – pe mama (sa vad daca a plecat cum i-am zis), pe Ramona, pe Alexandra, pe Denisa – asteptau sa vada cum sunt. Eram foarte bine – contractii la 3 minute, tolerabile, progresam. M-am plimbat putin prin camera, am studiat patul pentru taravaliu/nastere (am vrut sa vad daca spatarul este reglabil, era), m-am uitat la unitatea pentru primirea bebelusului, ce fiole de medicamente erau pregatite. Camerele de travaliu sun individuale, ceea ce e absolut minunat, sunt mari, curate, simple, intunecoase (travaliul si nasterea merg mai bine pe intuneric). De altfel m-au lasat sa sting lumina si nu au aprins decat un neon cand am nascut – directionat spre locul evenimentului nu spre mine. Patul pentru travaliu se transforma in masa pentru nastere. Tot aici am petrecut si orele post nastere. Mi-am scos cartea de o luasem cu mine, apa si o banana. Cica sa mananci ceva… eu am mancat in speranta ca ma voi duce la toaleta, chestiune care nu se intamplase in ziua respectiva. Nu am avut probleme de tranzit toata sarcina, cu atat mai putin constipatie, si uite ca in ziua aia cand as fi avut nevoie de intestine goale… pauza.
Am facut cateva drumuri la toaleta. Dopul gelatinos se elimina cu spor – m-a uimit cat de mult era. Citisem despre el, ni s-a spus si la curs, dar nu ma asteptam sa fie atat de mult. Era ca o gelatina usor rozalie. A venit moasa Andrei preocupata daca nu cumva simt nevoia sa ma “screm”, i-am spus ca nu, fac doar pipi. Mi-a zambit. M-au intrebat cum o sa o cheme pe puica mica – Matilda Maria :). Eiii si atunci a inceput petrecerea :))). Le-a placut tare mult numele si pentru ca stiau melodia lu Harry Belafonte au inceput sa cante Ma-til-daaaaaa tralalalala laaaaa :)). Seara de karaoke a continuat cu Marie si Marioara (inca doua fetite ce asteptau sa vina pe lume in celelalte sali se chemau si Maria). Ia un par de ma omoaraaaaaaa :)).
Se facuse 12 noaptea. Contractiile erau acum la un minut jumatate si foarte lungi. Incepusa sa doara zdravan. Cam de pe aici pot sa spun ca am inceput sa imi folosesc energia chibzuit si sa aplic metodele invatate la curs. M-am plimbat de-a lungul camerei, am vorbit cu Matilda, am mangaiat-o prin burtica. Erau ultimele noastre ore in acelasi trup (imi extrem de dor de un bebe in burtica, sa-l simt miscand si sa-l mangai). Ma gandeam le ace-mi spusese Ramona “sunt dureri bune, il ajuta pe bebe sa vina pe lume, sunt dureri bune”. Trecusera 2 ore de cand eram acolo. A venit Oana sa ma vada, a masurat dilatatia, m-a intrebat cum ma simt, Toate bune. Progresam.

Era liniste, se auzeau doar monitoarele. Nimeni nu nastea. Nu erau nici cezariene. De fapt eu am venit ultima si am nascut prima. Pe celelalte le-am lasat acolo aproape 10 ore mai tarziu cand m-au dus in salon. A fost doar o nastere prin cezariana pe la ora 7 (se termina garda) pentru ca travaliul nu avansa deloc si bebe intrase in stres. Epiduralele, bata-le vina. Asistentele moase cantau si vorbeau pe hol. Vorbeau despre vacante in Grecia, cautau oferte. Din cand in cand veneau medicii celorlalte mame si verificau starea lor, le vorbeau frumos, toata lumea era linistita. Nimic din tipetele si scandalul de care auzi prin povesti sau vezi prin filme. Cu siguranta contribuia si faptul ca toate erau anesteziate si nu simteau nimic.

S-a facut ora 2 a.m – 24 de ore de la primele contractii. Am vorbit cu mama la telefon, asta a fost si ultimul telefon pana dupa nastere, simteam nevoia sa fiu doar cu mine si cu Matilda. De 2 ore aveam deja contractii foarte puternice, pe durata lor simteam nevoia sa ma sprijin de ceva. Am stat in picioare langa pat usor aplecata si cu mainile rezemata de el. Ma leganam usor. Metoda asta chiar functioneaza pentru alinarea durerilor. Ma relaxa. Doamne ce buna ar fi fost Ramona acum cu mainile ei magice, sa-mi fi facut un masaj. Spitalul nu accepta insotitori si cu atat mai putin un profesionist. Am avut-o cu mine in gand si in suflet, aveam agenda de la cursuri mai citeam in ea. Imi aminteam sfaturile ei, le aplicam. Contractiile au inceput sa fie foarte lungi cam de un minut jumatate una. Lungi si foarte dureroase. Erau cam pe la limita a ce pot eu suporta fara sa ma ia cu lesin. Atunci mi-am adus aminte de o prietena care-mi spusese ca din punctul in care simti ca nu mai poti lucrurile incep sa fie mai bine si inseamna ca esti aproape de nastere. Speram sa fie asa. M-am dus sa le spun moaselor ca eu am contractii cam lungi si sa vedem putin ce face bebe. Au zis ca nu pot sa fie de un minut jumatate si ca mi se pare mie, ca le percep subiectiv. Am insistat.  Au venit si m-au pus putin la monitor, era cum spuneam eu. Deja simteam nevoia sa strang din dinti sau sa strang de ceva ca sa nu chitai. Imi spuneam sa nu uit sa respir, lipsa de oxigenare sporeste intensitatea durerii. Nici nu am simtit nevoia sa respir precum o locomotiva dar respiram adanc. Ca atunci cand ai urcat pe un munte si ai nevoie sa-ti recapeti suflul.

Uratul.

Au chemat-o pe Oana. M-am suit pe pat ca sa verifice dilatatia – era 8, un cm pe ora, era ok. Si atunci a inceput povestea urata. Ei au un protocol, protocol pe care nu-l discuta cu tine. Se poarta ca si cum nu ai fi colo si nu contezi. Eu nu vedeam (de burta) ce se intampla la celalat capat. Atunci mi-au fost rupte membranele. Am simtit brusc o mica ciupitura si lichidul curgand. Apoi am vazut “andreaua” inmanta aistentei. M-am suparat foarte rau, imi venea sa plang de nervi. Pentru ce au facut asta? Era abia ora 2, pana la 7 cand se terminau turele aveam tot timpul din lume sa nasc 10 copii. Travaliul era absolut in grafic, eu eram calma si vesela, nu ma vaitam de nimic, eram excelent. Pentru ce sa-mi stricati voi nasterea? Pentru ca asa e protocolul, iar ruperea membranelor accelereaza travaliul. Am simit-o pe Matilda cum se duce la vale si da cu capul de oasele mele. Orice om care a citit macar o carte despre nastere stie ca asa ceva NU se face, ca bebelusul percepe caderea asta ca pe un soc, ca-l antreneaza gresit pe canal, ca strica mersul firesc al lucrurilor. Mai tarziu dr. Haiduc mi-a spus ca ruperea artificiala a membranelor se face pentru ca bebelusul are capul flexibil si ca presiunea pe membrane ii suceste capul si el nu poate impinge eficient. :). Pot sa zambesc, sper, si sa nu fie cu suparare. As crede si asta daca eram la dilatatie 10, bebelusul angajat pe canal si eu pusa pe impins. Nu la dilatatie 7-8 cand nici gand sa se instaleze nasterea in sine.

Protocolul a continuat. Am fost legata la monitor, lucru pe care l-am refuzat dar mi s-a spus ca nu se poate si ca trebuie monitorizat bebe. Le-am spus ca il pot monitoriza intermitent si in rest sa ma lase sa stau in picioare, asa cum simteam nevoia si cum era mai bine pentru travaliu. Nu s-a putut. Mi s-a pus perfuzie, pentru hidratare si pentru situatii de urgenta (daca era nevoie de medicatie). Fals. Mi s-a pus perfuzie ca sa poata “vara” in ea restul de protocol. De cand eram acolo bausem 1 l de apa, fusesem de 3 ori la toaleta, ba chiar simteam nevoia sa fac iar pipi (nu m-au lasat sa ma mai duc la toaleta, au zis ca o sa fac dupa in plosca – sa-mi spuna ele cum ai putea sa faci pipi intinsa in pat, cu bazinul in sus si cu bebelusul apasand pe toate cele, n-am reusit sa fac. Eram foarte bine hidratata. Le-am spus ca eu am semnat in fisa ca nu doresc sa mi se administreze nimic. Am primit niste priviri urate. TREBUIE  sa va punem perfuzie. Atunci a trebuit sa analizez la rece ce se intampla. Ok, eu am avut un plan pentru nasterea asta, niste dorinte pe cat de intime pe atat de firesti. Eram acolo fara medicul care ma cunoastea si care stia despre ce mi-am propus sa fac. Nici Oana nu era ca sa le poata impune ceva asistentelor. Deci ce fac acum? Ma cert cu moasele si fac scandal ca eu NU vreau nimic? Poate ca as fi obtinut asta sau poate ca nu. Sau cooperez cat se poate pentru a mentine atmosfera destinsa si bunavointa lor? Moasa Andrei m-a inteles, chiar m-a crezut ca eu pot face asta si ca nu ma imbat cu apa rece. Mi-a pus doar perfuzia cu ser. Apoi a venit moasa Nidia si a bagat repede ceva in perfuzie, am intrebat-o ce este, mi s-a raspuns “ceva sa va ajute”. Nu am nevoie sa ma ajute nimic, am insistat sa mi se spuna ce este pentru ca eu altfel imi scot perfuzia. Am primit alte priviri urate si o bolboroseala. Nu stiu nici acum ce a fost, nu mi s-a dat fisa si nu mi s-a spus. Am decis ca eu trebuie sa-mi vad de mine si de copil si ca nu trebuie sa ma las afectata psihic de ce se intampla. Din pacate psihicul meu nu avea legatura cu ce mi se intampla fizic din cauza “protocolului” aplicat.

Au mai trecut 20 de minute. A inceput sa-mi fie extrem de rau. Ma uitam pe monitorul Matildei, ea era bine, bataile inimii scadeau pe contractii dar erau bune. Am inceput sa ma simt foarte ametita si sa am o stare de voma puternica… Le-am solicitat sa vina putin pentru ca nu mi-e bine deloc. A venit moasa Andrei. I-am explicat cum ma simt si ca sigur ceva nu se intampla cum trebuie. In timp ce vorbeam s-a instalat senzatia de “screamat”. Asta este semnalul corpului ca el naste. Este ceva atat de incontrolabil si de imperativ. Nu stiu cum sa va descriu. Poate ca atunci cand aveti enterocolita si nu va puteti controla iesitul la wc. Cam asa ceva, NU ai cum sa te abtii. Le-am spus ce se intampla. A venit repede si cealalta moasa. Dilatatia era tot 8. A inceput sa strige la mine sa nu (mai) imping pentru ca se rupe colul. Da, multumesc frumos, pe bune? NU impingeam eu, impingea corpul si impingea bietul copil cazut de la locul lui mult prea repede din cauza ruperii membranelor. Ca ar fi impins era una, dar impingea cu capul de oasele mele, o simteam in pelvis cum e cu capul infipt acolo. La fiecare tentativa de a iesi impingea in vezica urinara si aveam pierderi incontrolabile de urina. O minunatie. Le-am spus foarte calma ca eu nu fac nimic, ca este efectul a ce au facut ele. Mi-au bagat altceva in perfuzie pentru a anula efectul primei substante. M-au pus in pozitia de nastere si moasa tanara a introdus mana in vagin si a tinut copilul acolo.  Asta a durat o ora. O ORA. A stat cu mana pe capul ei ca sa nu iasa si sa nu rupa colul. Ma uitam pe monitor ca sa vad daca are probleme. Contractiile erau infernal de dese si de dureroase. Mult prea dese pentru momentul ala si mult prea dureroase pentru expulzie. Cate ganduri mi-au trecut atunci prin minte… cata vointa si cat control…  Nu stiu de unde am avut puterea, cum de am stat atat de linistita, cum de nu le-am strans de gat.

Nasterea.

Am ajuns la dilatatie 10, era ora 3 si ceva, au chemat-o pe Oana. Moasa a luat mana de pe capul Matildei si am simtit-o cum se impingea si mai tare sa iasa. Le-am spus ca eu in pozitia aia nu am cum sa nasc, eram pe spate si cu bazinul mai sus decat corpul. Copilul meu se infipsese cu capul de oasele bazinului si isista acolo. Le-am rugat sa-mi ridice spatarul mesei, mi s-a spus ca nu se poate, se putea – am verificat eu inca de cand am ajuns acolo. Moasa Andrei ma tinea de mana si ma magaia, omul asta e un inger si ii multumesc pentru ca a fost atat de draguta. Nu au vrut sa-mi ridice masa. Am vrut sa ma dau jos, atunci am vazut ca suportul pentru picioare era dotat cu legaturi – te leagau de picioare, una era pusa oarecum cealalta nu, erau cu arici si oricum le puteam desface. M-am tras in spate si m-am ridicat cat mai mult in fund. Acum puteam vedea ce se intampla dincolo de burta si am simtit-o pe Matilda ca iese din blocaj si intra pe canalul de nastere. De o belea scapasem, copilul era in pozitia buna.

Mi-au zis sa imping. Sa trag aer in piept si sa imping de 3 ori pe o contractie. Da? Care contractii? Nu mai aveam. Aveam niste pseudo contractii foarte dureroase si foarte scurte. Erau ca niste junghiuri puternice. Le-am spus ca nu am pe ce se imping pentru ca pana apuc sa trag aer se duce contractia. Imi amintesc ca cineva s-a rastit la mine. M-am rastit inapoi pentru ca deja incepusem sa ma enervez. Au verificat situatia, era cum spuneam eu, contractii extrem de scurte. Am simtit cum Matilda se retrage, in loc sa o ajute sa coboare o impingeau inapoi. Pe expulzie contractiile trebuie sa fie lungi si mai putin intense. Mai rare. Ele au rolul de a impinge copilul afara si sunt la intervale mai rare pentru a lasa mama sa isi revina. Cele foarte dureroase si mai dese sunt pentru a dilata colul, partea asta se terminase. Natura a stiut ea cum sa le faca pe toate sa fie perfecte, omul a stiut sa le strice. Interventia cu ruperea membranelor si cu administrarea a “ceva sa va ajute” au stricat tot. Ok, si acum ce facem?

Copilul se ducea inapoi in uter, contractiile erau sfasietor de dureroase si erau prea scurte ca sa ma poata ajuta cu ceva… Hai la impins ca lumea e deja iritata. Mi-am adunat toti creierii de-i aveam, toate gandurile bune, toata iubirea pentru Matilda si m-am cufundat in lumea mea. NU le-am mai auzit, nu le-am mai ascultat. Am astepat o contractie si am tras aer adanc. Am impins cat tinea ea (o data) si apoi de doua ori doar din forta mea, pe uscat complet. Ziceau ceva cu sa imping in jos… da, impinge tu in jos cand esti cu fundul mai sus decat josul. Oricat m-as fi tras eu pe masa nu aveam cum sa ajung in pozitia corecta. Am simtit-o iar pe Matilda cum loveste cu capul in perete si in acelasi timp o arsua puternica, imi facuse o ruptura undeva deasupra “locului de facut pipi”. M-am ridicat aproape in fund si am impins, inca de cateva ori. Imi amintesc ca m-am scremut cu un usor scancet, mi s-a zis sa nu mai fac asa ca stresez celelalte mame. Nu zau? Le-am zis ca ar putea inchide usa daca este asa o problema. N-am stresat pe nimeni, oricum. Doua dormeau, una nu avea contractii deloc si a fost bagata in cezariana pe la 7 de dimineata, cu cealalta am stat in camera dupa.

Mi s-a spus sa ma opresc putin, era aproape gata. A luat seringa pentru anestezia locala, vroia sa imi faca epiziotomie. N-am mai apucat sa intreb daca este cazul, nici sa faca anestezia nu a mai avut imp, a taiat repede pentru ca Matilda s-a impins cu viteza afata. Oricum rupsese ea cam ce avea de rupt. A iesit toata, satula probabil de atata asteptat. In mod normal iese intai capul, se verifica de circulare de cordon, apoi se impinge pentru a iesti si corpul. Ea a iesit toata, cu doua circulare de cordon. Una o avea de pe la saptamana 36, am vazut-o la eco, cealalta probabil ca a dobandit-o cat s-a zbatut sa iasa si nu au lasat-o. Eu am avut un cordon foarte lung sau ea avut sau noi, ca e la comun. Circularele nu erau stranse, a desfasurat-o. Am auzit un zgomot de uimire wowwww, zic “ce-i?” – “Ce copil lung!”. Pai si asa te miri in pasarica femeii, scuzati plasticitatea, ca e copilul lung?. Nasterea in sine (expulzia) nu doare, chiar surpinzator, dar nu doare. Simti ca o arsura, ca o usturime atunci cand bebe intintde tesuturile spre iesire, la fel am simtit si epiziotomia (daca ai anestezie probabil ca nu simti nimic).

Sublimul.

Si… am vazut un capsor negru si parooooooos. Multi zulufi creti negri. Niste sprancene arcuite si o pielicica albaaaaa si curata. Puiu meuuuuu! Era afara, era intreaga, avea de toate (chiar si ochi), era frumoasa, semana cu ta-su rau de tot, era insa foarte linistita. Au frecat-o putin si i-au zis hai bebe, hai. A plans de cateva ori si apoi s-a oprit. Imi auzise vocea. A intors capul catre mine si a ridicat o spranceana: “A da? Tu erai? Da ce caut eu aici si tu acolo asa de departe?” I-au prins buricelul si au infasurat-o repede intr-un scutec si o patura groasa. Le-am zis ca vreau sa o tin in brate fara paturi. Nu se poate. Le-am zis sa mi-o puna la san. Nu se poate. Mi-au pus un camp steril pe mine si abia apoi mi-au pus-o in brate. I se vedea doar fetisoara mica si usor sifonata, avea o umflatura deasupra ochiului stang… probabil unde tot impinsese cu capul de oasele mele. Ingerasul meu… s-a uitat la mine, am sarutat-o, i-am spus ca o iubesc, i-am urat bun venit pe lume si La multi ani!. Mi-au luat-o…

Euforie. Liniste. Iubire. Fericire. Cerc. Imens. Caldura. Lacrimi. Usurare. Curiozitate. Dor. Mama.

Matilda Maria – primul minut de viata afara (multumim moasei pentru fotografii)

Epiziotomia (sau cum e sa te sfarsesti de durere).

Apoi a venit partea urata rau. Daca nu as fi fost atat de fericita si de cu hormonii in toate directiile planetei, de euforica nu stiu cum as fi indurat ce a urmat. A urmat refacerea rupturilor (vreo 4) si a epiziotomiei. Efectul primei anestezii facute cu 3 secunde inainte de a taia era 0. Intre timp recoltasera sangele pentru celulele stem, mi-au luat si mie o proba. Am eliminat placenta, am simtit-o cam la fel ca pe corpul copilului. Sunt mame care nu simt nimic. S-a simtit, nedureros, ca o presiune. Am intrebat daca e intreaga, daca e ok. (Cereti sa vedeti placenta, e parte din voi, e a voastra, v-a hranit copilul timp de 9 luni, a fost “casa” lui, mai tarziu este posibil sa aventi sentimente de “amputare” si o sa va ganditi oare cum era). Si… a inceput cusutul. Oana a zis ca trebuie sa ne grabim putin pentru ca sangerez destul de rau (cat de rau am aflat abia mai tarziu de la dr. Haiduc). Aveam niste rupturi foarte sus, le-am vazut acasa cu oglinjoara si nu mi-a venit sa cred ca pe acolo se putea rupe pielea. Matilda cand s-a incadrat gresit a impins foarte tare cu capul si a produs leziuni zdravene. In zona aia nu avea ce anestezie sa-mi faca si mi-a zis sa strang din dinti. Am strans. Ce durere! Am simtit tot, acul, firul, nodul. Si iar, si iar. Cusaturile nu tineau! Tesutul era foarte fragil si fiecare fir pus scapa si trebuia pus altul. Au mai chemat un medic. Unul tinea altul coasea. A durat 45 de minute. Oana este foarte miloasa si cu o toleranta foarte mica la durere. Nu-i venea sa creada ca mai pot si ca nu urlu. Va spun sincer, daca mai nasteam de 10 ori si nu as fi suferit atat. Partea asta cu refacerea zonei a fost film de groaza, m-a secat de orice traire. Intr-un final au reusit si au terminat capodopera. Daca pentru travaliu si pentru nastere nu m-am gandit nicio clipa ca as avea nevoie de anestezie… pentru ce s-a intamplat dupa mi-as fi dorit sa ma una generala. Dintr-un om extrem de rezistent la durere experienta asta m-a transformat intr-unul fara pic de rezistenta. Cuvintele nu pot descrie. Din pacate probleme cu epiziotomia nu s-au oprit aici. Am fost controlata si para controlata, la 5 ore dupa nastere a venit un alt medic sa vada cum sunt pentru ca Oana le-a lasat misiune sa ma verifice. Inflamatia crescuse foarte mult intre timp iar controlul vaginal a fost peste orice limita de suportabilitate. Apoi am facut o reactie urata la firele care in mod normal se resorb, au fost scose unu cate unul la 3 saptamani dupa nastere. :) Parfum. Zona si-a revenit extrem de greu, sexul a fost legenda pana de curand. Si acum ma doare. Rupturile s-au vindecat exemplar in cateva zile. Deci… tind sa dau dreptate curentului medical care spune ca este mai bine sa lasi tesutul sa cedeze in mod natural (chiar daca ai de cusut mai multe fisuri mici) decat sa tai.

Post-travaliul.

Am mai stat inca 5 ore acolo. Mult mai mult decat ar fi trebuit dar la 7 se schimbau garzile. Doua ore m-am masat pe burta, la fiecare 15 minute venea o moasa si facea hei-rup pe burta mea. Foarte dureros dar si foarte eficient. Uterul meu s-a retras perfect inca din prima zi. La prima toaleta facuta in maternite asistentele s-au mirat cum de e uterul asa de repede la locul lui. Va spun eu: doua ore de masaj pana imi amortise mana. Moasa Andrei a stat cu mine pana m-au dus in camera (2 ore peste programul ei). Omul asta a facut toata diferenta. Peste cateva luni am avut o experienta din categoria “cat de mica e lumea”. Moasa era cumnata cu bona nepotelului meu (telenovela). In ziua aia cand a ajuns acasa le-a povestit despre mine, le-a spus ca a avut o mamica cum nu a mai vazut de mult, m-a laudat. Le-a spus cat de frumos am nascut si ca am o fetita Matilda (asa au facut si legatura ca era vorba despre mine). Nu pot sa spun cat a contat asta pentru mine. Un om complet strain a apreciat nasterea mea (naturala). M-a facut fericita.

Nu stiu daca am nascut greu sau usor. Daca 26 de ore e mult sau putin. Stiu doar ca am nascut aproape asa cum imi doream, ca am nascut asa cum era cel mai bine pentru copilul meu. Fizic poate ca a fost destul de greu, dar psihic a fost ceva nu poate fi descris. Nu exista cuvinte. Eu si copilul meu am si ne-am nascut. Noi doua. Copilul meu a castigat prima batalie din viata. Din clipa aia am stiut ca noi putem face orice, ca totul o sa fie minunat si ca nimic nu va fi greu. Nasterea naturala mi-a dat increderea in mine ca voi fi o mama buna si increderea in copilul meu ca el stie cel mai bine ce are nevoie. Ne-a unit. Nasterea unui copil e clipa de Dumnezeire a unei femei.
Ce a fost bine?

- salile de nastere individuale;
- curatenia;
- patul pentru travaliu transformabil in masa pentru nastere
- moasa Andrei;
- medicul de garda – Oana Iordache;
- post-travaliul in aceeasi sala;
- faptul ca m-am putut plimba linistita;
- faptul ca m-au lasat sa sting lumina;

Ce nu a fost bine?

- nu mi s-au asculat dorintele;
- nu s-a respectat fisa de la internare;
- mi-au fost rupte membranele;
- mi s-au administrat substante fara a fi informata si fara a mi se cere acordul;
- nu mi s-a ridicat spatarul de la masa pentru nastere;
- mi s-a vorbit pe ton rastit in timp ce eu eram perfect calma si cooperanta;
- mi s-a facut epiziotomie;
- nu mi s-a lasat copilul la san;
- mi-a fost luat copilul foarte repede (am aflat mai tarziu si de ce).

Ce as face altfel?

- m-as duce si mai tarziu la materniate, atat de tarziu inca sa nu mai aiba timp pentru “protocol”;
- as insita mai mult pentru respectarea fisei de la internare;
- m-as da jos de pe masa daca ar mai refuza sa-mi ridice spatarul;
- as insita mai mult sa nu mi se faca epiziotomie.
- as naste in alta maternitate :) cel mai probabil la privat (acum am ales sa nu ma duc la Euroclinic unde aveam abonament privat si reducere considerabila pentru ca medicul meu nu venea la nasteri naturale la privat; am ajuns sa nasc fara el si fara a fi respectata dorinta mea de a nu se interveni cu nimic).

Tarife (asa din auzite, eu nu am dat si nimeni nu a primit nimic :) )

Infirmiere – 5 lei;
Asistente nastere (moase) – 100 lei (sau mai mult pentru ca ele fac toata treaba);
Asistente neonatologie 5-10 lei;
Asistente lauze – 5-10 lei
Asistente cu rang (daca ai nevoie de ceva special cum ar fi sa te mute langa copil) – 30-50 lei;
Liftier (ca sa nu te tarasi terminata pe scari 2 etaje ca sa-ti vezi copilul) – 1-2 lei;
Neonatolog – 50-100 lei;
Medici – 800 – 2000 lei (in functie de cat s-a contribuit si pe perioada sarcinii, de tipul de nastere, de buget, de orasul din care era pacienta).

Cam asta a fost.

O sa revin cu un articol despre sectia de lauze si cea de neonato (acolo e tristetea mare).

Nastere usoara!

* pentru Mara care probabil in clipele astea naste.

“Ce o sa-i spui cand o sa te intrebe unde e tatal ei?”
“Te-ai gandit ce o sa-i spui?”
“O sa o minti sau o sa-i spui adevarul?”
“O sa-i spui ca e mort?”
“O sa-i spui ca nu a dorit-o”?
“O sa-i cauti un alt tata si o sa-i spui ca el e tatal ei?”
O sa…
Cum ii spui unui copil ca nu are tata? Mai ales cand nu are deloc dar tatal ala e bine mersi undeva in viata lui departe de viata ta? Cum faci sa nu se invinovateasca? Cum faci sa nu se simta nedorit? Cum faci sa nu se simta neiubit? Cum il faci sa inteleaga ca este la fel se special ca orice copil, chiar daca el nu are si tata? Cum?
Incep cu un oftat, voi nu-l auziti, dar e acolo si e din fundul creierilor. De cand am aflat ca sunt insarcinata si pana aseara am tot auzit intrebarile astea… in diverse forme de la diversi oameni si mai ales le aud in mintea mea. Unii imi sunt prieteni, real preocupati de situatia noastra, altii nu-mi sunt nimic, sunt doar niste straini care au senzatia ca ar fi ok sa intrebe asa ceva un alt strain. Nu ma deranjeaza intrebarea, mi-am pus-o si eu din secunda unu si mi-o pun si in secunda asta. Ma deranjeaza uneori tonul si aroganta unor “semeni” care au impresia ca eu, in prostia si ignoranta mea, am facut acest copil fara sa ma gandesc “dar ce Dumnezeu o sa-i spun si cum Dumnezeu o sa fac sa fie totul bine?”. Da, unii oameni au senzatia ca eu nu m-am gandit, fiti pe pace m-am gandit. :)
M-am gandit si am facut o suta de scenarii, cum o sa ma intrebe, unde o sa fim si ce o sa-i spun. M-am gandit de la cum o sa fim pieptanate in ziua aia pana la ce sosete o sa avem in picioare. M-am gandit oameni buni si ma ma gandesc si ma razgandesc. Mai ales incerc sa anticipez cum va reactiona si ce voi face in functie de cum va reactiona. Am citit carti, am citit bloguri, am citit forumuri, am citit studii, am fost la un psiholog pentru copii… am fost la biserica. Apoi…am citit carti, am citit bloguri… Sincer… nu cred ca tot cititul din lume si toate anticiparile din lume si toti neuronii mei pusi la un loc nu au cum sa faca momentul ala mai usor si nu au cum sa faca lucrurile bine. Tatal nu este, copilul va intreba iar eu va trebui sa-i raspund.
Am primit consultanta de specialitate, am primit sfaturi, am primit ganduri bune… am primit si critici si ironii. :) Multumesc pentru toate. Imi amintesc discutia cu psihologul pe franturi asa. De fapt toate discutiile mi le amintesc doar pe franturi. Mare parte din discutie e fara sonor pentru ca deja mintea mea era departe, era in al film, era in momentul in care fetita mea ma intreba de tati. Si de ar intreba o data… dar ei nu intreaba o data si gata, intreaba mereu si intreaba la diferite varste. Nu-i poti spune unui copil de 2 ani ce-i spui unuia de 6 sau ce-i spui unui adolescent. Si trebuie sa stii de toate. Cred ca as putea sa-mi fac un doctorat in psihologia copilului… Trist este ca nu cred ca mi-ar folosi la ceva. Cel mai mult dintre toate sfaturile auzite m-a amuzat cel al specialistului… imi recita carti. Nu ma dusesem acolo sa-mi recite din carti, pe alea le citisem si eu inca din facultate. Ma dusesem sa-mi spuna ceva ce nu stiam deja, mna nu cred ca era vina lui, de unde sa stie, nimeni nu stie. Cele mai de bun simt lucruri mi le-au spus prietenii care au trecut prin asta. Cea mai buna prietena a crescut fara tata, deloc. Si  al ei s-a dus in lumea lui. Ea nu a primit raspunsurile “corecte” atunci cand a intrebat si asta a facut-o sa sufere. Un prieten tare drag a crescut la fel… taica-su a plecat cand mama lui a ramas insarcinata, erau impreuna de multi ani dar nu-i trebuia atunci copil. S-a dus si mama lui l-a crescut singura. Un alt om care ne iubeste a crescut la fel… taica-su s-a dus naibi si nu l-a cunoscut decat cand era un betiv mort pe marginea drumului. Oamenii astia au crescut asa… i-au crescut doar mamele lor. Toti au reusit cumva sa ajunga oameni intregi si buni, unii au familii, unii sunt parinti si cred ca sunt unii dintre cei mai buni parinti pe care-i cunosc. Au avut si probleme, cu siguranta ca au avut, pe unele le-au impartasit cu mine, altele sunt acolo adanc in sufletul lor. O astfel de experienta te marcheaza, dar ce am vazut ca i-a marcat cel mai mult a fost ce a ales mama lor sa le spuna. Nu au suferit atat din lipsa de tata cat din minciuni de mama. Nu stiu de ce dar ei par mai credibili decat cartile si specialistii. Ei sunt oameni reali pe care pun mana si pe care-i simt calzi si le vad iubirea in ochi. Ei au trait asta. Evident ca niciun om nu-i ca altul si pentru fiecare copil care a iesit cu bine din asta probabil ca mai sunt inca 10 care au ajuns statistica. As vrea sa cred, si sper ca viata sa nu-mi demonstreze ca sunt doar aroganta, ca-i pot oferi copilului meu echilibrul si viata pentru a ajunge un om intreg.
Eu am crescut cu tata, il am si acum, anul asta implineste 70 de ani. Eu zic mereu ca eu in primul rand am avut tata. Eu sunt copilul lui in mai mare masura decat al mamei mele, asa cum fratele meu este mai mult al mamei. Sunt si familii unde copiii au o relatie echilibrata cu ambii parinti. Pentru mine nu a fost asa. Tati era al meu… De cand sunt mama tot incerc sa-mi amintesc lucruri din copilarie legate de mama mea. Am extrem de putine amintiri cu ea, iar pe alea de le am sunt legate de ea si de fratele meu. Am inceput sa am o relatie cu mama abia acum la maturitate, mai mult constranse de faptul ca am ajuns sa lucram in aceeasi firma. Acum ma ajuta cu Matilda, cand eu sunt la job ea o ingrijeste. O iubeste pe Matilda, asta ma face fericita. Ma face fericita si faptul ca fetita mea e un fel de copie la indigo a mea, iar acum mama mea are ocazia sa “ma creasca”. Atunci cand noi eram mici vremurile erau altele, concediul pentru maternitate era de 3 luni cu totul, apoi mamele se duceau la munca si noi eram dusi ori la cresa ori la bunici. Eu cred ca as fi murit, va spun sincer, sa o duc pe Matilda la 3 luni undeva si sa nu o vad cu saptamanile. Muream. Atunci ei asa au considerat ca e mai bine pentru noi, sa ne creasca bunica decat cresa. Le-am spus recent ca au procedat gresit, nu au inteles nimic si s-au suparat extrem de tare. Oricum nu mai are sens sa-i amarasc acum, asa au crezut ca era mai bine. “Norocul” meu a fost ca eu am avut displazie de sold si am stat in gips pana la 9 luni iar mamei i-au dat concediu medical, asa a stat cu noi acasa mai mult. Intre mine si fratele meu e o diferenta foarte mica, cam cat are Mati acum – un an, 2 luni, 2 saptamni si 2 zile.
Deci eu stiu cum e sa ai tata, si un tata bun si iubitor. Tata ma lasa sa ma sui in capul lui, s-i fac coarne din par si sa-i leg sosete la gat. Imi aducea pepeni si struguri INTREGI. Cand eram copil nu-mi placeau lucrurile rupte, taiate, mici – totul trebuia sa fie BUTUCI. Urlam de mama focului cand cineva imi taia un mar un doua. Asa sunt si acum, nu mai urlu dar nici nu-mi plac jumatatile de masura, ori e ori nu e :). Tata mi-a facut baita cand aveam picioarele in gips, tata mi-a stors suc de morcovi prin tifon (atunci nu erau blendare), tata mi-a spalat si mi-a stors scutecele pana au ramas numai ate din ele, tata si-a rupt degetul in usa masinii cand la 5 dimineata era prea buimac de somn si trebuia sa se duca sa ia lapte. Tata ma pieptana dimineata – bine in mod total gresit dar el se straduia (eu am un par imposibil de cret care nu trebuia pieptanat uscat). Tata m-a lasat sa “adopt” o cartita moarta pentru ca imi era drag de ea. I-a facut patut dintr-o cutie si lesa…. Intr-un final tot el a aruncat-o (ca era cam moarta saraca si na… natura isi urma cursul) si a dat vina pe pisica, ce am mai urat pisica aia. Tata mi-a bandajat genunchii zdreliti prin fata blocului, cu toate ca pe el il ia cu lesin cand vede sange iar al meu siroia pana in adidasi. Tata m-a dus la scoala, la judo, la circ, la teatru. Tata mi-a cumparat prima carte de sexologie si mi-a vorbit despre asta. Tata m-a invatat cum e cu barbatii si cum “tata, pe primul sa nu-l iubesti, sa fie unul curat si care sa stie ce face, dar sa nu-l iubesti”. Nu l-am asculat, doar pe primul l-am iubit. Din pacate a venit Revolutia, perioada de mari schimbari si tulburari, s-a pensionat medical si s-a retras la tara… noi am facut cumva naveta intre cele doua lumi. Mamei probabil i-a fost foarte greu cu noi, ei se iubesc in mod real si acum. Probabil ca le-a fost foarte greu. Si noua ne-a fost, si mie. Aveam 10 ani… aveam mare nevoie de el. Era omul meu, sprijinul, alinarea, prietenul. Ne-am chinuit un timp asa, am resuscitat relatia asta pana acum cativa ani cand am obosit. Tatal meu mi-a adus cele mai mari bucurii cand eram copil dar si cea mai mare tristete de cand sunt adult. Mi-a zis ceva teribil cand am ramas insarcinta si m-a rupt. Acum imi iubeste copilul dar eu nu pot sa uit, cumva noi am murit in ziua aia in holul casei mele cand eu eram in cele mai disperate momente ale vietii iar el a ales sa-mi zica ce-l mai groaznic lucru din lume. Dar… am avut tata, am fost dorita, am fost fetita lu’ tati, m-a iubit si ma doare de mi se usuca sufletul ca Matilda nu are.
Prietenii care au crescut fara tata imi spun ca privesc problema gresit. Ca eu judec lucrurile din prisma celui care a avut, ei nu au avut deci nu stiau ce le lipseste. Asa ca nu au suferit la modul asta dramatic in care cred eu ca ar suferi fetita mea. Au suferit cumva “teoretic” de o lipsa pe care o percepeau din ceea ce vedeau in jur. NU stiu cum e mai rau… sa ai un tata si sa-l pierzi undeva pe parcurs sau sa nu ai deloc. Am si mai multi prieteni care provin din familii destramate unde tatii au ales sa plece si nu au mai fost prezenti in viata lor. Ei au povesti mult mai triste, mult mai pline de dor, de furie, de ura, de iubire si de resemnare. Uooof… e greu. Si nu e doar greu e chiar stupid… ce sa compari? cui i-a fost mai greu? celui care a fost parasit din burta mamei sau celui parasit la 10 ani?
Ce o sa-i spun? NU stiu, sa ma ierte Dumnezeu dar chiar nu stiu. Stiu ca nu o s-o mint. Asta stiu sigur. Nu o sa-i spun ca e mort, ca e plecat, ca e pe luna. E suficient ca unul a ales sa NU, nu cred ca e cazul sa o cresc cu minciuni si scuze penibile. Stiti care a fost primul gand care mi-a venit in minte cand am vazut alea doua liniute? Bine au fost vreo 10 in acelasi timp dar unul striga mai tare decat toate. Stiam ca el nu se va implica cu nimic si ca o sa fim doar noi doua si in secunda aia m-am gandit: Daca o sa ma urasca? Nu tatal ei, ci chiar EA. La asta m-am gandit… daca puiul meu o sa ma urasca pentru ca il fac asa fara tata. Uneori mi se pare ceva complet prostesc… cum sa ma urasca fetita mea? Alte ori mi se pare asa de verosimil incat ma ia cu fiori. Daca ea intr-o zi va decide ca eu am gresit? Ca eu nu aveam dreptul sa o privez de asa ceva? Sper ca pana atunci sa inteleaga ca eu am considerat ca in primul rand are dreptul la viata si de acolo mai departe om vedea. Vie sa fie, sanatoasa sa fie, sa o fac eu mare si atunci sa decida ea.
Multi imi spun sa nu cumva sa-l vorbesc de rau. Dar nici nu-l gandesc de rau. Nici nu-l simt de rau. Eu sunt nimeni pentru el, deci ce sens are sa-l gandesc in vre-un fel? El pentru mine e barbatul care printr-o ciudata intamplare a vietii a reusit sa-mi faca un copil. N-au reusit cei care m-au iubit si pe care i-am iubit, n-am reusit cu tratamentele, n-am reusit. El nici macar nu a avut asta in minte. In mintea lui era ca este cu o femeie tanara si frumoasa si ca totul e minunat. A fost chimie si pasiune si se pare ca a fost chimia perfecta. Nu-l urasc, chiar deloc, intr-un fel il iubesc. Inainte sa o fac pe Matilda nu-l iubeam. Acum il iubesc pentru ca o iubesc pe ea, e parte din ea si nu am cum sa o iubesc doar pe jumatate. Ii iubesc nasul lui, are fix nasucul lui. Ii iubesc cuta aia dintre sprancene pe care o face exact ca el cand se incrunta. Ii iubesc spranceana aia ridicata din prima clipa cand a iesit din mine. Au pus-o pe masuta de langa patul meu si cand mi-a auzit vocea a intors capul si a ridicat dintr-o spranceana. Ii iubesc degetelele cu unghiute late, tot ale lui. Ii iubesc linia fetei cand sta la san cu ochisorii inchisi… cand are ochii deschisi se transforma cumva in mine, cand doarme are chipul lui. Deci cum sa-l urasc? Mi-a dat-o pe Matilda. Eu nu am niciun razboi cu el. Acum nu va imaginati ca sunt cumva un sfant uitat pe aici pe pamant. Am avut si eu revoltele mele, dar le-am rezovat inainte de a veni copilul pe lume, de fapt le-am rezolvat dinainte sa iau decizia de a o pastra. Nici nu se putea altfel. Am fost revoltata pe faptul ca el a decis, foarte revoltata. Am decis impreuna sa nu folosim prezervativ dar el a decis ca nu trebuie sa fie nici “atent” si ca eu voi lua pilula de a doua zi. Astea le-a decis el singur in mintea lui fara sa ma ia si pe mine in calcul. Asta m-a infuriat. El a decis cand si cu cine o sa am eu un copil. Mi-a trebuit toata vointa si intelepciunea din mine sa gasesc o vindecare pentru furia asta. Am reusit. M-am impacat cu mine, m-am iertat. Am insa ceva cu el… am o mare tristete. Nu e cu ea. Nu o cunoaste. Pierde enorm. Paradoxul este ca pe de alta parte asta e cheia si salvarea. El nu a respins-o pe ea, nu pe ea a parasit-o pentru ca ea atunci nu era. Era un ghem de celule in pantecul meu. Atunci nu era zambetul asta stirb si nu erau ochii astia minunati si nu era chiotul de veselie. El nu o cunoaste. Deci nu am cum sa-i spun ca “tati nu te-a dorit” pentru ca nu este adevarat. El nu si-a mai dorit copii si nu si-a mai dorit o relatie, iar toate astea nu au nicio legatura cu ea.
Sunt oameni foarte revoltati pentru ca nu l-am dat in judecata. Pentru ce? Pentru bani, nu am nevoie de bani, am destui. Pentru nume, nici atat, cred ca este infinit mai bine sa o cheme ca pe mine. Pentru orgoliul meu, nu am nici urma de orgoliu in situatia de fata. Pentru ca asa e drept? Hmm nu stiu ce sa zic, nu cred ca asa ar fi drept. Eu chiar il inteleg. E un barbat divortat, are 2 copii, nu mai vrea si nu-i mai trebuie un alt copil si o alta familie. El doar isi traieste viata, liber, e alegerea lui. De ce ar trebui sa-l oblig eu sa faca ceva ce nu-si doreste si nu simte? Ce drept am eu sa fac asta? Daca lucrurile ar fi stat invers? Daca el si-ar fi dorit un copil iar eu nu. Daca eu decideam sa fac un avort, doar e “dreptul” meu legal. Atunci el ce ar fi trebuit sa simta? Putea sa ma lege undeva timp de 9 luni ca sa-i aduc copilul pe lume si apoi sa plece cu el? Evident ca nu, nu ar fi putut sa faca nimic, poate doar sa sufere si sa ma condamne drept criminala copilului lui. Noi, femeile,  avem in mana noastra decizia de viata sau de moarte pentru copiii nostri, asta e adevarul. Ei, barbatii, real nu au nimic. Daca femeia vrea si vor si ei atunci totul e minunat. Daca femeia nu vrea… atunci ghinion… Dar daca el nu vrea? El are dreptul doar la un avort “mental”. Nu si-a dorit un copil, l-a avortat atunci din mintea si din sufletul lui. Faptul ca eu am decis sa o aduc pe lume nu cred ca-l obliga pe el cu nimic. Ma obliga pe mine dublu. Iar eu o iubesc si mi-as da sufletul din mine pentru ea. Deci… nu cred ca daca-l obligam sa-i fie “pensie alimentara” asa era corect. Am incercat tot ce era omeneste posibil sa-l fac sa inteleaga. Nu m-am dus cu ea in brate la usa lui, mi se pare sub demnitatea de om pentru toti 3. Si daca intr-o zi as face asta… nu va deveni peste noapte tatal ei. Stie ca exista, stie cum o cheama, i-am trimis fotografii, date, ganduri, stie unde locuim, daca ar vrea sa fie ceva pentru ea ar fi.
Si… ce o sa-i spun? NU stiu. Dar ea stie… stie cat este de iubita, cat este de dorita, stie ca mami va fi mereu cu ea, stie ca eu nu as parasi-o decat daca m-ar lua Dumnezeu de pe pamant… si nici atunci nu cred ca as pleca. Hmm.. astea sunt filosofii… pana va ajunge sa inteleaga filosofii si ce inseamna iubirea de mama… vor fi intrebarile de la 2 ani… de la 6 … de la 16.
“Mami, tati unde e?”
…………………………
Traim in tara asta care ne sufoca din prima pana in ultima clipa. Te sufoca de cand iesi din pantecele mamei pana te duci catre alte lumi (mai bune). Iti sufoca primul tipat, pentru ca ii deranjezi pe cei inca nenascuti, si iti sufoca locul de veci pentru ca pamantul e scump si tu esti cam mare ca sa intri in el. Sau poate ca nu-i tara de vina, poate suntem noi. Ne sufocam singuri. Traim inchisi in noi, habar nu avem cine (mai) suntem. Iesim pe usa casei si punem o masca, ne chinuim sa o purtam, ne luptam cu lipsa de aer si intr-un final masca invinge. Ne sufoca si devenim ea. Traim de complezenta, traim pentru altii. Nici nu ne dam seama cand alunecam din viata noastra in viata altora, nu in a lor personala, ci in viata pe care altii si-o doresc pentru noi.
Te nasti si trebuie musai sa fii de nota 10, cum nu ai luat 10 la nastere?! Apoi trebuie sa fii un bebelus cuminte, sa nu plangi, sa nu faci caca prea des, sa nu musti sanul mamei si sa nu risipesti laptele de ti se da. Vecinul de la 3 are un an… cum tu la 2 ani inca nu faci caca la olita? Rusine! Te duce mami la cresa, pentru ca saraca munceste ca sa aiba cu ce te creste, cum nu mergi deja in picioare?! Ai 9 luni, la varsta asta trebuia deja sa alegi cei 42 km ai maratonului. Nu stii poezii? Cum nu stii?! Gigel de la 5 recita Eminescu din scoarta in scoarta si spune alfabetul de la Z la A. Nu ai luat premiul I cu coronita, cum nu esti primul din clasa? Pune mana si invata! Hai la liceu cu tine, cum adica vrei sa te duci la ala din cartier? In cartier se duc numai ratatii, tu te vei duce la acel liceu din centru unde’s numai copii buni (de bani gata) si unde tu (in hainele tale de imprumut) te vei simti un paria. Dar nu conteaza, nu? Tu ai intrat primul, tu esti cel mai destept, tu inveti, asta conteaza! Ai fost in primii 3 si la BAC, e bine si asa, dar trebuia sa fii primul. Ai dat doar la 2 facultati si umaniste pe deasupra, ai intrat doar pe locurile cu taxa? Deh, cele fara erau doar 16 si erau bine puse. Ok, sunt dispus sa te iert dar sa iei bursa. Iei si bursa. Termini si facultatea, intre timp deja muncesti pentru ca nu are cine te tine pe locul cu taxa. Apoi muncesti iar. Muncesti pentru altii pentru ca tu “nu esti in stare sa ai afacerea ta”. Cum esti singur, nu ai pe cineva? Ai 30 de ani, pana acum trebuia sa fii deja casatorit si sa ai copii! Trebuie sa-ti gasesti un barbat bun si muncitor care sa te tina (nu stiu unde, dar asa trebuie)/ Trebuie sa iei o femeie de casa, gospodina si care sa-si stie locul, sa-ti faca mancare si copii. N’ar merge si invers, sa-mi iau o femei in loc de barbat? Ca mie mi se pare mai bine asa, zic si io. Esti gravida? Dar parca nu erai maritata?! Nu erai si ai facut un copil singura, din “egoism” evident. Ai uitat de reguli, ai uitat de societate, de norme si de faptul ca trebuie sa stai in banca ta. Ai avut un drum: te-ai nascut dintr-un decret, te-ai dus la gradinita grupa mica/mijlocie/mare, te-ai dus la scoala cu semi, te-ai dus la liceul cel bun, ai facut o facultate, te-ai angajat, ti-ai luat o casa si o masina si acum, acum ce faci? Acum faci un copil singura si narui toate planurile pe care lumea si le-a facut pentru tine. Rusine!
Cand eram mica visam sa ma fac medic. Asta am simtit toata viata ca ar fi trebuit sa fiu, sa ajut oameni. Nu m-am facut medic, visul era prea mare pentru un om mic. Lucrez in resurse umane, este tot pentru oameni si cu oameni dar… visul meu… Cand eram mica aveam o papusa superba, Aradeanca (asta era fabrica de le facea dar eu asa ziceam ca o cheama), era tare frumoasa avea parul lung, lins si de culoarea cuprului, lunga, zvelta…. Visam ca asa o sa fiu cand o sa cresc :). Am parul cret si castaniu, am corpul plin si nu-s inalta. Cand eram mica si desenam pe peretii balconului mereu schitam o familie – era o mami cu parul prins in coada de cal cu un bebe infasat in brate si cu un tati care alerga catre ei. Aveam vreo 3-4 ani cand faceam asta. Asta era visul, realitatea o stiti. Cand eram mica desenam o casa cocheta pe un deal, avea in spatele ei livada de meri si flori la ferestre, visam sa stau acolo cu familia mea. Am un apartament intr-un bloc in care mai locuiesc 170 de familii, e intr-o vale unde cand ploua se umple intersectia de apa. Am in schimb flori la geam si un parc unde pot sa ma sui pe un deal si sa visez. Apartamentul (eu ii zic casa) l-am cumparat cu un credit care ma lasa fara niciun leu la sfarsit de luna. M-a ajutat si mama ca cica asa trebuie, parintii sa-si ajute copiii. Cand eram mica desenam, aveam talent, poate ca-l mai am si acum dar cine stie pe unde o mai fi ascuns, visam sa ma duc la Tonita, sa fac arta, sa pictez. M-am dus la Lazar, am fost cuminte, am invatat si am facut un milion de fise de lectura in Biblioteca Pedagogica (este peste Cismigiu de liceul Lazar). Visam mult, visam cu ochii deschisi, visam in gand, stiam cine o sa fiu. Acum visez mai putin, visez mai mic, am invatat sa visez realist.
Traim in lumea asta care nu ne lasa sa fim noi. Mereu trebuie sa fim altceva, altcineva. Trebuie sa fii cum natura te-a facut si trebuie sa faci cum zice gura lumii. O viata intreaga am stat cu parul cret, pentru ca asa m-a facut natura, l-am intins acum 2 ani pentru prima data. Eram gravida si frumoasa iar noua viata imi dadea curaj, imi sta de o mie de ori mai bine cu parul intins. Deci draga natura ai dat gres. Acum o luna de ziua mea m-am vopsit roscat, asa am simtit mereu sa fiu, lumea se uita stramb. Draga lume nu-mi pare rau sa te dezamagesc. Am obosit sa fac frumos, am obosit sa zambesc mereu cand de fapt imi vine sa plang. Am obosit sa fiu cine trebuie pentru ca lumea din jur se asteapta sa fiu. Poate ca am chef sa-mi port blugii “rupti”, poate ca am chef sa-mi port fustele lungi care matura pe jos, poate am chef sa port flori in par si cercei din pene colorate si nu am chef ca tu, lume, sa ai o parere despre asta. In 30 de ani de reguli si de “trebuie” cred ca mi-am castigat dreptul ca pentru urmatorii 30 sa nu mai trebuiasca nimic. Pentru cei 30 de dupa astia 30 mai negociem :).
Acum vreau sa ma mut, nu e bine nici asta. Ce, nu-mi ajung doua camere? Altii nu au nici atat. Stai sa vezi tu cum or sa mai scada preturile de or sa zburde cainii cu apartamente in coada. Da’ ce esti proasta, cum sa faci credit? Si se holbeaza la tine de zici ca te duci sa jefuiesti cutia milei. Fac si credit pentru ca altfel nu am cum. La ce-mi trebuie sa ma mut?  Imi trebuie pentru ca vreau sa-i las loc copilului meu sa viseze. Vreau sa aiba camera ei, lumea ei in care sa faca ce vrea. Nu vreau sa stea cu mine in camera, sa doarma cu mine in pat, sa-si amestece visele cu ale mele. Vreau sa poata fi ea. Stiu ca acum e inca micuta, dar foarte curand nu o sa mai fie “doar” un copil. Asta e visul meu pentru ea. Mi-am tocit ochii citind anunturi, facand calcule peste calcule, planuri si artificii. Tot da cu minus. Aerul dintre cei patru pereti ai unui apartament este prea scump ca sa-l poti respira. Visele sunt scumpe.
Stiu ca banii pe care i-as da pe un apartament in zona in care locuiesc acum si unde vreau sa raman ar echivala cu costul unei case, costul financiar al unei case. Eu nu am insa nervii pentru a plati costul moral al unei case. Nu pot sa ma lupt cu muncitorii, cu hotii, cu meseriasii si cu tot sistemul de aprobari si autorizatii. Nu pot, sunt doar un om cu un copil in brate. Apoi… traim in tara asta unde o casa pe un deal inseamna departe de orice, departe de medic, de scoala, de serviciu, de apa si electricitate. Nu pot sa-i fac asta copilului meu, o sa ramanem aici in orasul care-i poate asigura servicii medicale si educatie. Sincer? Imi pare rau ca nu mai sunt copii in fata blocului, s-au dus vremurile alea.
Mai astept, mai gandesc, o sa reusesc sa-i ofer camera ei in care sa viseze si in care sa deseneze pe pereti case, flori si mame cu bebelusi iubiti de tatii lor.
Am fost un nou nascut de nota 10, am fost cel mai cuminte bebe, nu am plans si nu am cerut nimic, am recitat zeci de poezii (cu spatele la tabloul conducatorului iubit, pentru ca eu poeziile le spuneam pentru copii), am luat peremiul I cu coronita, am fost printre primii la liceu, am fost in primii 3 la BAC, am dat la 2 facultati, am facut o lucrare de diploma cat una de doctorat, am muncit pentru altii, muncesc pentru altii 10 ore pe zi, am facut credit de am luat casa…. n-am fost eu. Nu m-am maritat, am facut un copil singura… sunt eu, abia acum sunt eu. Din tot ce am visat cand eram mica EA este singurul vis implinit. Dar cumva pe ea nu o visam, pe ea am stiut-o. Probabil ca aici am facut ceva gresit… ar fi trebuit sa stiu, nu sa visez.
Sa stiti cine sunteti!
Am nevoie de ceva dragut, de ceva colorat, de ceva care sa miroasa a bomboanele din copilarie.
Am avut un “weekend” tare lung. A inceput undeva vineri dimineata, cand a trebuit sa demontez sufrageria si sa scot vechile canapele din casa pentru a face loc celor noi, si s-a terminat azi. Noroc ca nici casa nu-i asa de mare si nici canapelele asa de grele, dar a fost totusi complicat de unul singur (mi-am julit doar un deget, deci am scapat cu bine). Le-am scos pe holul blocului in asteptarea unor prieteni mai inimosi care sa le duca jos si apoi sa le insoteasca la noul lor domiciliu. Am iubit canapelele astea- canapele modulare albe din piele, le-am iubit. Au fost primele piese de mobilier cumparate cand m-am mutat, de fapt le-am comandat inainte sa termin de cumparat apartamentul. Intreaga sufragerie a fost “construita” in jurul lor – culoarea mobilei, inaltimea, culoarea parchetului. Restul lumii nu le-a apreciat la fel de mult – canapelele din piele aluneca si te incalzesc la poponet :). Eu le-am iubit si o sa-mi fie dor de ele. In fine, au venit cele noi – maro/cafea cu crem, extensibile, saltele tip relaxa- le-am cumparat pentru ca din cand in cand mai trebuie sa doarma cineva la noi si am zis ca e de bun simt sa doarma civilizat. Inca nu stiu daca bunul simt o  sa ma duca intr-un loc frumos, dar mi-e greu sa ma vindec. Tot din bun simt am zis ca nu e ok sa-mi las prietenii sa care (6 etaje pe scari) de minunatele canapele asa ca am platit 20 lei/etaj caratul. Din 120 s-au facut 150 pentru ca nu aveau sa-mi dea restul si oricum na oamenii s-au intrebuintat, au fost draguti, le-au montat la locul lor, deci ce rest mai vrei?! :) Au zis ca vin la ora 10, au venit pe la 10,30-45 ceea ce pentru tara noastra inseamna punctualitate. La 11 erau plecati, si ei si restul lumii. Si uite asa am ramas eu cu casa vraiste si una bucata copilas hiperexcitat de tot ce se intampla in jurul ei, sa ma descurc eu singura ca ce naiba. Nu sunt suparata pe nimeni, poate doar pe mine ca nu gasesc o metoda sa fiu mai eficienta :))).
Asa a inceput, promitator de altfel, sfarsitul meu de saptamana, s-a terminat undeva la ora 6 astazi de dimineata. Nu, n-am petrecut in restul timpului – iupiii partyyyyyyy, nea. Am facut curatenie, cumparaturi, copil, iesti afara, curatenie, copil, iesit afara, rufe, curatenie. Parfum. Astazi la 6 daca erai unul dintre vecinii mei de vizavi ma vedeai prin bucatarie (oarecum imbracata) punand mobila de bucatarie la locul ei. Stiti cat cantareste un frigider Artic plin? Nici eu, dar pot sa va spun ca mai mult decat pot trage/impinge eu. Parca ziceam ca am demontat sufrageria, acum ce cautam in bucatarie?! Nu mi-am cumparat si aici canapele :)). Pentru ca probabil si asa aveam prea mult timp la dispozitie si nervii linistiti s-a gandit ala-micu-de-se-tine-de-glume-proaste sa ma cadoriseasca cu niste animalute de companie. Si a zis el ca alea dragute si cu blanita nu sunt bune ca lasa par si nu se face asa ceva intr-o casa cu copil mic, asa ca mi-a trimis unele mai mici si fara blana. Astea ale mele au antenute si picioruse si denumesc GANDACI. Sa va mai zic cam cata oroare si sila am de gandacii de bucatarie? Nu va mai zic (poate ca mancati ceva). Ideea este ca sambata noapte cand m-am dus dupa ceva de adapat la bucatarie am zis ca vad eu purici… nu erau purici, erau doar niste zeci de pui de gandaci. In blocul asta eu nu am vazut pana acum picior de gandac si la cum sunt aerisirile si mastile pentru tevi daca ar avea cineva gandaci am fi terminati. La mine a venit unu in vizita, l-am prins si l-am ucis acum vreo 3 saptamani, atunci am rasuflat usurata ca era doar unu si clar venise de pe undeva din afara blocului. Dar de ce sa fie simplu cand poate fi complicat, gandacul cu pricina era gandacita (sau astia or fi hermafroditi, trebuie sa aprofundez problema) si deja depusese oua. Intre timp au eclozat si au iesit muuuulti pui mici si dragalasi.
 “De ce ma strangi asa de rau?/
copil ca tine sunt si eu/
si-mi place sa ma joc si mie/
si mila trebuie sa-ti fie/
de spaima si de plansul meu!”
Da, da, jap, jap. Elena Farago cred ca nu avea gandaci de bucatarie. Drept pentru care a trebuit sa mut frigiderul, mobila, vasele, mancarea; sa spal tot si sa dau cu otrava. Am dat cu Raid, dar se pare ca metoda clasica prin actiune mecanica de sus in jos si jap una a functionat mai bine, nu au mai aparut unii noi. La 6 de dimineata m-am trezit pentru a face procedura inversa – spalat toata bucataria, vasele, mobila, pus la loc mobila, frigiderul. Deci sunt fresh, numai buna de o noua saptamana de munca. (daca siti ceva metode nontoxice dar eficiente de facut genocid gandacistic astept  sugestii).
Am ajuns intr-un final si la job… cu o stare de nu stiu daca-mi vine sa plang sau sa bat pe cineva. Cum sa plang nu pot ca mi se duce frumusete de machiaj, iar sa bat pe cineva cica nu ar fi civilizat (cu toate ca unii meritaaa), trebuie sa gasesc alta solutie. M-a invatat pe mine un om drag ca durerile se vindeca prin placere, de ce nu ar functiona si pentru minte nu numai pentru corp?! Si am zambit. Am atat de multe lucruri pentru care ar trebui sa fiu fericita. Nu ma refer la lucrurile mari, normal ca ii multumesc (cui e de multumit) pentru ca suntem sanatoase si avem de toate. Ma gandesc la lucrurile mici, la bucuriile de care uitam cautand altele mai mari. Nu stiu voi cum sunteti dar eu sunt genul ala de om care mereu vrea mai bine, mai mult, mai albastru pe cer. Trebuie sa ma opresc constient ca sa nu uit de lucrurile simple, de lucrurile care o fac pe Matilda sa chiuie si sa-i licareasca ochisorii. Ea rade cu toti dintii (7 spre 8) si cand ii dai un fir de iarba. E minunat sa ai copii, iti aduc aminte ca trebuie sa te mai si opresti si sa “mirosi trandafirii”. Deci 10+1 lucruri care ma fac acum fericita (in ordinea in care-mi vin in minte):
- colega mea mi-a facut cafeaua de dimineata, mi-a pus doua pliculete de zahar si le-a si amestecat – saru’ mana Victoritza!
- am canapele noi :) maro cu crem si care-ti fac pofta de o ciocolata amara.
- azi nu ma doare nimic (daca nu ma misc) – asta e mare chestie pentru ca de ani de zile ma doare cate ceva, ori spatele, ori piciorul, ori capul, ori toate cele de mai’nainte. Astept si eu o zi in care sa nu ma doara nimic si atunci cand ma misc, dar e bun si asa static.
- i-am cumparat Matildei niste rochite frumoaaaaaaaaaaseeee, abia astept sa o imbrac cu ele si sa o vad cum le face “mai mai” de frumoase ce sunt.
- am slabit vreo 2-3 kg – nu cu intentie ci pentru ca de oboseala nu pot sa mananc, asta nu e bine dar macar ceva bun sa iasa si din asta;
- pfaaaaaaa mi-am luat un costum de baaaaaie, e negru si “cu totul” cu o croiala foarte desteapta – e decupat fix unde trebuie si are material fix unde trebuie. Stiti reclamele acelea cu “pari mai slab cu 10 kg”, bine ele sunt minciuna, dar costumul asta :D sexy mammaaaaaaaaaaaa;
- am fost si m-am epilat – mare fericire! Eu nu suport parul pe fizicul din dotare, daca ar exista o solutie in care sa ma bag asa de la cap in jos si sa dispara tot parul as fi primul client, pana sa se inventeze asta exista Emi (cosmeticiana) – o iubesc pe Emi! Acum o iubesc de doua ori, una pentru ca imi ofera 4 saptamani de piele finaaa si, a doua,  pentru ca m-a pus in contact cu o doamna care-si vinde apartamentul situat la 2 minute de unde locuiesc acum. Doamne ajuta sa ne mutam!
- am reusit sa-mi aduc casa cat de cat la un stadiu de ordine si de curatenie care ma lasa sa respir. Din lipsa de timp si de o clona care sa stea cu Matilda in timp ce eu frec cada, casa mea ajunsese intr-un stadiu care imi producea depresii si angoase. Dupa 3 weekenduri de munca am invins, e lumina!
- am un blog care inseamna ceva si pentru altii nu numai pentru mine, am oameni care “ma” citesc si sunt mai veseli, mai tandari, mai emotionati, mai informati. Am oameni care au schimbat ceva in viata lor, am oameni care acum stiu sa isi hraneasca copiii mai sanatos, am oameni pe care am putut sa-i ajut. Va multumesc pentru toate gandurile bune si vi le intorc inzecit.
- aseara Matilda  dupa ce a facut vreo 20 de curse prin tot patul, s-a pus cu fundul in sus de 10 ori, s-a suit pe pereti de inca 20 a ajuns la concluzia ca tot langa mami e mai bine asa ca s-a cuibarit langa mine si si-a pus o manuta si un piciorus peste mine (manuta nu-i ajungea) si m-a LUAT IN BRATE! Copilul meu m-a luat in brate :). 
Copilul meu m-a luat in brate!
+1 este pentru voi, ce lucru mic si simplu va face viata mai frumoasa?
E joi, inca o saptamana…. Maine e iar vineri. De cand am nascut viata mea se intampla din vineri in vineri.
S-a facut iar tarziu, este 18,30 si eu sunt inca la serviciu… pfffa si pe Chei e coloana de masini de la pod de la Hasdeu pan’ la Tribunal… si’n sus cat vezi cu ochii… Incepe aventura gasitului de taxi, mereu am zis sa-mi fac comanda pe net de dimineata ca sa nu mai sun o ora seara pana gasesc o masina. Ar merge chestia asta daca as sti la cat plec spre casa, cum abia dupa ce pleaca toti poti sa lucrezi real si lucruri pentru care ai nevoie de tot creierul acolo trebuie sa stai dupa “program”. Asa ca se intampla tot mai des sa plec pe la 19 de la munca.. Mi-e dor de Matilda, mi se umplu ochii de lacrimi de dorul ei, copilasul meu…. Ia sa chem un taxi sa plec si eu acasa, probabil ca la ora asta se pregatesc sa se intoarca din parc (ea si bunica). Sun. Sun. Sun. Ascult niste multa muzica “zen” pe la doua firme de taximetrie… apoi Speeeeeeeeeed taaaaaaxiiii chema-ma si voi veni ….. speeeeeeeeeed… si a venit, in 10 minute 253, 10 minute, strada bla bla.
De ce merg eu cu taxiul si nu-mi inghesui fizicul dragut prin autobuze? Pai e poveste mai veche, cam de acum doi ani cand m-am pravalit pe scari si mi-am fracturat piciorul. Cum eu nu’s un om normal, nu am putut sa stau si eu ca orice om frumusel acasa cu piciorul in gips, a trebuit sa ma duc la munca. Abia puteam sa topai in piciorul bun si in carja achizitionata ad-hoc, asa ca era exclus sa schimb 2 autobuze si sa traversez Piata Unirii si cu atat mai putin sa ma duc cu metroul. Deci ce-mi mai ramanea? Speeeeeeeed taxi (eu cu astia merg de obicei, nu le fac reclma dar promo-ul ala iti ramane tatuat pe creier, bine totusi ca acum e altul decat cel din sarcina pentru ca-mi amintea de starile de voma). Asa ca am inceput sa merg cu taxiul. Apoi piciorului i-a urmat sarcina in care-mi era imposibil sa mai suport toate mirosurile de luna august din 313 asa ca am continuat realtia minunata cu taxiurile…. dupa greturi au venit restul de probleme care-mi umezeau ochii la 3 secunde. A fost si un fel de nevoie de intimitate, nu simteam sa-mi port burta prin autobuze. Acum de cand m-am intors la munca timpul in plus cu Matilda se masoara cu 1,39 lei/km… Castig o jumatate de ora dimineata si una seara… o ora in plus cu Matilda= 18-20 lei. Daca as mai gasi undeva niste ore de cumparat as da 200 nu 20. Asa ca prestez taxi.
Buna ziua – buna ziua – in strada “cutare” va rog, o luam pe Libertatii pe sus pe la parc… da da. Pe drum profit de cele 10 minute si-mi mai sun si eu prietenii, mi-e dor de lume, nu am timp mai deloc sa vorbesc cu ei…. ce sa mai spun de vazut. Ma inteleg ei sau poate ca nu, dar oricum nu am cum sa ma impart in mai multi decat o fac deja. Ce-o fi facand Mati? Acum cred ca e pe la fantani. Iubeste fantanile din parc, rade la ele de zici ca-i spun povesti. Apoi o sa treaca pe langa parculet si o sa ceara la leagane. Daca te faci ca nu ai priceput iti arata de unde sa-i desfaci centurile caruciorului ca sa o dai jos. Se da in leagane si rade cu sughituri.
Am ajuns acasa, cursa face 7,8 lei… ii intind 10. Cica daca ceri restu’ asa 2 lei esti de rahat, nu se face. Na, mi-ar placea si mie sa-mi rotunjeasca seful salariul ca ce mare chestie, hai pune acolo 200 de lei in plus sa fie rotund ca uite ce urat ii sta asa patrat. Mie nu-mi da nimeni niciun leu in plus pentru treaba pe care o fac. Probabil ca nu-s suficient de amabila. Pentru cei care lucreaza “cu publicul” bacsisul, restul, spaga “ie inclusi”. Aia e, ia 10 si sa fii sanatos, bine ca asta cel putin nu a avut chef de vorba. In 2 ani deja stiu o mie de vieti, o mie de povesti, le cunosc nepotii si iubitele – as putea scrie un roman despre soferii de taxi. Vreo 2-3 au vrut sa ma ia de nevasta cand eram gravida, acum ar vrea alte lucruri dar cum n-am fetis cu soferii de taxi, ghinion. (de ce pe alea gravide le luam de neveste si pe astea ne le luam de…. asta e de dezbatut)
Vecinul de la parter renoveaza. Cica va dura o luna, e bine, macar este unul mai realist, restul spuneau ca termina intr-o saptamana si dura 2 luni. Cum o fi dormit Matilda azi? Uraste zgomotul de bormasini. Cu ciocanele si baroasele prin pereti se impaca mai bine, cu picamarele mai putin. Am ajuns sus. Mmmm nu se aud piciorusele lipa lipa, nici chiotul ei, nu-i acasa. Descui totusi usa incet sa nu fie dincolo, nu e. Nu e nici carutul. E atat de ciudat cand vin acasa si nu e. Locul ala din hol unde troneaza acum carutul parca inainte nici nu exista. Nu-mi mai amintesc daca era ceva acolo si l-am mutat. Ce liniste e in casa. Mmmm miroase a peste, azi a mancat somon cuuu…. mai miroase si a legume la cuptor. A mancat somon cu legume, preferatele ei. De dimineata a mancat branzica si fructe. O sa-i fac pana vine niste mamaliguta cu ou.
Mmmm in dormitor miroase a caca si a pampersi, a facut si caca inainte sa plece, e bine. Bebelusii fac si din asta (si culmea nu miroase a trandafiri). Inainte sa ai un copil nici nu-ti imaginai ca o sa ajungi savant in ale fecalelor. Cu atat mai putin nu credeai ca o sa ajungi sa cauti prin ele, ca o sa le mirosi, masori, compari culoarea cu ala de ieri. Dupa ce schimbi un an la scutece expresiile de genul “sa faci rahatul praf” sau “din rahat bici” incep sa aiba alte conotatii. Nu-ti imaginai nici ca rahatelul de bebelus e un fel de cameleon incepe prin a fi negru, apoi verde, apoi se face asa un fel de orange (astia sunt aia draguti de bebelus) apoi incep aia de copilas care mananca de toate si le mai piere din poezie. Aaaa am uitat, trebuie sa schimb lenjeria de pat ca de dimineata a avut un “accident” si miroase a pipi. Sa-i adun si hainutele de la uscat, he he ce frumoase sunt si ce miros de bebe au. Hainutele ei mici si dragute. Cat de drag mi-a fost cand eram insarcinata sa-i pregatesc hainutele, am calcat la ele de ziceai ca destinul omenirii ar depinde de asta. Acum poarta rochite dragute si colorate, mi-e la fel de drag sa i le calc si sa o vad incantata cand o imbrac. He he rochita cea galbena. Chit Chit na ca am calcat pe soricel, balamuc de jucarii prin toata sufrageria. Noi n-am avut atatea jucarii.
Ma duc sa-mi fac un dus pana vine. Zece minute de liniste, zece minute doar ale mele. Inainte erau si cate 10 secunde (bune si alea)… acum am 10 minute doar ale mele. Inainte miroseam a lapte si a bebelus tinut in brate, acum miros a parfum si a stat la birou 11 ore… Zambesc… privesc spre cadita ei si ma gandesc cum ar fi fost daca… Cum ar fi fost daca? Voi v-ati gandit cum ar fi fost daca? Cum ar fi fost daca intr-o zi in loc sa faceti stanga ati fi facut dreapta? Cum ar fi fost daca in ziua aia nu ploua cu galeata si nu ti-ar mai fi oferit un loc sub umbrela? Cum ar fi fost daca in ziua aia nu ai fi purtat o rochie alba decoltata care-ti scotea bronzul in evidenta? Cum ar fi fost daca peste cateva zile nu ai fi iest la o cafea cu el? Cum ar fi fost daca intr-o seara nu te-ai fi dus la el? Ce ar fi fost acum viata ta? Cum ar fi fost acum casa ta fara 10 cutii de jucarii? Ce ai fi pus in hol in locul in care acum sta carutul? Cine te-ar mai fi luat in brate sa te pupe cu cei 7 dinti pe care-i are? Ce bine ca am facut la stanga si ca ploua cu galeata…
Iiiiiiiiiiiii aaaaaaaaapang ihiiii. Se aude de pe hol, a ajuns acasa. Sar din baie sa-i deschid usa pentru ca stie ca sunt acasa, strigatele de mai devreme sunt chiotele ei de bucurie care inseamna “mami e acasaaaaaa”. Deschid usa si abia mai are rabdare sa o scot din carucior. Are manutele pline de iarba, iar a fost la pigulit de firicele. Da din picioruse…. pedaleeee, pedaleeeee. In sfarsit ma mamiiiiiiiii! O iau in brate si ma cuprinde cu manutele ei mici, se lipeste toata de mine si se apasa cu fata de obrazul meu (asa pupa ea). Dragostea lu’ mami, copilasu’ meu iubit! Se indeparteaza cateva secunde sa ma priveasca, da e tot mami a mea, apoi ma ia iar in brate. Aaaa ai cercei mami?! Iiiii da-i in coa, ii dau cerceiii si fuge… eu raman cu mirosul de iarba in par si cu transpiratia ei pe umar.
Dragostea miroase a somon cu legume, miroase a iarba si a flori. Dragostea miroase a caca de bebe si a pampersi si a pipi in pat. Dragostea miroase a transpiratie de bebelus si a bale curse pe bluza. Dragostea miroase a Matilda.
Sa mirositi a dragoste!

In primul rand vreau sa o felicit pe o viitoare-foarte-draga-mamica,  sa fiti sanatoase si sa nu va fie greu! Articolul asta iti este dedicat. :)
Astazi mi-a scris o prietena veche de cand lumea si mi-a dat o veste minunata: vine (inca) un bebe! Ce nu mai este la fel de minunat este vestea ca ii e rau. Ma intreba mie cum mi-a fost si ce m-a ajutat sa-mi fie mai bine, daca m-a ajutat ceva. 
Mi-a fost rau, pe alocuri chiar foarte rau. Vestea buna este ca trece. Vestea proasta este ca la momentul cand iti vine sa te asezi in fund pe o bordura si sa urli la lume ca tu nu mai poti, nu prea te consoleaza faptul ca trece.
Cum este aproape imposibil ca in jurul tau sa nu fie cel putin o femeie care sa-ti fi povestit cele mai terifiante chestii despre sarcina, despre cat de rau si de greu este, despre cum se ruga la Dumnezeu zi si noapte sa scape, etc. ar cam trebui sa stii ca poate fi, intr-adevar, destul de greu. Oricum nici asta nu este tocmai o consolare si nici nu iti ia greata cu mana. Faptul ca se poate mult mai rau nu face ca tie sa-ti fie mai putin rau. Totusi te poate ajuta un moral tare si pozitiv. Chiar si cele mai puternice femei vor avea momente de epuizare fizica si nervoasa. E normal, corpul tau trece prin atat de multe modificari incat mie mi se pare cu adevarat uimitor cum de scapam intrege (sau aproape) din toata experienta asta.
Intensitatea raului poate varia de la nimic (da, sunt si femei atat de norocoase incat sa treaca prin sarcina ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat) pana la un rau continuu. Sunt si cazuri foarte rare cand senzatia de voma nu dispare deloc pe durata sarcinii. Exista si nefericita situatie numita “disgravidie”, cu manifestari extrem de violente: 3-4 episoade de varsaturi pe zi, imposibilitatea de a manca, senzatia de greata foarte puternica – aceste fenomene conduc catre deshidratare, acidoza, scaderea in greutate, senzatia de slabiciune continua. In aceste cazuri chiar nu este de glumit si de “adminstrat” leacuri babesti. Va duceti frumusel la medic, uneori va fi nevoie sa fiti internate in spital pentru rehidratare si hranire. Uneori o astfel de conditie care pune in pericol viata mamei poate conduce la indicatia de intrerupere a sarcinii. Din fericire aceste cazuri sunt extrem de rare iar ajutorul medical va poate trece peste perioada mai grea.
Ce nu este insa la fel de rar? Pai nu sunt rare situatiile in care sunt prezente greturile “matinale”, cam doua treimi dintre noi experimentam asta in perioada sarcinii. Deci ati avut multe colege de suferinta. Nici asta nu va consoleaza, nu?
Atunci cand se vorbeste despre raul de sarcina mai toata lumea se gandeste la acest tip de rau, greturile, dar raul poate fi fizic (din mai multe surse) si psihic (din unica sursa, creierasul nostru).
Cu raul fizic ar fi destul de simplu daca de multe ori nu ar fi cauzat tocmai de cel psihic. Cauzele starilor acelea “ingrate” nu au fost complet elucidate, dar toti medicii par sa cada de acord asupra faptului ca starile de anxietate care insotesc sarcina (de multe ori alimentate chiar de noi) cauzeaza si/sau accentueaza raul fizic. Deci ar trebui sa ne controlam mintea si emotiile. Simplu, nu? :) Nu-i chiar asa de simplu nici in conditii de “umiditate si presiune” normale, ce sa mai spunem in perioada sarcinii cand NU mai suntem noi. Chimia intregului organism se schimba, creierul incepe sa ne joace feste, de multe ori nu ne recunoastem in acea persoana plangacioasa, care se vaita si se da de ceasul mortii. Mai ales ca ar trebui sa dansati in varful unghiilor de fericire. Sunt si lucruri care te pot ajuta cu starea psihica, o sa va spun ce a functionat pentru mine.
Neplacerile fizice – asa le-ar zice, uneori sunt drame nu neplaceri dar se le facem pe plac medicilor:
- greturile (matinale);
- varsaturile;
- ametelile;
- durerile de cap;
- somnolenta;
- balonarea;
- urinarile dese;
- arsurile stomacale;
- durerile/intepaturile in ligamentele uterine;
- durerile de bazin – epifiza pubiana;
- hipersalivatia;
- sindromul picioarelor nelinistite;
- tenul gras/parul gras;
- acneea;
- picioarele umflate;
- durerile de coloana;
- durerile provocate de inflamatia mainilor – de tunel carpian;
-dureri de organe inghesuite si exilate in locuri unde nu aveau ce sa caute;
- “poftele”;
- vergeturile;
- contractiile.
Neplacerile de natura psihica:
- anxietatea;
- starile depresive/melancolice;
- insomniile;
- cosmarurile;
- prosteala :) – da uneori o sa te surprinzi facand niste lucruri….
- nervozitatea;
- “poftele”;
- sindromul de “nesting” – cand se apropie sorocul va apuca pregatirea culcusului.
Cam astea ar fi, daca mi-a scapat ceva sunteti rugate/rugati sa completati. O sa le iau pe rand si o sa va spun ce m-a ajutat pe mine cu diminuarea acestor stari, da… eu din pacate le-am cam experimentat pe toate, cel putin pe cele fizice din plin. Daca nu as fi stiut ce inseamna as fi facut doar un alt articol rece cum puteti gasi pe toate siteurile de “mamici”.
Greturile (matinale) – de multe ori ele va vor anunta ca in burtica voastra s-a instalat un mic chirias. Cel putin in cazul meu asa a fost. Ori eram gravida ori sufeream de o boala extrem de grava in faza terminala. Cam atat de rau imi era.
M-am trezit pe 12 august 2010 cu senzatia ca sunt intr-un cosmar bine maiestrit. Eu am un sistem digestiv mai sensibil, mi se face foarte usor rau, vars, fac destul de urat, deci nu pot sa spun ca duc dorul unor astfel de stari. Dar in dimineata aia, m-am dus direct la baie am luat un test de sarcina din dulapior si…. surprizaaaaaaa! (De ce am eu teste de sarcina in baie in loc de tampoane… pai pentru ca timp de 5 ani facusem tratament si-mi dorisem un copil… asa ca aveam stocuri.) In zapaceala momentului am fugit la farmacie sa mai cumpar 2 teste, nu le-am vazut pe celelalte 3 din dulapior. Si asa a inceput… cu 2 liniute si un rauuuuuuuuuu.
Le spune popular “greturi matinale”. Ale mele nu erau matinale deloc, ori functionau dupa alt fus orar. Greturile mele erau “serale”, incepeau de pe la ora 20 si se terminau pe la 3 de dimineata. La 6 ma trezeam sa ma pregatesc de munca. Situatia asta a durat intre saptamana 6 si 12 (cu exceptia primei saptamani cand mi-a fost rau 24 din 24). “Norocul” meu a fost ca se intamplau in intimitatea casei mele, asa ca mi-am petrecut un numar mult prea mare de nopti in fund pe canapea. Imi venea sa vars atat de tare incat nu ma puteam misca. Atunci am descoperit o noua senzatie – starea de voma cu frison. Corpului meu se pare ca i-a “placut” asa de mult incat nu a mai uitat-o, acum daca imi este rau stie deja scurtatura catre “greata cu frison”. Si pentru ca trebuia totusi sa am ceva greturi si ziua…. in fiecare vineri (ziua incare se mai implinea o saptamana de sarcina) la ora 9 si 10 minute fix ma trasnea greata si o tinea asa pana la ora 13. Asta se petrecea evident la serviciu. Deci rau, dragele mele, rau!
Ce m-a ajutat?
In primul rand autosugestia, dar despre asta va povestesc mai jos cand vorbim despre creieras.
In al doi-lea rand mancarea sau mai bine zis lipsa ei. Eu nu mancam deloc in preajma starilor de rau. Mancam intre ele. Apoi calitatea hranei, am mancat cat mai natural si mai putin prelucrat, cat mai simplu. Ce functiona real au fost fructele reci. Cum ma trezeam mancam o nectarina mai cruda rece sau afine reci. Pe mine astea m-au salvat.
Apoi apa minerala si ea recisoara, guri mici de apa. As fi vrut eu sa fie tonica, dar are zahar si chinina (chinina provoaca contractii asa ca nu bun cand esti gravidel). Femeile gravide sunt indemnate sa nu bea apa minerala pentru ca ar balona. Daca beti guri mici nu o sa va baloneze nimic. Atentie la cantitatea de saruri din apa respectiva,  mai ales daca aveti probleme cu retentia de lichide.
Ceaiul de ghimbir – daca va place si-l tolerati, ghimbirul crud il puteti pune ras in salate. Efectul este destul de mic dar merita incercat.
Presopunctura – sub incheietura mainii cam la 3 cm, intre cele 2 tendoane este un punct pe care daca-l masati va mai ajuta cu starile de voma. Exista si bratari in acest sens, se gasesc in farmacii. In cazul meu cred ca functiona mai mult prin distragerea atentiei.
Intunericul – in cazul meu daca inchideam ochii sau stingeam lumina era mai bine.
Aerul rece – din pacate raul meu a fost pe sezon calduros :)), dar dimineata cand era racoare respiratul adanc imi facea bine.
Sa va mai spun ca nu trebuie sa consumati alcool, sa fumati, sa mancati fast food, sa beti bauturi acidulate, prajeli?
Atentie!!!
NU luati medicamente antivomitive!
Varsaturile - prietene cu greturile de mai sus sunt varsaturile, in mod normal nu atat de dese si de violente ca cele dintai. Chiar am observat, la mamicile din jurul meu, ca cele cu stari de voma prelungite si foarte rele vomau putin sau deloc.
Eu in prima faza nu cred ca am varsat de mai mult de 2-3 ori, si atunci mai mult de emotie decat de rau. Pentru mine bucuria asta a venit mai tarziu.
Am prietene care au varsat mult in debutul sarcinii. Din pacate va pot spune ca nu sarcina era de vina, ci alimentatia. Ea este elementul cheie si in cazul greturilor si in cel al varsaturilor. Multi medici recomanda mancatul putin si des… in special de mancaruri “neutre” gen paine, paste, biscuiti. Stiu persoane pentru care sistemul cereala a functionat. Nu vi-l recomand! O sa va umflati de calorii goale, gluten proinflamator, kilograme pe voi. Cautati un alt aliment “pansament”. Daca insistati totusi cu painicile macar sa fie unele fara gluten, preferabil facute in casa fara drojdie si conservanti. Faceti paste de orez, lipii, biscuiti fara zahar.
Va spuneam despre alimentatia gresita… am o prietena care a varsat atat de mult incat a ajuns la spital cu perfuzii si antivomitive intravenos (nu stiu cum si-au asumat riscul dar…). Am intrebat-o mereu “ma, da ce mananci?” … pai nimic, normal, mancare GATITA. Mancarea asta gatita in stil traditional, cu fainuri prajite, sosuri, etc. e calea cea mai dreapta catre arsuri, varsaturi si balamuc digestiv. Macar in prima parte a sarcinii evitati-le. Cu siguranta manca, cu tot raul si voma in primul trimestru a luat in greutate, in sarcina pornise oricum de la un maxim de kg. pe care le-a avut in viata ei, deci corpul nu era in criza de tesut adipos. Finalul de sarcina a adus 25-30 kg. in plus. Nu ai cum sa te ingrasi atat daca nu manaci, nu ai cum. Cica e apa retinuta… sa fim seriosi sau sa fim draguti si sa spunem ca 5 kg. apa din tesuturi inca 10 sarcina in sine (bebe, placenta, lichid, volumul suplimentar de sange, sanii) si tot ne mai raman 10-15 kg de grasime. Deci nu va supra alimentati! Mancati mai des si cantitati mai mici, jonglati cu mesele printre starile de rau.
Alimentatia in perioada sarcinii va fi subiectul postarii de maine.
Ametelile: in debutul sarcinii puteti simti stari de ameteala destul de puternice, chiar sa lesinati. Cauzele sunt de natura hormonala, circulatorie sau glicemica. Hormonasii nu aveti cum sa-i puneti la punct, deci ii lasati in pace. Hipotensiunea poate fi “combatuta” printr-un aport optim de lichide si in cazul in care sunteti complet “fleasca” o ceasca de cafea (asta daca mai suportati mirosul de cafea, ceea ce este putin probabil). Hipoglicemia (glicemia scazuta) o preveniti cu mese dese si mici si NU cu dulciuri, multi medici recomanda sa tineti cu voi o ciocolatica. Mai bine v-ar sfatui sa mancati sanatos si la intervale mici fara sa consumati dulciuri. Consumul unui produs cu zahar va va ridica glicemia pe moment dar in scurt timp va va scadea la un nivel si mai mic decat inainte si astfel intrati intr-un cerc vicios. Oricum voi, mamici care va respectati copiii, nu o sa dati iama in cofetarii.
Aceleasi stari pot sa revina si in finalul sarcinii, monitorizati tensiunea si glicemia.
O situatie opusa este hiperglicemia – de sarcina sau preexistenta. Factorul genetic, dar mai ales alimentatia si sedentarismul, va pot duce intr-o astfel de conditie extrem de grava – numita diabet gestational. Daca voi probabil o sa scapati intrege, dar ceva mai grase, pentru bebelusul vostru consecintele vor fi pe termen lung, chiar pe viata. Va prezenta o disponibilitate foarte ridicata de a dezvolta diabet inca din primii ani de viata si boli cardio-vasculare mai tarziu. Daca o sa isistati sa-i dati alimente ulta procesate, dulciuri, paine, biscuiti, etc. si pe parcursul copilariei atunci acel potential ridicat va deveni o certitudine.

Durerile de cap – hormonii, variatiile de tensiune, starile nervoase pot veni la pachet cu dureri de cap. Eu am trecut peste ele cu ignorare, medicul va poate prescrie o jumatate de algocalmin sau un paracetamol. Ambele la fel de toxice, mai bine va tratati cu masaj la tample si o compresa pe frunte.
Atentie!!!
Daca durerile sunt puternice insotite de ameteli si tiuit in urechi consulati medicul! Puteti avea hipertensiune arteriala si nu este de glumit!
Somnolenta – he he Mos eneeeeeeee! Este posibil sa va transformati in niste mici somnambuli, sa va fie atat de somn incat sa adormiti prin autobuz sau cu capul pe birou. Eu pe asta am ratat-o, slava Domnului (prestam in medie 10 ore de munca pe zi). O prietena buna in schimb a suferit rau de “somn”. Ea a descoperit somnul cu frison, atat de puternica era senzatia. Altceva decat sa dormi nu ai ce face. Cum prinzi un moment pac un nanut. Oboseala accentueaza si problemele de mai sus asa ca si daca nu suferiti de somn tot trebuie sa va odihniti.
Balonarea – in primele luni de sarcina s-ar putea sa va trezit mai “umflata” decat ar trebui pentru o sarcina atat de mica. De vina este digestia voastra care sub influenta hormonilor a inceput sa mearga mai prost. Ce puteti face? Puteti incerca sa nu faceti ca lucrurile sa stea mai rau. Evitati combinatiile nefericite de alimente:
- nu mancati produsele cu proteine animale (ex. carnea) cu paine, cartofi, fasole, orez;
- nu mancati fructe dupa masa, ele ar trebui sa fie o gustare intre mese (cam la 3 ore dupa o masa proteica sau cu o ora inainte de alta masa);
- evitati orice aliment despre care stiati in trecut ca va baloneaza (cartofii albi, fasolea, mazarea, bananele, berea, etc.)
- faceti miscare usoara (plimbari).
Urinarile dese – tot hormonii bata-i vina. In debutul sarcinii urinarile dese sunt cauzate de hormonii de sarcina. In finalul sarcinii intervine inghesuiala din burta. Vezica urinara nu mai are loc sa retina urina in ea asa ca va da semnalul de “plin” si pentru 10 picaturi.
Ce puteti face? Pentru cauzele hormonale mai nimic. Nici pentru inghesuiala, dar puteti incerca sa purtati haine mai largi care sa nu va mai apese si ele suplimentar pe burtica si sa evitati consumul exagerat de lichide seara ca sa puteti prinde 2-3 ore de somn pana la primul pipi.
NU va abtineti!
Atentie!!!
Perioada sarcinii este una prolifica pentru infectiile urinare, daca urinarile dese sunt insotite si de senzatia de usturime (uneori doar de un fel de gadilici) faceti o urocultura. Anumite infectii urinare pot duce la malformatii ale fatului sau la pierderea sarcinii. Nu va autodiagnosticati si mai ales nu va automedicamentati. Mergeti la medic!
Eu in viata mea nu avusesem asa ceva, dar in saptamana 28 am simtit un disconfort la o singura urinare, era ceva anormal asa ca am fost la medic. Aveam o infectie cu un streptococ de grup B (din pacate), am facut tratament, s-a negativat, dar la nastere Matilda tot a avut Proteina C reactiva (pozitiva) si a facut 7 zile de antibiotic intravenos… Nu voi sti niciodata daca de la mine sau de la “ei”.

Arsurile stomacale – :(. Da, acestea chiar sunt o “neplacere” majora. Ele au doua cauze, da, una sunt hormonii :) iar cea de-a doua este mecanica. Daca sunteti fericitele posesoare de reflux gastric inca dinainte de sarcina atunci aveti si mai mult de tras. Sunt de vina atat digestia deficitara cat si faptul ca hormonul numit relaxina va relaxeaza toate articulatiile organismului, el are acelasi efect si asupra epiglotei (supapa care tine continutul stomacului la locul lui si nu in gura). In finalul sarcinii si inghesuiala va impinge stomacul catre nas si odata cu el continutul.
Ce puteti face? Evitati orice aliment despre care stiati ca va produce arsuri, daca pana acum nu ati mai patit asa ceva incercati sa fiti atente la orice reactie noua. Mancati putin si des. Dupa masa nu va asezati la orizontala, nu va culcati. Daca arsurile sunt foarte persistente este posibil sa trebuiasca sa “dormiti” in fund…
Mancaruri pro-acide- branza sarata, rosiile, grasimea, mezelurile grase, faina prajta, sosurile, etc.
Uneori, din pacate, nimic nu ajuta si in cazul in care chiar nu mai suportati va trebui sa luati medicatie. Medicii in general recomanda medicamente usoare si fara impact asupra sarcinii, gen Dicarbocalm. Unii mai temerari isi asuma riscul si recomanda medicatie sistemica. Eu una nu as fi luat asa ceva (punct). Fiecare face cum crede ca e mai bine si isi asuma riscul.
Aceeasi prietena, despre care va spuneam mai sus ca a avut probleme cu varsaturile, a suferit foarte rau si de arsuri. A luat tratament din categoria “armament greu” nu Dicarbocalm. Ce pot sa va spun este ca am mancat de 3 ori la ei cand eram insarcinata, mi-a fost extrem de rau si am avut arsuri de m-am tavalit toata noaptea in chinuri. Cred ca este suficient, nu? :)

Durerile/intepaturile in ligamentele uterine – uterul nostru este prins de bazin prin niste ligamente. Cand uterul incepe sa creasca in volum aceste ligamente incep sa fie solicitate. Puteti simti mici intepaturi, uneori un fel de senzatie de arsura, pana la dureri destul de serioase. Ele nu au niciun fel de implicatie asupra sarcinii, sunt fiziologie. Daca durerile devin prelungite si puternice consultati medicul, este posibil ca ele sa aiba o alta cauza.
Ce puteti face? Mai nimic, sunt din categoria “modificari” locative pentru bebe. Evitati ridicarile bruste, intoarcerile bruste de pe o parte pe alta, sustineti burta cand va ridicati.
Durerile de bazin – epifiza pubiana – aceste dureri pot fi chiar teribile. Cel putin ale mele au fost. Din debutul trim. 2 de sarcina pana la 3 luni DUPA nastere. M-a durut jonctiunea oaselor bazinului (pubisul) de imi venea sa urlu. Sentimentul era ca s-a rupt ceva acolo. Erau foarte puternice noaptea si dupa orice perioada prelungita de stationare. Daca nu ma ridicam sa ma misc putin la fiecare 30 de minute cand ma ridicam trebuia sa stau chiar si cateva minute ca sa-mi recapat respiratia din cauza durerii.
Ele sunt date de deplasarea oaselor bazinului pentru a face loc bebelusului sa iasa. Eu am pornit in sarcina cu un bazin foarte ingust… asa ca aceasta tortura a fost in final de bun augur, Matilda avut loc sa iasa, cu o mica poticneala cu capul de oasele mele dar dupa ce am schimbat pozitia de nastere a iesit. (o sa vorbim si despre pozitia in timpul expulziei care poate face diferenta intre un dezastru si o nastere usoara).
Ce puteti face? Miscare usoara, gimnastica speciala pentru mobilitatea bazinului in sarcina, evitati statul pe scaun prelungit, nu dormiti prea mult timp in acceasi pozitie (mai ales nu cu picioarele lipite).

Hipersalivatia - ce o mai fi si asta? Va spun eu ca e mai bine sa nu stiti. :)) Din fericire e o manifestare mai rar intalnita. Pe mine m-a vizitat, ca deh… daca tot aveam de toate ce mai conta una. S-a instalat cam pe la saptamana 13 se sarcina si a duraaat pana la inceputul trimestrului 3. Cum se manifesta? Salivezi… mult si mereu. Ziua e suportabil pentru ca o inghiti, mai mananci ceva, mai scuipi (ma scuzati, dar asa ii zice). Noaptea in schimb ea se duce in stomac si-l irita foarte tare. Asa ca in secunda cand te scoli te duci urgent la toaleta pentru ca ai sa-i “spui” ceva wc-ului. Aceasta a fost perioada cand am varsat zilnic, din fericire nu mancare, doar saliva.
Ce puteti face? Mancati putin si des. Mancati sanatos- nu crantanele, biscuitiei, stiksuri, chiar daca asta ati simti ca va face bine. Razbunarea salivatiei va fi si mai urata, va fi stimulata. Incercati sa mancati ceva repede cum va treziti, daca reuseam sa mananc ceva functiona ca un absorbant si trecea senzatia de voma, dar se intampla destul de rar. Amanati momentul spalarii dintilor la ceva timp dupa ce v-ati trezit, senzatia pastei de dinti si a periutei stimuleaza voma.
Sindromul picioarelor nelinistite – dar asta chiar ce mai e?! E o manifestare nervoasa de agitatie in partea inferioara a membrelor – sindromul Ekbom. Aveti sanzatia ca nu va puteti tine picioarele intr-un loc, mai ales seara. Uitati aici un link unde puteti citi mai multe. Da, eu le-am avut si pe astea :)). Se manifestase si inainte de sarcina, in special inainte de menstruatie. Este un sindrom cu predispozitie genetica, il am de la tata.
Ce puteti face? Evitati starile de oboseala, stresul si cofeina.

Tenul gras/parul gras – ce ten gras? Parca in perioada sarcinii ar trebui sa fim stralucitoare, minunate, sa ne creasca parul pana la brau si de 10 ori mai des. Mda. Stiti cum e cu miturile. Stralucirea este de multe ori sebuum. Hormonii (tot ei) determina secretia exagerata de sebuum si tenul va luceste. Si pentru par la fel. Da, prin trimestrul 3 se opreste si parul din cazut si pentru cateva lui o sa aveti un par mai frumos. Al meu aproape ca ajunsese ca cel de la 20 de ani. Mie din cauza tratamentelor hormonale pentru sarcina imi cazuse parul ceva de speriat. Vestea proasta este ca undeva la 2-3 luni dupa nastere…. o sa vina apocalipsa parului. Va cadea asa de rau ca daca nu ati fi deja destul de deprimate post partum sau de anxioase, o sa rezolve parul problema. Eu nu am avut depresie, nici macar tristeti, dar caderea parului ma dusese la disperare.
Ce puteti face? Va puteti spala cu un sapun foarte bland, gen pentru bebelusi, chiar ati putea incepe acum testarea lor pe pielea voastra. Este posibil sa fie necesar sa va schimbati gama de cosmetice si sa folositi o crema cu zinc pentru controlul seboreei (intrebati medicul sau farmacistul daca o anumita crema se poate folosi in timpul sarcinii). In cazul in care nu alaptati exista preparate hormonale care va pot ajuta cu reducerea pierderii podoabei capilare, atat locale cat si sistemice, nu stiu daca beneficiile merita riscurile.

Acneea – vreti sa va amintiti de adolescenta? Sarcina este momentul. S-ar putea sa va confruntati cu acneea- pe fata, spate, brate. Si seboreea de mai sus intra in combinatie. Sfaturi pentru ten nu va mai dau eu, stiti si voi deja multe. Daca situatia este extrem de grava consultati un dermatolog.

NU luati niciun medicament antiacneeic!!!! Nu folositi nici creme asa dupa ureche, marea majoritate contine antibiotice si alte substante teratogene care va vor pune in pericol copilul!!!

Picioarele umflate – multe femei gravide se plang ca nu se mai pot incalta cu nimic pentru ca nu le mai intra picioarele in incaltari. De vina este umflarea lor. Sunt si cazuri, dar mai rare, cand piciorul se lateste la propriu din cauza greutatii suplimentare pe care o suporta. Un alt motiv este hormonul de crestere secretat in perioada sarcinii – acest hormon va produce o crestere (mica) a tuturor extremitatilor – nas, degete, picioare.
Picioarele se umfla din cauza retentiei de apa, a ingreunarii circulatiei, dar poate avea si cauze medicale serioase. Daca edemul este pronuntat consultati neaparat medicul, puteti avea o conditie numita (pre)eclampsie. Asociata si cu tensiunea ridicata poate pune sarcina si chiar viata voastra in pericol. Nu stati asa culcate pe o ureche ca e normal, ca toate femeile gravide au picioarele umflate. Eu nu le-am avut deloc! Foarte putin, dar asta dupa o zi de stat in picioare sau la birou.
Edemul este mai accentuat in perioadele calde, vara.

Ce puteti face? Evitati sau reduceti pe cat posibil consumul de sare si de alimente sarate, faceti miscare usoara, nu stati mult in picioare, puneti comprese reci pe labele picioarelor, evitati tocurile, nu va ingrasati.

Revin - consultati medicul si monitorizati tensiunea pe toata perioada sarcinii!

Durerile de coloana – pfff… durerile astea, sincer ma doare si sa scriu despre ele. In mod normal, daca aveti o coloana sanatoasa, durerile de spate nu vor fi ceva de speriat. E firesc ca burtica crescuta destul de repede sa solicite suplimentar coloana voastra. In cazul mai putin fericit in care aveti deja probleme – discopatie, spondiloza, hernie de disc- sansele de a suferi mai mult cresc.
Pentru mine partea asta a fost cea mai grea. Daca ati mai intrat pe aici probabil ca ati citit deja. Aproape tot trimestrul 2 l-am “petrecut” intr-o criza cumplita de sciatic. Durerea era dincolo de orice imaginatie si se ameliora atat timp cat stateam in picioare si in miscare. Nu puteam sa stau mai mult de cateva minute asezata sau intinsa. Partea cu asezatul sa zicem ca nu era chiar sfarsitul lumii, partea cu intinsul insa… Pentru ca fiinta asta umana e facuta sa doarma intinsa nu precum liliacul. Nu am dormit 8 saptamani, si cand spun ca nu am dormit nu o spun asa … adica am dormit prost sau in reprize. Cand reuseam sa atipesc 10-15 minute era minune. NU am trecut niciodata de 30 de min de somn… si atunci cred ca mai mult lesinam de oboseala pana cand durerea devenea iar mai puternica decat oboseala si o luam de la capat. Pentru fiecare 15 minute de stat in pat trebuia sa ma plimb 2 ore ca sa pot sa mai incerc inca 15 minute de somn. Sincer, daca acum as mai trece si pentru o zi prin asa ceva cred ca as innebuni. Atunci insa…

Ce puteti face? NU va ingrasati, nu faceti efort exagerat, nu carati greutati, nu va aplecati – cand va incaltati este bine sa va asezati pe vine, nu va ridicati brusc, cand va ridicati impingeti in picioare nu trageti de torace, faceti gimnastica speciala pentru gravide, faceti masaj special pentru gravide, consultati un kinetoterapeut la primele semne de durere, sustineti burta cand devine prea grea ca sa va mai puteti intoarce in pat sau sa mergeti, nu stati mai mult de 30-45 de minute pe scaun, faceti pauze, schimbati salteaua de la pat daca simtiti ca ea este de vina (culmea eu am nevoie de o saltea moale- eu am lordoza adica curbura aceea desupra fundului foarte accentuata si am nevoie de o saltea moale in care sa seduca fundul mai jos si coloana sa primeasca sustinere).
Atentie!!!
NU luati medicamente antiinflamatoare!!! NU folositi geluri si creme antiinflamatoare!!! Sunt extrem de toxice pentru sarcina!
In cazul in care treceti prin ce am trecut eu am sa va dau o veste proasta…. nu aveti ce medicamente sa luati, doar unul numit “resemnare”.

Durerile provocate de inflamatia mainilor – de tunel carpian- deja cam multe dureri nu? In special spre sfarsitul sarciniii vi se pot umfla foarte rau mainile (palmele) iar aceasta inflamatie apasa pe nervii mainii. Fenomenul se intampla in special pentru degetul mare (opozabil). In timpul sarcinii problemele nu vor fi chiar asa de insuportabile dar inflamatia aceasta poate persista si dupa nastere, chiar daca mainile nu mai sunt umflate. Situatia este agravata de manevrarea copilului, ridicare lui repetata, sustinerea sanului cand alaptati, etc.
Am patit-o si pe asta, destul de rau. In romania nici nu prea gasitit informatii. Am gasit un site american care descria fenomenul foarte bine si chiar il descria drept “sindromul ridicarii bebelusului”. O prietena buna o patise inaintea mea si mai rau, la ambele maini.
Ce puteti face? Pentru a preveni – odihniti mainile, rugati si pe altcineva sa se ocupe de copil, cand ridicati bebelusul bagati palmele sub el – nu-l mai ridicati de sub subtiori; folositi o perna pentru alaptat pentru a menaja mainile putin. Dupa instalare… daca nu alaptati puteti folosi geluri antiinflamatoare, folositi peste noapte orteze de sustinere a degetului mare.
Poate vi se pare exagerat… credeti-ma ca nu este, ajunsesem de nu puteam sa mai ridic un pahar cu apa, ce sa mai spun despre ridicarea copilului.

Dureri de organe ingesuite si exilate in locuri unde nu aveau ce sa caute – oricat o sa vi se extinda abdomenul la exterior tot nu va face suficient spatiu in interior pentru sarcina si alte dotari de le aveati deja :). Daca sunteti o persoana micuta de inaltime si mai ingusta in torace/solduri probabil ca veti resimti aglomeratia ceva mai neplacut decat femeile inalte. Miscarile bebelusului or sa faca si ele viata mai grea. Va poate durea destul de rau colonul, oricum tranzitul este incetinit de sarcina si o presiune suplimentara asupra lui nu ajuta. Apoi stomacul, ficatul…
Ce puteti face? Din pacate aceste neplaceri sunt “incluse” in pachetul standard de sarcina. Puteti incerca sa mancati cantitati mai mici de mancare la o masa si sa mentineti un tranzit intestinal bun. In rest: rabdare.

“Poftele”- de ce le pun ghilimele? Pai un motiv ar fi ca eu nu cred in pofte, sunt probabil doar refulari ale unor frustrari alimentare precedente sarcinii. Putem spune ca exista nevoi si ca un organism sanatos simte un anumit dezechilibru si s-ar putea sa simtiti nevoia sa mancati mai multe citrice, de exemplu, sau fructe, lactate, etc. NU cred ca organismul are vre-o carenta de inghetata, ciocolata sau shaorma. E posibil in cazul unei glicemii scazute sa simtiti nevoia de ceva dulce- ideal este ca acel ceva sa fie un fruct nu bomboane. Puteti observa si o schimbare a preferintelor alimentare sau o intoarcere la ce va placea sa mancati cand erati copil.
“Poftele” mele au fost in primele 4 saptamani de sarcina, inainte de a se instala raul infernal. Nici nu stiam ca sunt insarcinata si cu atat mai mult mi se pareau mai ciudate aceste nevoi. As fi mancat la orice ora numai cartofi- in orice stare de gatire- si chestii cu carne tocata – chiftele, ardei umpluti, etc. De ce e ciudat? Eu nu mananc cartofi, din motive de calorii goale cu putine beneficii nutritive si nu mananc carne tocata pentru ca bila mea zicea “nu bun” si imi este rau vreo 3 zile dupa. Culmea acum nu mi-a fost rau deloc. Dupa am cercetat problema – cartoful este unul dintre putinele alimente care contin acid folic si glucidele necesare dezvoltarii embrionului- sa fi stiut corpul meu ca bebe are nevoie de acid folic pentru un sistem nervos sanatos? Carnea tocata se asimileaza mai usor, asa ca ajungea la embrionul in crestere proteina pe repede inainte. Apoi din trimestrul doi, cand am inceput sa pot sa mananc, am simtit nevoia de ciorba!!! Eu nu am mai mancat ciorba de cand eram copil… eh, in sarcina am fost spaima ciorbelor si supelor. Asa cum este Matilda acum. Aceeasi poveste cu alimentele picante, eu nu mananc picant deloc nici macar nu pun sare in mancare. In sarcina am mancat si carnati de plescoi. Acum daca as mai manca m-as tavali pe jos de durere de stomac. Matilda ar manca si hrean ca pe o acadea. Deci, as zice, ca nu eram eu, era ea. :)

Opuse poftelor sunt “scarbele”. Nu am putut nici sa vad carnea de pui, mai ales cruda. La capitolul asta nu mi-am revenit nici acum. Fenomenul este foarte obisnuit in randul gravidelor, deci nu va panicati. O alta mare sila am avut de CAFEA! Mai ales de cea la ibric/filtru. Nici acum nu suport mirosul. Singura cafea care “intra” e cea la esspresor.

Sunt lucruri firesti, din cand in cand va puteti alinta si cu ceva “bun”, dar nu il luati pe “mi-e pofta” in brate, o sa regretati kilogramele mai tarziu.
Vergeturile – sunt micro rupturi ale pielii, structura de colagen cedeaza si se fac aceste mici santuri, la inceput sunt rosiatice si dupa vindecarea lor sidefii. Cauzele sunt atat mecanice, de intindere exagerata a pielii, genetice dar si de natura alimentara. Alimentatia saraca in grasimi animale, bogata in alimente intens procesate, conservanti, aditivi – toate contribuie la aparitia vergeturilor. Am intalnit femei extrem de preocupate de acest aspect, paradoxul a fost ca si vergeturile au fost direct proportionale cu preocuparea – s-au umplut.
Daca esti genul de persoana care face vergeturi atunci probabil ca te astepti sa-ti apara cateva, daca pana acum nu te-ai intalnit cu ele… s-ar putea sa accepti mai greu ideea.
Ce poti sa faci? Sa nu te ingrasi, e suficienta intinderea burtii din motive de bebe; sa te hidratezi, sa manaci sanatos si sa folosesti o crema de rafacere a tesuturilor. Exista creme speciale pentru vergeturi in perioada sarcinii, daca te uiti ce contin ti se scoala parul in cap. Eu am avut o crema naturala- un unt de cacao si shea- l-am folosit destul de rar… Nu am facut vergeturi chiar daca eu sunt genul de persoana cu predispozitie genetica in acest sens. Am doar cateva foarte mici pe abdomenul inferior din motive mecanice. Eu am avut o sarcina foarte joasa, in ultimele spatamani burta mea depasea in jos zona pe unde ar fi trebuit sa iasa copilul :). Am crezut ca nu o sa-si mai revina niciodata, dar si-a revenit, e aproape in pozitie si cele 3-4 vergeturi abia daca se mai vad. Cu siguranta ar fi trebuit ca la sfarsitul sarcinii sa port o centura pentru a sustine burtica… n-am facut-o.
Vergeturile sunt ireversibile, exista tratamente cu laser pentru reducerea aspectului neplacut, dar per total acolo raman.
Puteti citi aici mai multe.

Contractiile – pe durata sarcinii o sa simtiti doua tipuri de contractii – cele nedureroase si cele dureroase. Cele nedureroase sunt absolut normale, se numesc contractii Braxton-Hicks si sunt fiziologice, de antrenament. Uterul se pregateste pentru nastere. Atata timp cat ele nu devin dureroase si incep sa fie la intervale regulate de timp nu aveti de ce sa va speriati. Daca sunt foarte dese si deranjante este posibil ca medicul sa va prescrie un antispastic usor. Contractiile dureroase sunt cele de travaliu. Le veti identifica cu siguranta. La inceput intensitatea lor va fi mica si tolerabila, ceva similar cu durerile menstruale, apoi cu inaintarea in travaliu vor deveni din ce in ce mai consistente… chiar foarte. Ele sunt insa dureri “bune”, poate singurele dureri bune pe care le simtim in viata. Au rolul de a dilata colul si de a face loc bebelusului sa iasa, pe langa functia de dilatare au si rolul de a-l “masa” pe bebe care iesire si de a-l ajuta sa iasa. Nasterea la termen este oricand intre saptamana 38-42 (unii spun ca de la 36) deci daca in acest intarval apar contractiile dureroase la intervale regulate (cam de pe la 10 minute incepeti sa le simtiti evident) inseamna ca ati intrat in travaliu si este ziua ce MARE. Daca simtiti contractii dureroase inainte de termenul de 38 de saptamani sunati imediat medicul pentru ca poate fi un travaliu prematur si cu cat este prins mai repede cu atat cresc sansele de a fi oprit si de a evita o pierdere de sarcina sau o nastere prematura.
Ce puteti face? Daca doriti sa evitati contractiile: nu va enervati, nu va stresati, nu mangaiati excesiv burtica, nu faceti efort exagerat, nu stati mult in picioare, aveti grija cu intensitatea activitatii sexuale :).
In timpul travaliului exista tehnici pentru a ajuta travaliul si pentru a avea contractii eficiente, o sa discutam despre ele intr-un articol dedicat.

Nu neglijati niciun simptom, oricat de neinsemnat vi se pare este bine sa-l notati si sa observati daca se repeta. La fel de bine trebuie sa intelegeti ca sarcina nu este o boala, este o conditie fiziologica absolut normala si nu trebuie sa va comportati ca si cum ati dobandit un handicap. Duceti o viata normala. Daca aveti probleme de natura medicala, voi sau bebelusul, respectati sfaturile medicului. Nu luati niciun medicament fara a va sfatui cu medicul vostru, nu mergeti pe ideea ca si cutare prietena a facut sau a dres. Fiecare femeie este unica si fiecare sarcina la fel.

Neplacerile de natura psihica. Abia aici incepe partea cu adevarat grea. Va puteti confrunta cu stari ca:
- anxietatea;
- starile depresive/melancolice;
- insomniile;
- cosmarurile;
- prosteala :) – da uneori o sa te surprinzi facand niste lucruri….
- nervozitatea;
- “poftele”
- sindromul de “nesting” – cand se apropie sorocul va apuca pregatirea culcusului.

Si probabil ca mai sunt si multe altele.

De multe dintre ele sunt de vina hormonii. Ei vor sta cu voi si niste luni dupa ce nasteti si-si vor face de cap si mai abitir. Ce puteti face este sa identificati aceste stari ca nefiind ale voastre. Si sa incercati sa nu le luati in seama. Este destul de greu, uneori o sa reusiti, alteori nu.
Nu am sa le iau pe fiecare pe rand, mai ales ca sunt fenomene psihice de “specialitate”. Daca situatia devine alarmanta puteti consulta un psiholog. Eu pot sa va spun ce am facut eu si ce a functionat real pentru mine. Nu spun ca asta trebuie sa faceti si voi sau ca este singura solutie sau ca daca nu reusiti sa faceti ca mine sunteti niste “ratate” nedemne de a fi mame. Sunt doar idei, cu siguranta daca le incercati nu au ce sa va faca rau.

In primul rand ar trebui sa stiti ceva despre mine. Eu nu eram deloc genul “zen” de persoana. Din contra, eram genul foarte anxios, am avut perioade cand am suferit de atacuri de panica teribile, eram un om extrem de sensibil la tot ce se intampla in jurul meu si ma implicam in niste situatii deloc sanatoase pentru mine (dramele altora). Probabil au contribuit mereu si secretiile mele hormonale putin iesite din normal. Pana la urma “noi” suntem, de fapt, un sir de reactii chimice care se intampla in creierul nostru. Multe dintre aceste reactii sunt catalizate de hormonii si enzimele secretate de corp. Deci cam asta eram eu atunci cand am ramas insarcinata – un om hipersenzorial si anxios.

Si…a venit sarcina. Din pacate a venit cu atat de multe probleme incat simteam ca-mi pierd mintile. Cand spun probleme nu ma refer la cele fizce de mai sus, pe care le-am trait din plin, ci la cele despre care v-am mai vorbit eu, lucrurile pe care nu le pot spune cu voce tare. Riscurile asupra sarcinii si asupra sanatatii copilului. Dupa ce am aflat de bebe o saptamana cred ca doar am plans si printre momentele de disperare cautam raspunsuri la intrebarile pe care medicina romaneasca inca nu l-ea adus in secolul 21. Va spun sincer… eram la limita de a o lua pe campii. Aveam de ales intre sa fac un avort (imposibil) sau sa-mi asum orice risc si sa aduc pe lume un copil cu mari sanse de handicap (dupa cum spuneau medicii).

Atunci mi-am dat seama ca daca eu nu schimb ceva in mine nu vom ajunge niciuna dintre noi sa mai vedem finalul sarcinii. In ce am gasit eu puterea? In iubirea pentru Matilda. O iubeam prea mult ca sa nu fiu puternica, o asteptasem prea mult ca sa nu lupt pentru ea. Asa ca m-am linistit. Si pot sa va spun ca am fost una dintre cele mai senine si fericite gravide din cate cunosc.

Fiecare rau pe care l-am avut l-am tratat cu iubire. Cu ganduri si imagini frumoase, cu povesti spuse puiului din burtica. I-am explicat mereu tot ce se intampla cu mine, de ce ma doare si cum ma doare, si mai ales i-am spus ca nimic din toate astea nu are legatura cu ea.

Am luat fiecare zi pe rand, fiecare voma in parte, fiecare nesomn. Imi spuneam mereu lasa ca o sa dorm maine, asta imi spun si acum :). Incercam sa nu ma gandesc ce o sa fie peste o luna, doua noua sau cand o sa se termine. Ma gandeam doar pana maine. Vedem ce o mai fi si maine, poate o sa fie mai bine. Citeam in fiecare zi intr-un jurnal de sarcina pe un site din SUA, ce mai face bebe azi, cat a mai crescut, ce i-a mai crescut. Apoi vizualizam asta si ii spuneam si ei “draga mea de azi ai ovare” sau “puiu meu sa stii ca ti-au crescut si tie gene”. Vorbeam cu ea in gand mereu, era alinarea mea, stiam ca intr-un fel ma aude.

Apoi… eu am iubit sarcina, nu m-am luptat cu ea deloc, am imbratisat-o. Asa grea cum a fost. Doar asa puteam sa am astazi puiul asta minunat. Deci am invatat sa iubesc sarcina, sa ma identific cu ea. Nu aveam un chirias ci eu eram o gazda.

Este foarte important sa va fi dorit real copilul. Nu doar asa declarativ. Un copil nu se face pentru ca asa visai tu cand erai mica si te jucai cu papusile, nu se face pentru ca ai facut 30 de ani si bate ceasu’, nu se face pentru ca in rest le-ai facut pe toate si asta ti-a mai ramas de bifat, nu se face nici macar pentru ca omul pe care-l iubiti isi doreste un copil, nu se face nici macar pentru voi. Un copil se face pentru el! Deci daca nu simtiti cu intreaga fiinta ca puteti face sacrificiul asta si sa-l iubiti, mai bine mai asteptati. Da, sarcina e un scarificu de sine, o sa treceti prin atatea incat o sa va intrebati cum de a supravietuit specia asta daca sarcina inseamna atatea rauri si dureri.

Apoi vine nasterea… si daca pana atunci nu ai invatat sa iubesti ceea ce ti se intampla si te-ai plans zi lumina si te-ai luptat cu corpul tau in loc sa-l lasi sarcinii… o sa ajungi in acea zi minunata a intalnirii atat de obosita si de epuizata fizic si psihic incat sansele ca nasterea sa fie una fericita sunt destul de mici. Chiar sunt sanse mari sa fie o nastere traumatizanta atat pentru tine cat si pentru copil. Eu am nascut absolut natural, cu zambetul pe buze, cred ca nasterea naturala este varianta optima. Dar la fel de mult cred ca sunt situatii in care cel mai bine s-ar opta pentru alternativa. Medicii iau in calcul doar recomandarile medicale de natura fizica care ar duce spre o indicatie de cezariana. Din pacate habar nu au de psihicul acelei femei. De multe ori au ei propria lor lupta de dus. Dar tu, care te cunosti si ai trait cu tine o viata, si mai ales, ai petrecut cu tine ultimele 9 luni ar trebui sa stii cel mai bine pana unde poti.

Ma intreba cineva acum ceva timp “ce, acum daca devin mama inseamna ca trebuie sa uit de mine?”. Intre timp a devenit si cred ca si-a dat singura raspunsul. Eu cred ca esti mama din clipa in care ramai insarcinata, nu de atunci cand nasti. Si DA, sa fii mama inseamna sa uiti de tine, complet si absolut. Nimic din ceea ce era viata ta inainte nu o sa mai fie. Copilul este pentru toata viata si cumva si dincolo de ea. Normal copilul va creste, nu va mai fi dependent de tine pentru orice fleac, dar tu vei fi mereu mama lui si uneori chiar iti va parea rau ca nu mai vine la tine sa-i pupi o bubita. Cu cat intelegi mai repede ca acum “tu” esti despre copil si cu cat imbratisezi mai sincer noua viata cu atat iti va fi mai usor, cu atat iti vei simti si cunoaste copilul mai repede si mai bine. De fapt asta este instinctul de mama, cat esti mai constienta de tine si de problemele tale cu atat vei fi mai putin intuitiva si simtitoare de problemele lui.

Pe mine asta m-a ajutat si cu greturile, varsaturile, salivatia, durerile de de toate, sciatica, nasterea, alaptarea… m-a ajutat iubirea pentru Matilda.

Nu a fost niciodata mai greu, dar nu a fost niciodata mai frumos!

Iubiti sarcina!

(acest articol contine pareri care ar putea ofensa/intrista/jigni anumite persoane aflate inca in conditia de mame “martir” asa ca le rog frumos sa-l ocoleasca sau, daca au deschiderea, sa-l citeasca pentru ca de fapt este pentru si despre ele)

Ma intreba o prietena draga ieri “ma, da’ tu mai poti?”

Putina lume ma intreaba… cred ca sunt vreo 2-3 oameni, culmea niciodata cei de la care te-ai astepta :).
Evit sa spun ca nu mai pot, eu cred ca suntem ceea ce gandim, daca gandim ca nu mai putem atunci asa o sa ni se intample. Eu imi zic de ani de zile ca POT, chiar pot, sunt un om cu limite de rezistenta fizica si psihica mari. Am facut in viata mea niste maratoane din astea de nesomn si munca (complet nesanatoase) de care ma minunez si eu acum. Cate 2 luni in care dormeam 5 ore pe saptamana si in rest numai activitate psihica. Mereu am invatat si am facut lucrari cat pentru 10 oameni, asa sunt eu, intre timp m-am mai potolit, dar atunci credeam ca exista cumva si nota 100 in loc de 10. Eu sunt aia pe care o vezi plecand la 7 de la serviciu cand toti sunt deja la terasa la o bere, omul care verifica si paraverifica orice, omul ala care o sa-ti gaseasca greselile de calcul dintr-un soft. Probabil ca e o problema de educatie, nimic nu e suficient, poti mai mult, trebuie sa faci mai mult. Nu pot sa spun ca nu sunt si satisfactii de toate felurile si financiare si profesionale. Cam asa era viata mea in 2010, munca pe “plantatie”, consum nervos intens, consum emotional intens, munca pe “plantaie” si da, iar munca :). Apoi a venit toata povestea asta cu copilul- sarcina, nasterea, alaptatul, ingrijitul- si nelipsita munca. Cel putin inceputul lui 2011 a fost ca scos din Iad, au fost atat de multe probleme la serviciu incat incepeam sa cred ca cineva imi face o gluma proasta. Din pacate munca pe care o fac eu nu o poate face altcineva (dintre angajati), ma simt mandra de asta si mi aduce beneficii, dar cand la 32 de saptamani am intrat in travaliu prematur din cauza oboselii si stresului as fi dat orice sa cada din cer unu care sa preia tot ce faceam eu si sa pot pleca acasa. Imi aduc aminte cum in ziua aia cronometram contractiile sa nu intre sub 10 minute si in timpul asta pregateam salariile. Atunci a fost un semnal de alarma, ori ma potolesc ori se intampla ceva foarte grav cu noi. M-am linistit in sensul ca nu m-am mai consumat nervos, de muncit am muncit pana cu 10 zile inainte sa nasc cate 9-10 ore pe zi… M-am descurcat, le-am facut pe toate, si serviciu, si acasa, si cumparaturi, si documentare, si timp pentru bebe din burtica, le-am facut. Acum cand ma uit inapoi mi se pare incredibil, de parca toate i s-au intamplat altcuiva, ca nu am fost eu aia care a trecut prin toate fara sa se planga de nimic, care a strans din dinti si a zambit mai departe. Daca ar fi sa trec acum prin aceleasi lucruri nu cred ca as mai avea forta sa trec nici macar de prima zi. Si le-am facut pe toate singure, eu si puiul meu. Sunt sigura ca ea a fost puterea mea, cum si este si acum.

Cica atunci cand iti asumi sa faci un copil singur ar trebui sa stii ca va fi greu :). Normal ca stii, e greu si in 2 si in 3 si in 5. Culmea, mie singura mi-a fost infinit mai usor decat altora care au in jur sot, mama, soacra, bona, etc. Tocmai pentru ca esti doar tu stii ca nu are cine sa te adune de pe jos daca te asezi acolo si plangi ca tu nu mai poti, te intaresti singur si te tii tare. Mi-a fost usor pentru ca mi-am dorit copilul cu fiecare particica din mine, mi-a fost usor pentru deja renuntasem la mine din secunda cand am aflat ca suntem doi, dar mi-a fost si greu. Foarte putini oameni stiu dimensiunea “greului” prin care am trecut, uneori nu vreau sa o stiu nici eu pentru ca-mi este mai bine asa. Mai scot din cand in cand din raftul de probleme cate una si o disec pana scap de ea, restul le las acolo pentru cand o sa-mi mai adun ceva puteri. Greul cel mare pentru mine oricum nu are legatura nici cu raul din sarcina, nici cu durerile fizice, nici cu noptile nedormite – greul unui parinte singur tine de altceva. Infernul pentru mine au fost deciziile alea importante si capitale, hotararile pe care le-am luat eu singura. Eu chiar sunt omul cu decizia, si la serviciu si in rest in viata mea, pentru ca am fost mereu genul de persoana independenta si de pe la un an cand am hotarat ca eu mananc singura s-a cam terminat cu controlul asupra mea. Am facut mereu cum am crezut eu ca e mai bine, norocul cumva a fost ca se nimerea sa fie bine mai mereu. Au fost si greseli. Au fost deciziile mele, pentru mine si ma afectau in mare masura doar pe mine. Dar ce faci cand trebuie sa iei o decizie de viata sau de moarte pentru altcineva? Ce faci cand acel altcineva e totul pentru tine, nu e un oarecare dupa strada, e copilul tau si decizia ta inseamna ca el sa fie sau sa nu mai fie. Probabil ca de asta copiii se fac in doi, pentru ca decizia asta este prea grea pentru unul singur. Cel de al doi-lea, in cazul nostru, a zis nu… Deci am ramas doar eu. De fapt am fost noi doua, pentru ca si ea s-a luptat la fel de mult ca si mine sa fie azi aici. Dar in fiecare zi ma trece fiorul lui “daca”.
Probabil ca orice parinte care a trecut printr-o decizie grea ramane marcat. Unii poate sunt mai puternici si nu raman marcati deloc. Eu asa sunt, despic orice fir in 14 mii nu doar in 14, orice decizie si actiune are o mie de argumente logice care-mi trec prin minte in 2 secunde. Probabil ca logica atunci a dat gres, argumentele rationale spuneau sa NU iar eu am ales cu sufletul sa Da. Cand esti omul logicii si iei o decizie complet instinctiva ti-e greu cu tine cumva. Ce simt eu este ca mi-ar fi fost mai usor daca as fi impartit deciziile cu cineva, sa mai fi fost unu care sa fi crezut cu taria mea in copilul nostru, unu care sa fi stiut ca o sa fie bine, unul care sa fi zis la fel ca mine cand s-a pus problema amniocentezei, ca o va iubi oricum va fi. N-a fost nimeni, din cotra, si cei putini care ar fi putut sa ma sprijine cumva au spalat putina :). Sunt oameni pe care nu mai pot sa-i iubesc de atunci, oameni din categoria intaia de apropiere care atunci i-au contestat existenta si bucuria ca va veni pe lume, nu am cum sa-i iert. Astazi acei oameni o iubesc… eu nu-i mai iubesc pe ei.

Greul asta m-a consumat mult psihic. Am gasit o cale sa ma impac cu toate, sa ma impac cu ideea ca altcineva a hotarat momentul, ca altcineva a hotarat ca el o sa fie tatal si ca eu, omul cu controlul, nu mai am nimic de spus la capitolul asta. Altcineva a hotarat toate astea iar eu eram cea care trebuia sa le descurce cumva si sa faca sa fie totul bine. Oricum in viata mea nimic nu s-a intamplat usor si tot ce a fost frumos a fost cu straduinte si chinuri. Le-am descurcat, m-am impacat cu toate. Culmea este ca nu am resentimente, nu-l judec, nu-l urasc pentru ca m-a lasat singura. Nu stiu inca cum voi face ca nici Matilda sa nu sufere si sa nu urasca. Eu intr-un fel ciudat il iubesc pentru ca o iubesc pe Matilda si el e parte din ea. Cred ca am fost atat de preocupata de copil incat nici nu am avut timp sa ma gandesc la el si la faptul ca ar trebui sa simt lucruri… Am prieteni extrem de revoltati pentru ca l-am lasat asa in lumea lui fara sa-si asume nimic. Probabil ca s-au revoltat ei suficient si pentru mine. Eu nu cred in pensii alimentare si in responsabilitati impuse cu forta. Sincer, il inteleg. La fel de sincer am si momente cand nu-l inteleg, cum sa pierzi asa ceva? Dar el nu o cunoaste pe Matilda, nu stie ce copil minunat este, nu stie ce pierde. Eu chiar mi-am asumat tot, eu am decis, eu o sa o cresc, eu o sa platesc daca am facut ceva gresit. Pana acum nu as schimba nimic din ce a fost greu :), am tot ce putea sa fie mai frumos, dar as schimba din lucrurile care ar fi putut sa fie mai usoare.

Sunt zile in care nu mai pot… au inceput sa fie din ce in ce mai dese. Incep sa-mi pun la modul foarte serios problema ca s-ar putea intr-o zi chiar sa nu mai pot. Muncesc enorm… in majoritatea zilelor ajung acasa pe la 19. Tot ce ar fi trebuit facut in anul in care am lipsit… e nefacut si ma astepta ranjind de pe birou. Tot ce e nou de facut isi cere dreptul si nu stie ca sunt multe altele vechi nefacute. Am sinistru de multe de facut. Si mai mult decat orice am acasa un copil care nu stie ca mami trebuie sa si munceasca pentru ca altfel nu mai avem nici casa, nici masina, nici plimbat, nici mancare, nici medic privat, nici jucarii, nici hainute frumoase… Ea stie ca mami pleaca… a inceput sa invete ca mami se si intoarce, uneori doar ca sa mai petreaca o ora cu ea pana o pune la nani. Nu stie ca mami pleaca plangand si vine plangand, ca se duce la toaleta la serviciu pentru ca-i vine sa planga si sa urle de dorul ei. Am inceput sa ma duc acasa cand ea este afara ca sa nu-i mai aud pasii si scancetul la usa pana reusesc sa o descui, mi se rupe sufletul. Cred ca v-am mai spus… cine are senzatia ca a fost greu in sarcina sau cand a nascut… sau noptile nedormite… inseaman ca inca nu s-a intors la serviciu. Probabil ca daca aveti un bebelus care plange 12 ore pe zi o sa spuneti ca bat campii si ca ati da orice numai sa mai fiti o zi la serviciu, o sa ajungeti in ziua aia si o sa va faceti bucati bucatele. Efortul asta de a functiona, si de a functiona eficient, asa cu sufletul jumatate m-a obosit cat nici nu-mi imaginam ca este posibil.
Extenuare, epuizare, oboseala, stres, surmenaj, astenie.
Medical asa ii spune oboselii: astenie caracterizata prin epuizare fizica si psihica. Unii mai ii mai zic si lene. In cazul meu numai lene nu este, din cotra, este dorinta de a face prea multe. Si fac. Fac prea multe pentru un sigur om, dar sunt si eu om. Am eu o gluma ca Superman a murit si m-a lasat in locul lui. Draga Superman, am nevoie sa te resuscitezi si sa-ti iei postul inapoi pentru ca eu nu mai pot. N-am mai scris. De fapt am scris dar nu am apucat sa le mai corectez… Am 3 articole pe care incerc in fiecare zi sa le citesc si sa le corectez si nu apuc sa trec de 5 randuri… Sunt foarte obosita. Sfatul medicului este sa respectam programul de somn, sa facem activitate fizica regulata, sa evitam stresul, sa ne relaxam, sa mancam echilibrat si sa facem cure termale. ;)
Despre faptul ca nu am mai dormit real de vreo 2 ani v-am mai povestit… dar acum s-au adunat atat de multe. Sunt atat de obosita incat am zile in care nu-mi amintesc ce am facut de dimineata… plec dintr-o camera sa iau ceva si dupa doi pasi uit de ce am plecat, sunt atat de obosita incat uneori imi vine sa nu ma mai culc deloc, oricum ma trezesc mai obosita decat mai culcat. Recent Matilda a trecut printr-o eruptie dentara exploziva, timp de 3 saptamani s-a trezit de cate 5 ori pe noapte tipand si plangand… Nu stiu daca au fost numai dintii sau a fost si vreo neliniste, vreo spaima. O luam  si o tineam in brate, ii vorbeam pana se linistea. Avea si momente cand dormea linistita. Mie situatia asta mi-a activat toate spaimele vechi… s-a dus si bruma de somn pe care-o mai aveam, n-am dormit aproape deloc. Una era cand avea o luna, doua, trei si nu dormeam de grija ei… acum are un an si doua luni… un an si doua luni in care 4 ore de somn legate sunt exceptii si minuni. Eu inca imi alaptez copilul si (normal) ca la orice manifestarea neplacuta a copilului primul gand se duce catre lapte. Opricum, daca alaptati, sa stiti ca laptele vostru e de “vina” pentru orice, are copilul colici, parturi, regurgitari, plange, stranuta, nu plange, nu stranuta… toti se uita cumva asa cu o spranceana ridicata catre sanul tau, sigur de acolo vine problema. Matilda nu a avut niciunfel de colici, nici abdominali nici nervosi, a avut ceva gaze dar o ajutam sa le elimine, a dormit de la cateva saptamani 8-10 ore legate pe noapte, a regurgitat dar in cantitati rezonabile si mai mult pentru ca manca haplica, a luat perfect in greutate, e mai inalta decat copiii mai mari cu 6-9 luni decat ea, suge si acum. Dar.. cu toate astea, de care sunt perfect constienta, blamarea laptelui matern este asa de puternic inradacinata undeva incat si eu ma gandesc ca aoleu plange ca nu-i mai ajunge laptele. Acum cel mai probabil a plans pentru ca i-au rasarit 3 dinti dintr-un foc. In seara in care am decis ca daca mai plange o noapte ii dau nurofen… s-a linistit, acum doarme iar 10 ore. Doamne ajuta!
Ea s-a linistit dar eu nu, consecintele acestei oboseli suplimentare se simt si se simt rau. De cateva zile am palpitatii puternice, mai ales noaptea, imi este foarte rau, am stari de voma si tot felul de alte stari vegetative. Ma doare capul, sunt ametita. Nu reusesc sa ma repliez deloc iar la munca sarcinile vin unele peste altele, acasa cum ajung o iau pe Matilda in primire, in week-end-uri suntem doar noi doua. De un an si doua luni functionez 24 din 24 si simt ca o sa-mi stea inima in loc.
Poate ca solutii sunt, or fi, eu nu le-am gasit sau nu le-am gasit la timp. Nu am cu cine sa o las pe Matilda, am petrecut singura cu ea luni de zile. Au fost saptamani in sir cand nu a fost nimeni altcineva sa stea 5 minute cu ea ca sa pot sa fac un pipi intreg. Poate ca vi se pare incredibil, dar asa este cand esti singur cu un copil mic. Si nu esti singur pana vine sotul de la serviciu, esti singur 24 din 24,  7 din 7, 31 din 31. In putinele momente libere pe care le aveam trebuia sa aleg intre sa dorm si eu, sa mananc sau sa ma spal. Prioritatile mele sunt putin inverse asa ca alegeam sa ma spal. Invariabil cand ieseam din baie copilul meu, de altfel foarte linistit, plangea. Bebelusii au un fel de senzor pus la usa baii, cum treci de ea li se aprinde un beculet si incep sa planga. Intr-un final am investit intr-un interfon… mare inventie si interfonul asta! A dezactivat senzorul copilului :))), dupa ce am luat interfonul nu a mai plans niciodata cand intram in baie. Refuz sa cred ca simtea chiar asa de tare nelinistea mea ca o lasam singura… probabil ca a fost domul Murphy si legile lui.

De curand am apleat la cineva care sa vina in weekenduri sa ma ajute. Mi se pare aberant cand ai o mama care sta la ea acasa tu sa apelezi la cineva contra cost sa vina sa stea cu copilul ca sa poti face ordine in casa… Poate si faptul ca obiectele sanitare din baie uitasera ca de fapt la origine erau albe m-a convins. Dar am lasat logica mea (se pare defectuoasa) de o parte si am zis multumesc pentru faptul ca sta cu fetita cat sunt eu la serviciu si am cautat o alta solutie pentru weekenduri. Asta am facut acum… probabil ca as fi putut sa o fac cu luni in urma, inainte sa ajung o epava. La fel de probabil ca as fi putut apela la cineva si cand Matilda era bebelus. Nu stiu cat va functiona aranjamentul, trambalez o prietena de la Ploiesti in fiecare weekend impreuna cu un copil de 5 ani. O sa vedem cat ne tin nervii si pentru combinatia asta :)). In rest sa aduc un strain sa stea cu ea inca nu am puterea. Am mai incercat cu cineva pentru curatenie… din pacate nu rezultau decat nervi si munca luata de la capat, asa ca am renuntat. Probabil ca as fi putut si sa plec peste noapte si sa dorm… probabil ca s-ar fi putut face multe. Eu am ales sa o cresc eu, sa stau cu ea, sa ma sacrific, doar sunt mama, nu?

NU. Cu mintea de acum imi dau seama ca nu ar fi trebuit sa fac chiar asa. Ar fi trebuit sa apelez si la ajutor atunci cand mi s-a oferit. Eu nu prea cer ajutorul, mai ales pe cel gratuit. Am traumele mele legate de scosul ochilor inca 10 ani de acum in colo pentru ca m-ai ajutat in cutare situatie. Daca nu esti capabil sa faci ceva pentru mine pentru ca asa simti mai bine nu mai face deloc. Si asta cred ca e valabil pentru orice om. Ti-ai asumat sa ajuti atunci tine-ti gura si lasa-l pe bietu om sa se bucure de ajutor.

Atunci cand era Matilda mica eram atat de concentrata pe ea, pe nevoile ei incat nu simteam nevoia sa mai fie cineva pe acolo. Era ok cand venea mama. In rest nu aveam starea necesara sa fiu si gazda, sa fac frumos, sa vorbesc. Cum ii spui unui prieten “auzi, tu vii sa ma ajuti dar nu vreau sa te vad sau sa te aud”? Asta simteam. Nu aveam dispozitia sa ma aranjez si sa imi pun haine civilizate, nu aveam energia sa fiu sub lupa cuiva. Nici nu stiu daca as fi fost sau daca pentru cine venea la mine conta ca m-am spalat pe cap sau nu, dar conta pentru mine. Si orice lucru din asta pus peste oboseala mea m-ar fi obosit si mai tare, asa ca am ales sa le fac pe toate singura. Stiu ca nimeni nu ar fi putut sa le faca mai bine decat mine :) dar uneori ar trebui sa ne mai multumim si cu mai putin binele facut de altcineva.

Ce as face acum diferit?
* in primul rand as intelege ca din postul de mama nu o sa ma dea nimeni afara, e pe viata!
* apoi as intelege ca in mamicenie nu e niciun concurs, nu te pune nimeni sa dai examene, nu stie nimeni oricum ce e mai bine pentru copilul tau si nu trebuie sa stie nimeni ce faci tu la tine acasa;
* as intelege ca daca imi fac timp si pentru mine asta nu inseamna ca sunt o mama rea, ci din contra;
* paradoxal, as intelege ca sunt si situatii cand poate ca o alta persoana i-ar face mai bine decat o mama terminata de oboseala, oricum nimeni nu are cum sa-ti iubeasca copilul mai mult decat il iubesti tu, dar se poate ca un strain cu bune intentii sa-i acorde o ingrijire la fel de buna;
* as dormi! copilul meu a fost si este un inger, as fi putut sa dorm nopti intregi inca de cand avea o luna… eu am ales sa o veghez;
* as primi ajutor;
* nu stiu daca as cere ajutor dar macar as lua asta in calcul;
* al lasa lapte in biberon sa-i dea altcineva si eu m-as odihni!
* m-as feri (asa cum am si facut-o) de mamele “model”,
* mi-as asculta ca si pana acum orice instinct si semn care vine de la copilul meu;
* as cauta alta solutie legata de intoarcerea la serviciu.
Stiu ca de multe ori la orice sugestie venita de la cineva din jur legata de odihna voastra sau de timpul petrecut cu copilul ati raspuns “nu pot, alaptez”, “nu pot, doarme cu mine”. Probabil ca o sa-mi iau ceva injuraturi, dar mi le asum.
Alaptarea. Copilul meu a fost exclusiv alaptat pana la 6 luni si jumatate, este alaptat si acum 8 luni mai tarziu si a vazut lapte praf doar in primele 2 zile in maternitate si nici atunci la toate mesele. Alaptat de catre mine nu de vreo doica. Cred ca pentru noi doua asta a fost solutia optima. Nu cred ca ar fi existat o alta sursa de hrana mai buna pentru ea (eu inca de la inceputul sarcinii mananc foarte curat si echilibrat). Nu cred ca relatia noastra ar fi fost la fel de puternica fara aceasta daruire. La fel de bine nu cred ca as fi avut puterea sa trec prin toate daca nu as fi beneficiat de fericirea alaptarii. Dar cred si ca nu asta este soltuia pentru oricine. Eu nu sunt un om rau de somn, stiam ca pot sa o duc asa si cu 3 ore de somn pe noapte bine mersi si un an. Nu toti oamenii sunt asa, sunt persoane care dupa 2-3 zile de nesomn sunt deja in frison de oboseala si nu mai gandesc coerent, deci nu cred ca pentru o astfel de persoana alaptatul exclusiv este o varianta optima. Cu siguranta va avea nevoie de cineva care sa intre schimbul doi. Ideea  in care peste noapte pui lapte in biberon nu este una realista, cel putin nu in primele luni. Si daca nu m-as fi trezit ca sa o alaptez oricum o faceam pentru ca trebuia sa scot din laptele in exces. Mie mi se angorjeaza sanii (adica se intaresc dureros) si acum, dupa un an si de alaptat. In primele 6 luni dupa 4 ore erau deja insuportabili asa ca daca nu manca ea trebuia sa ma ocup eu de pompat. In mod normal in cateva saptamani fluxul de lapte ar trebui sa se “adapteze” nevoilor copilului, nu se intampla mereu asa, de multe ori este prea putin, alte ori este prea mult. Probabil ca nu toate femeile sunt la fel de “norocoase” dar cu singuranta nimeni nu rezista 8 ore cu sanii plini, nu mai spun ca te poti pricopsi cu o mastita de toata frumusetea. Asa ca este foarte posibil sa fie nevoie sa apelati (si) la laptele praf, nu va fi sfarsitul lumii! Nu o sa va arda nimeni pe rugul mamelor “criminale” care nu-si alapteaza copilul, si NU, nu veti avea un copil redus mintal si bolnavicios pentru ca i-ati oferit si lapte praf. Apoi daca alaptati la cerere si nu la program povestea aia cu reglatul fluxului de lapte va ramane fix o poveste, Matilda manca ziua cam la 4 ore si noaptea la 8, dar putea la fel de bine sa doarma 10.. sau ziua sa vrea la 5 ore.
Exista acum o “secta” a mamelor naturiste cumva. O dileala la moda. Pfff ce cuvinte dureee. Mi le asum. E o dispozitie generala sa fim maniaci intr-o directie. Daca nu suntem maniaci cu ordinea suntem cu sportul, daca nu suntem cu munca suntem cu mancarea, dar daca nu suntem maniaci in ceea ce priveste cresterea copilului degeaba ne-am mai apucat. Copilul trebuie nascut cu surle si trambite, copilul trebuie alaptat la cerere pana la … completati voi ca eu am pierdut sirul anilor, apoi copilul trebuie carat in diverse sisteme de purtare (chiar daca ele deja fuge pe propriile picioare si deja catareste jumatate din greutatea mamei), copilul trebuie sa fie eco/bio, sa faca pipi si caca doar in scutece refolosibile siiiiiii, mai ales, copilul trebuie sa doarma cu parintii in pat. Daca nu doarme o sa-l manance lupul din padure, o sa-l rapeasca Ali Baba sau va ajunge un handicapat emotional nesigur pe el si pe cei din jur. Ca unele persoane cred asta e una, faptul ca s-au si adunat in grupuri e cumva preocupant, dar ca terorizeaza si isi impun ideile cu asa o vehementa si altor parinti mi se pare agresiune si nesimtire. Na ca am zis-o! Sfatul meu este sa va feriti de aceste “grupuri de sprijin”, incercati sa va informati din surse neutre si apoi sa faceti cum credeti ca este mai bine pentru voi. Cunosc mame care au suferit drame si depresii pentru ca nu au putut alapta iar alaptatoarele din jur le haituiau efectiv cu sfaturi si exemple care nu aveau nicio legatura cu viata sau copilul lor.
Copilul nu TREBUIE nimic. Copilul se iubeste si se ingrijeste cu cel mai pur bun simt posibil. Copilul se creste cum simti. Daca simti sincer si o faci cu convingere el va simti si ii va fi foarte bine. Eu cred in ideile unei stiinte numite maternologie, o sa va povestesc eu si despre asta. Eu cred in copil si in nevoile lui. Nu cred in reguli, in trenduri, in manii si marketing. Am vazut ca Matildei ii merge excelent cu laptele meu, atunci am alaptat-o. Am alaptat-o si in primele 2 luni in care mameloanele mele s-au incapatant sa nu se mai formeze si bietul meu copil nu se putea prinde de ele. Am alaptat-o si atunci cand era in puseu de crestere si manca la 2 ore zi si noapte cate 2-3 saptamani. Am alaptat-o si cand i-au crescut dintii de sus (3 la numar) si nu stia cum sa suga cu ei si-mi provoca niste rani adanci din care curgea sange (da se poate intampla si asta). O alaptez si acum chiar daca asta inseamna sa nu am niciun fel de timp pentru mine, sa nu pot pleca nicaieri fara ea. Am ales asa pentru ca asa ne-a fost mai bine. Am stiut ca asta ne va ajuta pe amandoua mai ales acum cand suntem putin timp impreuna, e darul meu pentru ea.
Dar am stiut si cand sa zic stop, probabil ceva mai tarziu decat era sanatos. Cand avea cam 6 saptamani, iar eu nu dormisem aproape deloc, ajunsesem sa nu mai stiu cum ma cheama, la propriu. Imi amintesc ca stateam cu ea in brate pe marginea patului si nu mai aveam niciun gand in cap, nu mai stiam nici cum ma cheama. Ma uitam la mama si o intrebam asa din cand in cand “da’ pe mine cum ma cheama?”. S-a speriat biata femeie… a vrut sa-mi ia copilul din brate, dar Matilda era singura mea legatura cu realitatea in momentul ala, tot ce mai stiam era ca e copilul meu si atat. Atunci mi-am dat seama ca sunt pe un drum gresit, ca nu o sa-mi ridice nimeni statuie de martir daca o sa mor de oboseala asa ca am pus frumusel lapte in biberon si am dormit peste o masa de a ei. Am repetat asta cateva zile si mi-am mai revenit. Nu s-a intamplat nimic cu lactatia mea, o masa pusa in biberon nu omoara lactatia. Matilda nu a uitat sa suga la san, mai rau ii “deturneaza” suzeta decat biberonul. Copilul meu nu m-a uitat, nici nu a plans, nici nu a fost omorat de mama cand i-a dat din biberon. Probabil ca in curand am sa renunt la alaptatul de dimineata, o sa o facem treptat. Nu cred ca trebuie sa ma justific cumva nici in fata celor care fac ochii cat cepele “inca o alaptezi???” nici in fata celor care zic ca ar fi pacat sa nu o mai fac. Eu cred ca am ajuns amandoua in punctul in care trebuie sa renuntam la aventura asta, deja dimineata da semne ca nu-i mai trebuie, sigur ca mi se pare ceva trist dar si mai trist ar fi sa-mi crape capul de obosita. :)
Dormitul. Copilul meu a dormit, a priceput foarte repede cum e cu ciclul zi/noapte si dormea somn de noapte intins. Am culcat-o inca de la inceput in patutul ei in camera cu mine. Nu am adormit-o niciodata in brate. O puneam la ea in patut si stateam cu mana pe burtica ei pana adormea. Copilul meu nu a plans niciodata noaptea in acea perioada, zambea si plescaia satisfacuta prin somn. Iar asta se intampla pentru ca se simtea la fel de in siguranta, nu pentru ca “invatase” sa nu planga, avea doar 7 zile cand am ajuns acasa. Un bebelus cu nevoi si le face auzite. Apoi am scurtat aceste perioade de stat cu ea si se culca singura la somnicurile de zi si cu mine langa ea seara (ca-mi era mie drag sa o vad cum adoarme). Daca adormea la san o tineam 10-15 minute (cam atat este primul ciclu de somn) inainte sa o pun in patut, asa evitati trezirile acelea mult invocate. Nu am facut niciodata curse de leganat cu ea prin casa. Pe la 2 luni jumatate copilul meu deja masura mai mult decat latimea patutului si se misca foarte mult, se invartea 360 de grade in patut. Fiind asa de lunga se intepenea intre cele doua laturi si se trezea suparata. Nu a functionat niciun sistem de limitare a miscarilor, poate doar daca o puneam intr-o camasa de forta intre doua caramizi. Atunci a trebuit sa o iau cu mine in pat. Nu cred in teoriile cospleeping-ului, sincer nu cred. Copilul meu era la fel de linistit si de increzator ca mami e acolo mereu si cand dormea la ea in patut. Cred insa ca acomodarea bebelusului in alta camera nu este tocmai buna si nici practica. Dar sunt oameni care au un somn atat de sensibil incat nu pot dormi cu altcineva in camera, nu mai spun in acelasi pat. Eu sunt asa. Ghinion :). Am ales sa doarma Matilda si eu mai putin, oricum nu prea dormeam nici fara ea in pat. Acum dormim amandoua in patul meu, de fapt ea doarme… pe capul meu cumva, o mut de 10 ori pe noapte. Asa doarme ea “plimbat”. Noroc ca eu dorm foarte linistit asa ca ne intelegem :)). Aici ne-a dus realitatea de fapt, nu asa am pronit, ne-am adaptat. Insa simt nevoia sa dormim separat pentru ca odihna mea este la fel de importanta. Daca ar fi fost si un tata cu noi in patul ala nu stiu daca as mai fi procedat la fel. Nici aici nu am simtit vreo clipa ca este ceva de mandrie sau de rusine in vr-una dintre variante. A fost cum era mai bine pentru noi in situatia data.
Purtarea. Plange copilu, face copilul…. ia un sling! Este posibil ca bebelusul sa se linisteasca cand il purtati in brate, din nefericire sunt unii care nu se linistesc cu nimic. E cumva reconfortant pentru parinte ca face totusi ceva pentru copilul care plange isteric. Sunt si copiii care urasc orice sistem de purtare mai ales in perioadele calde cand numai de un strat de material in plus nu mai au nevoie. Apoi sunt copilasi foarte linistiti, cum este al meu, cand e cel putin bizar sa iei un copil care doarme zambind in patut si sa-l cari dupa tine prin casa ca asa e la moda. Acum o mie de ani sau si acum in zonele unde omul traieste in coliba, copilul era purtat din motive de siguranta, ti-l gasea lupu’ si-l cam manca. Era purtat si din motive de maini libere pentru ca femeile aveau multe alte lucruri de facut. Eu am si sling si marsupiu, extrem de putin folosite. Mi-am tinut copilul in brate atata timp cat era treaz si i-am oferit tot alintul din lume, cand dormea era la ea in patut. N-a dormit niciodata legata de mine sau pe mine. Probabil ca daca avea reflux pronuntat sau regurgita mult as fi recurs la o pozitie de somn cat mai verticala. Oricum si in aceste situatii exista alte solutii decat culcatul copilului pe parinte luni de zile. Mai departe de aici nu m-a tinut nici fizicul, am hernie de disc, caratul celor 11 kg de copil miscator in marsupiu ar insemna paralizie sigura. Asa ca draga mea fetita, daca la maturitate o sa ai probleme de intimitate si legaturi afective sa stii ca este pentru ca mami nu te-a carat legata de ea si la wc. Glumesc, evident. Eu zic sa fim realisti si sanatosi la minte. Cand situatiile sunt de asa natura luam copilul cu noi intr-un marsupiu, cand doarme linistit in patut si noi avem treaba prin casa nu-l atarnam de noi ca sa ne ducem sa calim ceapa.
Nasterea. E un alt curent de “naste cum simti” :). Nu stiu de ce acest cum simti se indentifica in mod absolut cu nascutul natural. Poate ca o mama simte ca ea nu poate si nu pentru ca este ignoranta sau comoda, ci pentru ca pur si simplu se cunoaste si stie ca nu este capabila de asta. Eu zic sa o impuscam :), ce tupeu pe capul ei sa simta asa. Poate ca dupa o sarcina foarte grea si extenuanta ideea unei nasteri naturale, oricat de dorita ar fi ea, nu este tocmai o idee buna. Nu mai suntem nici pe departe oamenii originari, suntem unii alterati de miile de ani de “civilizatie”, sunt femei care nu mai pot sau au uitat sa nasca. Eu as zice ca atata timp cat iti respecti copilul si momentul venirii lui pe lume totul o sa fie ok. Stiu ca exista si cealalta extrema, femeile care se duc pe data de 1 la cezariana pentru ca asa suna frumos, sa fii nascut pe 1, chiar daca mai au 2 saptamani pana la termen. Cred ca s-au lamurit si singure de “beneficiile” unor astfel de alegeri (lactatie intarziata sau deloc, copii imaturi nervos care plang groaznic cu lunile, etc.). Mai sunt si situatiile medicale in care orice ar simti mama o nastere naturala nu se poate. Eu am nascut vaginal, fara anestezie epidurala, la termen, dupa 26 de ore de travaliu, 6 dintre ele in maternitate, cu epiziotomie (din pacate inutila). Am simtit sa fac asta din tot sufletul  si corpul meu. Am fost absolut convinsa ca Matilda o sa stie sa se nasca si ca daca las lucrurile in voia lor se vor intampla minunat. Din pacate nasti intr-un spital inrolat intr-un sistem care a uitat ca nasterea este un proces fiziologic natural si firesc. Una peste alta am facut ce am simtit, eu nici nu  sunt genul de om care sa fie intimidat de autoritate (medici), din contra. Acum daca tu nu ai simtit asa sau nu ai putut nu inseamna ca esti exclusa din conspiratia-secreta-a-mamelor-minunate. Cine stie si cele pentru care nasterea prin cezariana a fost (doar) un capriciu ce probleme ascund in sufletul lor.
Eu am trecut prin toate, in marea majoritate a ocaziilor singura… uneori din optiune, alteori din nevoie, nu faceti la fel ca mine. Impartasiti, cereti, spuneti cu toate cuvintele. Nu cadeti nici in cealalta extrema a neputineti si a dependentei de cineva. Armonizarea cu bebelusul se face in momentele de liniste si intimitate, prea multi oameni in jurul vostru, toti plini de pareri si sugestii, va vor face mai mult rau decat bine. Invatati sa spuneti cand  ceva va deranjeaza si sa va impuneti parerile. Impuneti respect fata de relatia dintre voi si copilul vostru. Incercati linia de mijloc, o sa calcati de suficient de multe ori si pe langa, dar priviti in fata catre un punct fix. O mama extenuata si martirizata pe altarul maternitatii nu-i va folosi la nimic copilului vostru.
Daca simptomele se agraveaza, daca sunt semene de depresie, tu sau cei din jur ar trebui sa cereti ajutor specializat pentru tine. Nu vreti sa deveniti o statistica in buletinul de stiri.

Fiti mame bune!